Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

12, ianuarie, 202612, ianuarie, 2026 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

A few starting words

A very special intellectual and artist, Amory Stern, made me the honor to receive one of his latest works: a new print of the two earliest Edgar Allan Poe’s stories, Metzengerstein and Berenice. The opus was made in 2024^², but it was printed, as shown on the last page, on 09 October 2025, Middletown, DE, USA.

In the beginning of these sixty pages there is the Editor’s Introduction: Poe’s Early Horror Stories and the History of Gothic Fiction (of course, signed by the named Amory Stern)^³. This twenty page text starts with a very well and traditional placing of the two stories in Poe’s opera and life, in the Gothic genre… And from here we are gifted by the editor with a very particular approach.
Slowly from the term Gothic we are introduced to the forefathers of it: “the enigmatic ancient people” known (?) as Goths.
I used the “?” as the author of the Introduction… will not just use the word “enigmatic”, but it will highlight some of the Goths’ enigma that still stirs a lot of debate in the West Europe, USA or other parts of the world.

The spot on the Goths is skillfully connected not just with the genre of the named Poe’s stories, but with the place of Metzengerstein’s action, too: “the Danubian region, where the Goths roamed in late Roman times” (op. cit., p. 6).

Amory Stern’s presentation was an invitation and incitement for me, as a historian. The Goths are part of my special interest in Romanian History – the beginning of the Romanians.

I must say first that Amory Stern is one of the very few Western intellectuals I found to know what they are talking about Danubian region’s history. As both he is always looking for local sources that are mainly unknown – and even despised – by Western Europe. And he’s writing sine ira et studio, something that values more than the whole gold in the Universe.
Still, I hope that I can give a small contribution on his Introduction… by the notes I felt could be useful for some points. Points that were passed to briefly, for a person interested in details of that era – and people – as myself.

As parenthesis, I will say that the observations further given are based on today known archaeological and historical sources; if there will be new findings, that will change the knowledge on that issues, the notes can become obsolete. Is a risk always present in any discipline^⁴.

So, for those interested in a little more intricate views on some topics, I wrote the following notes.

Note 1 Where Goths a branch of Northern Thracians known as Getae?

Amory Stern does not give a definite answer at this question. Still, his quote of Frederic Guillaume Bergmann shows a tendency to give credit to Jordanes’ claim (that Goths were Getae).
We think that there are some very interesting nuances of the original – Jordanes’ – claim. Nuances that can bring some light on the issue.

First of all, the term itself, belagines. We can use here the works on many authors, from Lehmann to Bennett, but a short approach seems more fit here: the word belagines is not a Gothic word, as it can’t be find in any other old Gothic text. Even in the Wulfila’s Bible, where is should necessary be – if it was a Gothic word. Still, Jordanes is using is at such, a fact that proves it was known in that time as the name of the Thracian laws that Jordanes sees as Gothic.

Second, the Gothic language is obviously Germanic, but Germanic words are hardly find in any of North Thracian (Getic, Dacian) lexicon. Is very clear that both Gothic, a centum language, and Thracian, a satem language^⁵, were Indo-European languages, but not the same language, not even close ones.

Third, seems very clear that Jordanes knew the languages difference, but could not care less about it. This attitude is not unique in the Roman world Antiquity or Middle Ages, but not even today is missing. In today’s Greece, for example, the law does not care about the maternal language of the citizens: all are seen as Greeks, even if the maternal language is Romanian, Albanian, Turkish, Bulgarian etc. In today Switzerland the personal and cantonal language is important at some level, but without any change in nationality: Swiss. The Roman Empire was ruled in the second half of third century (A.D.) by emperors of thraco-illirian heritage – some, as Gallerius, known for the barbarian use of Latin. After that, and mainly form 602 further, Roman Empire will have Greek as main language of the ruling class. The Greek will call themselves Romaioi, to claim to be the new Romans; the state was called Romania or The Empire of Romans; the Christian-Latin heritage was claim to be theirs, and they claim to be the direct heirs of the Christian Roman Antiquity.

For all this – and other secondary reasons – there is in Romanian Orthodox historiography the view of Goths as the only ethnic group ever that received the North Thracian laws (belagines) becoming with this process part of the Thracian world.

