"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Am fost întrebat repetat care ar fi cărțile bune privind Istoria Românilor. Este o întrebare grea și la care am chibzuit mult. Răspund acum în primul rând privind Istoria Veche a Românilor, cu două lucrări ce mi se par fundamentale pentru a înțelege și istoria noastră, și ce înseamnă a fi Român:
Istoria literaturii dacoromane, scrisă de marele, extraordinarul și infinit de puțin apreciatul geniu și patriot Mihail Diaconescu. Lucrarea este o sinteză enciclopedică a izvoarelor istorice și a adevărurilor istorice punctate cândva de Părintele Ioan G. Coman, Mitropolitul Nestor Vornicescu, scriitorul Artur Silvestri, marele patriot Hristu Cândroveanu etc. Lucrarea are foarte puține (și cu adevărat minore) greșeli, dar cuprinde foarte mult adevăr istoric esențial, de lipsă în uriașa majoritate a scrierilor despre începuturile Neamului Românesc. Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să cunoască Istoria Veche a Românilor. Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să înțeleagă sufletul Neamului Românesc.
Patericul românesc, scrisă de marele patriot și cel între sfinți părintele nostru Ioanichie Bălan. Lucrarea este un tezaur neprețuit al Sfinților Neamului Românesc. Deși tezaurul cuprinde chiar și sfinți din ultimele secole, este esențială în primul rând pentru a înțelege și începuturile, și continuitatea Românilor: în, prin, întru și pentru Biserica lui Christos Iisus. Extra Ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu este salvare/mântuire), spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei – și întreaga Biserică i-a dat dreptate. Extra Ecclesiam nulla Natio Romana, adică În afara Bisericii nu există Națiune Română, spunem noi, în fața mărturiei clare a Istoriei: prin Biserică s-a format Neamul Românesc, toți cei care au rămas ai Bisericii au rămas Români, cei care au căzut din Biserică au ieșit și din Neamul Românesc. Patericul românesc este o lucrare fundamentală pentru înțelegerea acestui adevăr, și a multor alte adevăruri (de obicei ascunse ori pur și simplu necunoscute de autorii lucrărilor de istorie românească).
Aș mai adăuga aici patru lucrări prețioase pentru istoria noastră, chiar dacă nu sunt (neapărat sau integral) de Istorie Veche. Romanitatea românilor. Istoria unei idei, de Adolf Armbruster. Ușor pedantă, față de cele două lucrări de mai sus și cu unele lipsuri, cartea este totuși foarte folositoare din multe puncte de vedere. Merită citită și, pentru cine poate, avută în bibliotecă. Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol, de Șerban Papacostea (se găsește și în forma Românii în secolul al XIII-lea : între cruciată și imperiul mongol). Cred că această lucrare este esențială pentru o viziune mai adevărată asupra Istoriei Medievale a Românilor. A treia lucrare a apărut de-a lungul vremii sub mai multe titluri, precum „Originea și conștiința națională a Aromânilor” sau „Geneza șievoluția conștiințe naționale la macedoromâni”, sub toate titlurile fiind munca aceluiași autor, Constantin Papanace. În sfârșit, mai consemnăm aici lucrarea Studii istorice asupra Aromânilor din Peninsula Balcanică de Ioan Caragiani (aici o versiune pdf din 2002). Ultimele două lucrări sunt foarte folositoare pentru o vedere mai largă asupra istoriei noastre, nu mărginită (după cum doresc forțe străine anti-românești) la, cel mult, Românii dintre Tisa și Nistru.
Desigur, sunt și multe alte lucrări și mulți alți autori care merită amintiți, dar aceste lucrări constituie un foarte bun început.
Am scris și publicat un material privind războiul porcului (purtat de stat împotriva cetățenilor pe care ar trebui să îi reprezinte). Acest material a inspirat un răspuns intitulat File din războiul porcului; venit de la un cititor, acest răspuns a fost publicat pe site (se poate da click pe linkul de mai sus pentru a fi citit). La răspunsul semnat Outis a făcut unele observații Apatrid a.k.a. Adevăruldespredaciști, după cum se poate vedea aici (click pentru citire). Spre bucuria mea, disputa a continuat, cu replica de față din partea lui Outis. Socotesc deosebit de folositor această dispută, deoarece arată felul în care trebuie să aibă loc un schimb de idei contradictorii: civilizat, argumentat, la subiect. Mulțumesc din suflet celor doi cititori pentru pilda cea bună pe care o dau celorlalți!
Menționez (și) aici că nu preiau decât excepțional linkuri către site-uri sau surse pe care le consider profund dăunătoare (precum wikipedia, din punctul meu de vedere un instrument de propagandă neocomunistă profund subiectiv și dăunător). Prin urmare, rog autorii preluați să folosească ori să îmi indice alte linkuri pentru temele respective (către surse mai decente). Mulțumesc!