In this view, Jordanes is 100% right in claiming the Goths were Getae; not as language, seen as of a minor importance in this matter, but in spirituality, the only important critter for ethnicity.

I would mention here that is the same view about the Church and Israel in New Testament, and from here the same view about ethnicity of the Church until the split between Papacy and Church in latter times^⁶. As Jordanes was part of this culture – of the first seven Christian centuries – is something worth remembering.

Note 2 Some brief mentioning about the confluences on Germanic and Thracian populations and culture(s)

Just as a taste for the readers, and maybe a starting point for some researcher, I thought that some mention about a few know cases of confluence between the Germanic and Thracic worlds.
I wrote known cases, but this could be an overstatement. The cases that follows are mainly well-known in some archaeological and historical research circles in Romania. For the readers outside of this country the cases can be either hundred percent new, or from some very political bent presentation. As always in this pages, we will stay on facts, away of the unnecessary and unsavory political implications of any interpretations.

As such, we will mention the fact that Northern Thracians had deep and long time contacts with a lot of ethnic groups – many times both (the contacts and the groups) neglected in historical presentations. The connection with Baltic Sea, for example, is well-known just through amber and some other commercial exchanges (always briefly noted if at all).

Scythians and their special heirs, Sarmatians, have a presence of about two and a half millennia in today Romania. They settle in Dicia or south-eastern today Romania, in the Romanian Plain (a.k.a. Getic Plain or Danube Plain), in south and far north of Moldavia, in center of Transylvania, in the western parts of Dacia, in Pannonia etc.

A Bronze Age tumular culture, in some points even present in the Hallstatt age, was spread in the far north of Moldavia and Maramureș^⁷. There are two aspects that we think deserve our attention here: the lack of luxury and the cultural amalgamation.
First aspect is important as shows it was a culture of the many, not of the few – fact that is supported by the frequency of findings.
Second, as the objects of this tumular culture are of Thracian, Germanic and Celtic influence or origin. This had lead to many debates. Is this culture a Thracian one, with Germanic and Celtic influences? Is this a Celtic culture with Thracian and Germanic influences? Or we have here a Germanic one with Thracian and Germanic influences?
Noteworthy is that the area of this tumular culture is the attested area – in written sources – for Northern Thracians known as Costoboces. And I will state again: all the now known historical sources of Antiquity and early Middle Ages present Costoboces as Northern Thracians. This should be enough to give light on the matter, and help us with a deep understanding of the fact that the named Costoboces are the first Thracians known to work and fight together with Goths.
When the Costoboces are lost from the historical sources we can’t find any reason for it. They have had not been butchered by Romans, massacred by Scythians or (other) Germans. They just fight together with Goths for a century. After that, their name just vanish from history.

Some other Northern Thracians, the Carps, that lived in Central Moldavia (from Carpathians until the east of Dniester River), will took the place as Goths’ allies. The process is simultaneous with the southern advance of Goths in the old Dacia.
When Goths moved south of Danube (and from there in the western parts of Europe and north-western parts of Africa), the Carps vanish too, in the same way as Costoboces earlier.

The presumption of a Thracian-Germanic synthesis, in which the Costoboces and Carps integrated in Gothic structures and Goths took (a part of) Dacian (Getae) heritage seems, in the view of this facts, a very reasonable one.

From the year 275 A.D. the Roman Empire had a treaty with Goths that marked the Goths as foederati (confederate subjects of Roman law). It was the year in which Gothia was born, as a Roman client state, that took over the greatest area of North Thracian Roman provinces.

The relation between the Roman client state of Gothia and Roman Empire was not a linear one: there were peace and collaborations times and there were war times.

Unhappy with Gothia involvement in Roman Empire – and mainly with pagan Gothic kings persecution of Christians – Constantine the Great took over the southern of Gothia. And it will revive for a while some north-Danube Dacian provinces. After a while, the greatest part of this territory will be again integrated in Gothia.
Gothia will have just a little over a century life: around 390 the Huns will make Gothic ruling and warrior class migrate in Roman Empire and the state Gothia become history.
Still, the name Gothia was the alternate name of the region together with Dacia even in the Middle or Modern Ages.

Two villages in the Romanian north-Danube have (today), a very special position.
We are talking about Ocland (in old times, Acland or Akland) in Transylvania, Oclanda on the Dniester River (today in Moldavia Republic, made-off by Moscow from ripping-off Romania).

The first one, Ocland, was the subject of my personal research in the past.
Very different from the other Germanic places in Transylvania, it has no year of settlement. And it must be mentioned that the other Germanic places in the Transylvania have the year of settlement, as are part of Hungary’s efforts to displace the Romanian population – efforts that starts as a mission for Papacy in 13^th century and had become an (extremist) ethnic goal from 18^th century until today.
Moreover, Ocland was in the beginning of 19^th century a Romanian speaking place, a unique reality as there was no other only German named village in Transylvania^⁸.
As such, the local Romanian folklore, that claims Ocland to be “the last Gothic village”, seems to have great chances to be true.

For Oclanda we can mention that there is no settlement year too, in any historical sources we could access.

Both villages are in the area that both Goths and Roman client Gothia have been.

We must emphasis on the fact that what we put in front of our reader are just some historical and ethnological facts – and a few credible hypotheses. We will not pretend that these facts are absolute proofs for Jordanes’ claims. Still, any light on the matter is better than none, and we believe that may ideas that historian take as truth have much less support. As such, is very well possible that Jordanes is right in this matter.

Note 3 About the political values of Getic identity of Goths

Amory Stern is approaching the political potential or values of Jordanes’ claims in a very synthetic way. For example, in Introduction… p. 7-8 he mention the special position between Barbarians that the Thracian identity brings to Jordanes’ Goths. Of course, and excursive approach in this matter would have been just a digression for Stern’s work. Still, we think that some readers can be interested by some facts that can open some very interesting knowledge doors.

We will start with something that can be seen as a truism: in the Jordanes’ time the Roman Empire was alive and well. This is a fact that many western scholars – and, with them, theirs readers – tend or likes to forget (if they ever knew it). But is a very important truth, because any understanding of Jordan’s positions starts from here. From the reality that he was a part of the Romania (Terra Romanorum), writing as a Roman in a Roman world.
So, Jordan’s work and his claims about Goths must be put in the proper context.

First, it should be mentioned that Emperor Justinian the Great is the one that had liberated the Italy, including Rome, from Germanic domination. And this was just a part of the conflicts between Germanic barbarians and Romans. Conflicts that in the said times already were almost a tradition – even if the synthesis between Germans and Romans was already very advanced.

Second, Emperor Justinian comes from a Roman family from Macedonia – and a Roman family with Thracian roots (or Thraco-Illirian roots). It will be enough to remember the despise he received from Greek language adepts in Constantinople, or the work he put in defending the Latin use in Constantinople, even in the Codex Justinianus – the founding code of modern national and international Law for almost every country on Earth.

Third, Thracians have been an important part of Roman root mythology. Eneas, the Thracian prince from Troy, is one of the legendary ancestors of Rome. And is a very important part of the Roman spiritual heritage. Some Thracian forces were very important in Roman fight against Greek invasion of Italy, and in the takeover of Epir or other Greek controlled states.^⁹

Fourth, for the ancient sources it was a well known fact in that time that a big part of Dacians or Gets – the same North Thracians under different names^¹⁰ – were supporters of Romania (Roman World). The 19^th century have seen the rising of the legend of the opposition between Dacians and Romans. Still, the Dacians nobles were as close to the Roman nobles as possible. And Dacia was a client state of SPQR^¹¹ before Decebalus – the Dacian and Roman king of client kingdom of Dacia that starts the wars with Roman Empire under Emperor Trajan. Under the mythology of good barbarian the 19^th century historiography will build patriot pretense for Decebalus uprising against Rome. There was no evidence to support it, but until know a great number of pages was written about the “heroic resistance” of Decebalus and Dacians against the Roman. Even if the named Romans have never been a threat to Decebalus or his kingdom. Even if they had been very good allies to the Dacian kingdom. Even if, in fact, the Decebalus himself started the wars by plundering incursion in the Thraco-Roman territories of Moesia! And, very important, even if in the two great wars against Decebalus the Trojan Emperor have had the support of more Dacians than Decebalus!