1. “Tot revoluția agrara a adus si înrobirea pe scara larga a omului fata de stat (cronologie oficiala, tabel; revizie neomologata in urma de date majore noi)” Paranteza cuprinde legături justificative care, așa cum a fost notat, lipsesc din text. https://grahamhancock.com/badrinaryanb1/ Învățătura de manual trebuie luată cu mult mai mult simț critic. E vorba de suprapuneri de procese, nu știm cu ce toleranțe de timp.
2. Nu ați citit atent sau/și fraza e prea lungă. Surplus de hrană -> eliberare de timp, energii creatoare, acumulare de bogăție -> apariția de prădători specializați în extracție. Popoarele migratoare în evul mediu timpuriu nu au făcut altfel. Acestea sunt pattern-uri comportamentale care apar regulat din natura umana când condițiile se repetă.
3. Aici datele sunt clare. “O comentatoare imaginativa l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’ (dar, vezi interpretarea politic-corecta).” imaginativa = https://www.youtube.com/watch?v=1z4PAeh9LrA interpretarea = www.sciencealert.com/neolithic-y-chromosome-bottleneck-warring-patrilineal-clans Uciderea selectivă a bărbaților e un proces intuitiv: bărbați supuși sunt buni de lucru, cei care iscă scandal sunt buni de ucis. Femeile sunt necesare pentru reproducerea sistemului parazitar (de aceea semnalul genetic nu le include). Lucrurile pe care le concedeți în secolul XX nu au apărut din neant. Vezi mai sus 2: ne gândim la regularități comportamentale adaptate la condiții probabil asemănătoare. Nu știm întotdeauna care anume din condiții sunt determinante (cu alte cuvinte, nu știm prin ce 1917 a semănat cu condiții neolitice).
4. Evident, e vorba de minarhism, de statul limitat, statul mic și acesta este baseline-ul folosit in ruminație. Este o problema nerezolvata însă în teoria politica libertariană cum acesta poate fi menținut. Ceea ce s-a întâmplat în 2020 în America, furtul alegerilor, scara sistemică la care acest lucru s-a produs, eșecul total al instituțiilor judiciare și de ordine în a se sesiza și repara – toate acestea obligă revederea fundamentelor teoriei politice. Nu există document mai strict în privința măsurilor structurale împotriva tiraniei comparabil cu constituția americana. Și, cu toate acestea, 2020 a însemnat prăbușirea mecanismelor de cercetare și verificare și revenirea ei [a tiraniei n.red.]. Așa că, da, milităm pentru statul mic dar, parafrazând-l pe Ben Franklin, nu știm nici dacă și, din 2020, nici cum îl putem păstra…
Acestea fiind zise, anarhismul nu înseamnă ‘dispariția oricărei autorități’ ci descentralizarea, multiplicarea și diseminarea de centre multiple de autoritate (exista autoritate socială fără forță coercitivă, de pildă, cea care mă împinge pe mine să răspund obiecțiilor din respect pentru gazdă, vizitatorii săi și oricine se va întâmpla pe aici in viitor, datorita preocupării mele pentru ceva numit ‘reputație’ deși semnez cu pseudonim). Rușinarea, sensibilitatea la învinovățire, nevoia de aprobare sunt astfel de modalități de control social – după cum ‘obrajii care ard’ și ‘înroșitul până în vârful urechilor’ sunt semnul biologic a cât de profund e mecanismul social. Apoi sunt autoritatea parentală, autoritatea preoților, a bătrânilor, a înțelepților. Oamenii nu sunt născuți sociopați – politicienii probabil ca da…
Și acestea fiind zise, anarhismul nu e utopie. Cea mai mare parte din istoria evoluționară a omului a avut loc astfel. Statul este un pleosc de câteva mii de ani (vezi mai sus, 5000 de ani sau până spre 10,000). Prejudecățile acestea trebuiesc reevaluate, după 150 de ani de statism [etatism? n. red.] atroce.
Mulțumesc pentru atenție.
Outis, 22 Ianuarie 2024
P.S. A, da, pentru completitudinea enumerării formelor de ‘autoritate’ non-etatica: – procesul stadial de dezvoltare morala descris de Kohlberg – procesul de constituire a supraeului (pentru cum acesta e colonizat de stat, cu trimitere la procese contemporane, vezi ‘Supraeul etatizat și creșterea copiilor’, teletype.in/@unaltnimeni/IOPaiaT2zo-)
Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit. În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).
Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu). Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale. Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni. Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte. Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia. Etc., etc.
Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată. Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului.
Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!). Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”. De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.
Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni. Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit. Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).
Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu. Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă! Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d. Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.
De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români). Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).
Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA: Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.