Here we will note that the Dacians from the Upper and Inferior Moesia, from Scythia Minor (today, Dobrogea^¹²), Pannonia, the kingdom of Iazyg Sarmatians^¹³ etc. all fought against Decebalus, supporting Trojan without fault.

Moreover, an important part of the Dacian nobles under Decebalus were opposing his adventure against Romans. They even give a discrete or open support to Roman forces. That’s why after the end of the war – and after Dacia was included in Roman state – the name Dacian was honored in the Roman Empire and were made a lot of the statues of Dacian nobles or theirs warriors that fought alongside with Roman legions. A fact ignored in 19^th century, when the romanticized versions of “Decebalus and Trojan wars” were made. And still ignored by a great deal of the now days romanticized versions of the same events.

In short, the Thracian were in the fifth and sixth century AD part of the Roman culture and heritage. They were not barbarians per se, as much as an exotic part of the Roman world.
As such, the so-called confusion between Gets and Goths in Jordanes’ work can be easily seen as a way to defend the Gothic people in front of the Emperor and his people: the implicit claim was that Goths are Gets, ergo Thracians/Dacians, ergo a part of the Roman world, culture and traditions.

But is that all?
How could such a claim have any value in that time?

Now the reader can see why we start this note with the truism of Jordanes living in Roman Empire: because his work was for the people that knew both the Thracian heritage and the Roman world.
In our days Jordanes work is a piece of history. In his days it was a very actual work – like a today political study of a very active nation.
So, how could Jordanes pretend the Goths were Getae without becoming the target of ridicule?

Here we will come back to the fact that Goths were a Germanic population. We have Ulfila’s Bible that is very clear: Gothic idiom was very different from all we know about Thracian idioms. Both were Indo-European, of course, but very different indeed. And is not just about language! The Germanic origin of Gothic people was very well-known.

Still, Jordanes work was well accepted in his time.
And this means that beyond what we think we know, there was something about his claim that made it credible, or even normal.
How was it possible?

The fact that someone was well-versed in Latin, Greek or Persian was not a sign that he/she was Latin, Greek or Persian. And was not a sign that he or she was an/a supporter of Latin, Greek or Persian culture, ethnicity and so one. For example, many supporters of Roman culture, rulership, state(s) etc. were well-versed in Greek. In sixth century Armenia, many Armenian nationalist were well-versed in Persian. Many Greeks that fought against Rome were well-versed in Latin. Etc. Moreover, there were Thracians that were very kin on supporting either Greek or Latin world, Goths that served heroically in Roman Army and so on. And the Roman Empire becomes after The Great Slavic Invasion (602 AD) a Greek language state, even if the Greek population was so minor that the Greek language users called themselves Rhomaioi = Romans of Greek language.

This is a point in which the Western prejudices usually make the understanding of reality impossible.
I met a lot of Western people that in this point were overwhelmed and could not process the ideas.
An old propaganda made Roman Empire to be changed in a so-called “Byzantine Empire” starting with some years aleatory chosen by some western propagandists. Some of them are using year 325, others 330, others 395 etc. This differences have just one origin: there NEVER had been and “Byzantine Empire”!
The pejorative term “Byzantine Empire” was coined late in XVI (sixteen) century as a mean to deceive the readers to deny the continuity of Roman Empire after a chosen emperor (Constantine the Great, Theodosius the Great, Justinian the Great etc.).
If, for example, someone could travel in time and go on the streets of Constantinople in sixth or eight or fourteen century, he will find no one having the slightest idea about a “Byzantine Empire”. Even in the times of Greek language administration of the Empire, the official names, used in all the documents, were Romania or Roman Empire or Empire of Romans.

That Greek speaking people, even using Greek form generation to generation, were thinking themselves to be Romans seems absurd for the great majority of readers. Still, is a fact. And the main reason for such a fact is that the ethnicity or nationality is spiritual in the first place. Everything else is secondary.

For example, George Pomutz was Romanian by birth, religion, language. Still, he is a great American hero – no matter if you are for or against his political views. The same is true for many Americans, but not only. There are a lot of Hungarians that are from Romanian origin, a lot of Italians of German origin and so on.

As such, can be easier to understand the existence of the Rhomaioi or Greek speaking Romans.
And, in this view, can be easier to understand that Goths could have been seen as Gothic speaking Thracians, or specifically as Gets. Both by Jordanes and his readers.

An important mention here is about belagines, the Getic laws. We will not take the readers into a boring talk about the secrecy of law in Dacian world – those interested could start with Mircea Eliade’s mentions on the subject. So, let’s understand that the Dacians or Gets law is mainly unknown until today. And, very important, that belagines are not mentioned outside of Jordanes work. But in the same time there was no reserve in his times or latter about he’s use of belagines for Getic laws.
This means that, as much as we could know for now, belagines were a part of the Gothic traditions – that were a common knowledge in III-VI c. CE. This explains why nobody was indignant of the term – or of it’s use – from the Jordanes’ writing.
We can see belagines as a mostly occult spiritual term for the laws that indeed Goths inherited from Dacians (Gets).
This heritage is a good explanation for the largely accepted identity between Goths and Gets. An acceptation that is not found just at Jordanes.

Modern historian blamed Jordanes for this identity, like Jordanes have had the power to erase reality from the minds of his readers. Readers that, we must remember, were both not to many in that time and, simultaneously, have had a lot of direct and indirect knowledge about Gothic people – and about Germanic people in general, about Thracians and so on.
So, is not rational to believe that Jordanes have had the power to change the knowledge of all the people form either Romania (Roman Empire) and Latin territories under Germanic rulership. On the contrary, is logical to suppose that he wrote what was well-known, but was of little interest for other writers until him.
Indeed, he was not Ulfila, whose interest was on converting pagan Goths to Christianity. He was not a Greek or Latin culture focused person, as many others before or after him. He was a Roman Goth, and his work express his people view about theirs history, culture, ethnicity. And deserve, I would say, more respect.

Conclusions

Amory Stern’s Introduction… is a little great work. Little as is just about twenty pages long, great as it points a lot of important issues. Not just about Edgar Allan Poe – and I did not delve in it, as is not my area of expertise – or about Gothic style. But about the historic support of the culture, an issue of great significance.
The connections between Germanic and Thracian people are mostly unknown today. There are archaeologists with a lot of efforts in this research area. But theirs work is virtually invisible for the public.
Starting from Jordanes claim of Goth-Get identity it may be possible to build up an interest of great value. For history, for ethnology, for culture in general.
Just to give this example, there is a short but very deep gothic novel …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul (…and in the end remains nightmare), 2010, by Oliviu Crâznic^¹⁴. This novel can be seen as the end that begins, as I wrote about it. Because the novel is built in a way in which the end is a historical view that translate the readers from fantasy to facts – and gives to the whole novel a new perception.
This very gothic and very Romanian novel is a sample of what the confluence of cultures can bring: great horizons that are in the same time traditional and original.
Today Euro-American culture is in a deep need for originality rooted in tradition.
In Amory Stern’s Introduction… I see a lot of points from which this need can be fulfilled.

PhD. Mihai-Andrei Aldea^¹

Few notes about Amory’s Stern Introduction MAA 2026 Download

1 Mihai-Andrei Aldea, born in 1973 in Galatzi (Romanian Moldavia), graduate the Orthodox Theology Faculty of Bucharest University in 1999 with the dissertation Imperiul Roman de Răsărit și romanitatea Românilor (Eastern Roman Empire and Romanians’ Romanity). In 2013 he received PhD. in Ethnology from Romanian Academy, Institute of Ethnology and Folklore “Constantin Brailoiu” (Bucharest). His work The Typology of Initiatory Journey is the first typology made on initiatory journeys in fairy tales (published in Romanian in 2007, in English in 2015). The theological, historical and ethnological synthesis Ortodoxia și artele marțiale (Orthodoxy and martial arts), 2014 and 2023, is, at least in Romanian, first systemic analysis of the relations between Christian Orthodoxy and martial arts. On the same domain,Cum luptau Românii? (How did Romanians fought?), 2018, is the first work about the Romanian traditional martial techniques before and until modern times. He is also known in Romanian culture as journalist, writer and poet. Aldea Family is a very old Romanian family, known for the dedication to work, liberty and culture. On his paternal grandmother side the family there is a dynasty of literate people – working in journalism, translations, theology, belletristic etc. – from at least two centuries.