După ce am publicat unele gânduri privind războiul porcului purtat de stat împotriva cetățenilor, am primit un eseu pe temă (drept comentariu, preluat și postat). La acest ultim material, un (alt) cititor răspunde cu câteva observații. Deoarece îmi face plăcere să încurajez discuțiile ori disputele sau dezbaterile, atâta vreme cât sunt raționale, politicoase, preiau și aceste observații. Precum și, într-o postare viitoare, răspunsul la ele! Ca și la alte materiale preluate de mine, rog cititorul să nu presupună că am aceleași păreri. Oricât de neobișnuit ar fi, preiau și alte păreri decât cele personale. Criteriul fundamental (și foarte personal) este prezentarea și argumentarea: dacă mi se par (prezentarea și argumentarea) interesante și folositoare, trec peste deosebirea de idei. Uneori contra-argumentez, alteori las cititorului misiunea de a descoperi adevărul prin propria muncă.
Menționez (și) aici că nu preiau decât excepțional linkuri către site-uri sau surse pe care le consider profund dăunătoare (precum wikipedia, din punctul meu de vedere un instrument de propagandă neocomunistă profund subiectiv și dăunător). Prin urmare, rog autorii preluați să folosească ori să îmi indice alte linkuri pentru temele respective (către surse mai decente). Mulțumesc!
Câteva observații:
1. Nu se poate vorbi de existența statului în Neolitic. Statele, ca formă superioară de organizare socio-politică, se formează abia în Antichitate, odată cu apariția vieții urbane, a stratificării societății ş.a.
2. Surplusul de hrană (apărut ca urmare a descoperiri și practicării agriculturii), departe de a înrobi omul, l-a făcut mult mai liber decât era înainte. Omul, nemaifiind dependent de hrana culeasă/vânată/pescuită în cadrul comunităților mici (din perioada Paleolitică), a putut (dacă a vrut lucrul ăsta) să își producă singur hrana, independent de restul membrilor comunității sale și să capete un grad sporit de independență fată de comunitatea unde mâncarea era distribuită în funcție de necesitățile tuturor. Mai pe scurt: “statul” (i.e. comunitatea/societatea Paleolitică) nu mai putea să îi impună fiecărui individ din cadrul său cât poate să mănânce sau nu (implicit cât să se dezvolte), în condițiile în care fiecare membru al comunității/societății putea să își ia lumea în cap, să se așeze pe o bucată de pământ, să îl cultive, să trăiască de capul lui acolo și să mănânce atât cât poate să producă singur; și în funcție de cât de eficient putea să îi oprească pe alții să îl jefuiască și/sau omoare.
3. Sincer îmi vine greu să cred că pe la sfârșitul Epocii de piatră existau conducători (politico-) militari dispuși să ucidă DOAR bărbați care trăiau în afara grupurilor/comunităților pe care aceștia le conduceau, pentru “vina” că respectivii indivizi extracomunitari nu voiau să se integreze societății; lucruri de genul ăsta au început să se petreacă în istoria lumii mai ales de prin martie 1917 d. Hr în colo (înainte de Revoluția Bolșevică, despre ea e vorba, nu știu să fi avut loc asemenea drăcovenii). Eventuale genociduri desfășurate în perioada Neolitică cred că ar fi avut scopuri mai pragmatice de atât, ca, de pildă, ucidere pentru resurse, ceea ce implica uciderea și restului familiei (femei și copii) a bărbatului extracomunitar ucis. Mai putini supraviețuitori însemnau mai puține guri de hrănit, ceea ce însemna mai multe resurse ptr. ucigători/”stat”.
4. Nu văd cum instaurarea unei utopii anarhiste (prin eliminarea oricărei forme de autoritate socială şi ,prin extensie, statală) ar elimina problema tendinţelor dictatoriale ale conducerii statelor actuale. Soluţia împotriva dictaturii de stat nu este desfiinţarea statului cu totul, ci impunerea de către naţiune (singura autoriate supremă a unui stat legitim) a unei forme de guvernământ limitat, adică un stat minimal.
Ar mai fi și alte lucruri, dar nu vreau să mă întind prea mult.
Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea. Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!
O pildă mai veche este aceea a sarmalelor. După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post. Cele de dulce erau în trecut de două feluri:
cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carneade porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de viemurate, brânza și untul. În afară de daciculbrânză, celelalte cuvinte sunt din latină.
Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină (orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).
Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali. La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc. Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme. Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz. Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.
Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi. Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”. Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin! Hai să vedem un exemplu!
De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turceascăherghelie. Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie. Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor. Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică. Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele. Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”. (Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)
Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești. Printre care și cu sarmalele. Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?
brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
curechi umpluți (denumire 100% latinească)
foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
perișoare (cuvânt de origine latină)
perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)
Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente. Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească. O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.
Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce? Pentru că,
1.Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).
2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clarcumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.
3.Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,
4.Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce
5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor! Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult). Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,
6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.
Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!). WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.
Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.
Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare? Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față. Desigur, este o ipoteză.
Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți. Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sarmale din foi de varză murată și carne de porc Foto: Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 