2 In Montgomery County, Pennsylvania, cf. p. 1 of the cited work.

3 Cited further in our Notes… as Introduction…

4 I could give here a rich bibliography for all the points in the Notes…, but as the huge majority of it is in Romanian, it will be useless for most of the readers. Moreover, would make the reading very difficult. So, I choose to give at the end of the Notes… a list of some works that can be used for anyone interested on in-deep research (if he/she have the tools for translation).

5 In other views, a language at the border between centum and satem languages. Also, in some views, not a language, but a group of languages (with Bessic or Biston as southern idioms, with Dacian as a northern one, even with Dacian and Getic as different Thracian languages etc.). We will not enter in this debates, as not important on our subject(s).

6 The works of Vladimir Guettée about Church and Papacy are very enlightening on the subject.

7 An old Romanian country and region, at biggest extent from Cassovia or Cașovia in Romanian, Košice in Slovakia, to the Romanian Moldavia border, from northern border of Transylvania until north of Carpathian Mountains. Today the name is used either for a county in the north of Romania, or for the historical area above mentioned.

8 The practice of Germanic and Hungarian (Hungarized) names for Romanian places was common for the Hungarian-German ruling class in Middle and Modern ages in Transylvania and all the other Romanian parts under Hungary or Austria. But there was the Romanian name too, even if just in the local folklore. In Ocland case only, instead, the Romanian speaking population used and uses just this Germanic form.

9 For the Greeks all the territories north of Thessaly were part of Thracia – including Epir, Macedonia, Dardania, Moesia, Scythia Minor etc. The reason was that under different local names the mass of the people in all that area was Thracian. The Thracians were – in the Pausanias, Archemachus or Athaeneus (VI, 264) etc. views – the penestai or helots of the Greek states. They were majority of population and in a great part grecized. But those “from the mountains” were still seen by Greeks as barbarians even in III-II centuries BC, as they were still rejecting the Greek culture and language. They will become important allies to Roman forces when the Romans came to the said Greek states. For example, the Romanians called Fârșeroți (Pharsherots) claims even today they are

10 For this we can think at the names as Germans and Dutch for the same people, or even Goths, Visigoths, Vandals etc. In the same way, for the branches of North Thracians we have to general appellations, Dacians or Gets, outside of the expression North Thracians,and different more restrictive names, like Great Dacians (“Dacii Mari” in Romanian), Costoboces, Carps, Tyragetae etc.

11 SPQR or S.P.Q.R. or Senatus Populus Que Romanus, or, more correct, Senatus Que Populus Romanus is a Latin anagram or formula for the The Senate and Citizens of Romans. Other Latin name was Terra Romanorum, meaning Roman Land or The Land of Romans. Another name was Romania, mostly from the second century after Christ. All this appellations were used for what today is known as Roman Empire or, for his latter ages, Byzantine Empire.

12 With two județe (counties) in Romania – Tulcea and Constanța – and two in Bulgaria – Durostor and Caliacra. That little province, Scythia Minor, also named in Romanian Dicia (a name inherited from ancient Dacia) was many times included in Moesia Inferior.

13 The Kingdom of Iazyges or of Iazyg Sarmatians was a mixture between Sarmatians, North Thracians (Dacians), and some Celtic and Illyrian elements, under the ruler ship of the former ones. In the I century A.D. this kingdom becomes Roman client state. Dacia will follow.

14 Born in 1978 in Lupeni (Hunedoara County, Romania), Oliviu Crâznic is a Romanian literary critic, jurisconsult, journalist and writer. He is mostly known for his exceptional critical work in gothic, fantasy and sf. literature, and for his writings in the same area. Cited by Romanian Academy and other prestigious sources, he is respected as expert in vampirism history, expert in literary theory etc. His warm personality and love for culture made the writer Ciprian Mitoceanu to use him as a literary character in the short novel Ispășirea (2012).

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

17, septembrie, 2025 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Cuvânt înainte

În această dimineață găsesc preluată de M.M. (un patriot sincer) o postare semnată G.A. (nu știu cine este).
Asemenea precizări („preluată de M.M.” ori „semnată G.A.”) au aici și rostul, impus de etica jurnalistică, de indicare a paternității textului (fie și vagă). Dar și pe acela de a propune o abordare obiectivă, în care textul este privit prin prisma a ceea ce conține (și nu, ca în practicile extremiste, prin prisma atacului la persoană).

În rândurile ce urmează vom face o analiză pe text – deci fără nicio implicare personală.
Și vom pune, apoi, textul în contextul unei rătăciri grave, despre care am mai vorbit, etnofobia.
Citatele largi din postare vor fi evidențiate prin fond albastru deschis (bleu).

I. Studiul de caz

I.1. Locuri: Suedia și România

I.2.a. Suedia. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Textul pare să fie apărut în Suedia; ori, mai bine zis, pare că este semnat de un trăitor în Suedia.
Un argument fiind un titlu în suedeză al pozei ce însoțește textul.
Dar și începutul acestuia:

Nu am văzut în Suedia celebrări ale uciderii lui Charlie Kirk, nici sondaje în media despre cine e de acord cu uciderea lui, nici măcar citate din Biblie care să justifice uciderea lui. Chiar și presa de stânga a tratat chestiunea cu respectul cuvenit defunctului și familiei sale.

Se poate să fie adevărat, nu am urmărit reacțiile din Suedia la asasinarea lui Charlie Kirk.
Pe de altă parte, a fost o vreme când eram preocupat de subiectul abuzurilor săvârșite de Musulmanii din Suedia. Bătăi, distrugeri, tâlhării, hărțuiri și agresiuni sexuale, violuri, crime. Și am putut constata o mare și sistemică tăcere a presei suedeze față de cazurile în cauză.
Ca urmare, este destul de îndoielnică atitudinea real respectuoasă a Suediei față de asasinarea lui Charlie Kirk.
Atitudine folosită de postare ca plecare într-o paralelă cu situația din România.

I.2.b. România. Descrierea reacțiilor la asasinarea lui Charlie Kirk

Postarea trece la Republica România, pe care o descrie astfel:

Ce vedem în România e o cumplită dezumanizare, o cădere în regnul animal, mediul de baracude care-și găsesc plăcerea în devorarea prăzii sub pretenția unei superiorități închipuite.

Fraza începe bine, căci există, într-adevăr, în România de astăzi, o cumplită dezumanizare. Și ar fi bine de lămurit cum, de unde și în ce măsură atinge România lui Dumnezeu, România oamenilor buni.
Se trece însă în registrul liric și aici se pierde, aș zice eu, imaginea realității: și a României oamenilor buni, dar și a realităților biologice.
Căci foarte rar, cu totul excepțional, animalele practică uciderea de plăcere. Cu atât mai puțin există în regnul animal ideea pretextului pentru devorarea prăzii: la animale prada se devorează din motive practice, așa cum sunt ele în instinctul sau practica animală.
Îmi este cu neputință să găsesc o justificare pentru a atribui animalelor „pretenția unei superiorități închipuite” (indiferent că animalele sunt baracude, albine ucigașe sau urși canibali).
Avem de-a face în text, de fapt, cu o antropomorfizare¹ nedreaptă a animalului: acesta nu se ridică la înălțimile oamenilor, dar nici nu coboară în abisurile acestora. Din fericire!

Mai mult, postarea generalizează (cel puțin), căci nu vede/prezintă în România pe cei care au fost întristați ori supărați de asasinatul în cauză. Nu vede (nu prezintă) pozițiile de susținere pentru Charlie Kirk și de condamnare a atrocității stângii (de la declarația oficială a Parlamentarului Mihail Neamțu până la cele ale unor comentatori minori, ca subsemnatul). Nu vede (nu prezintă) comentariile ce condamnă postările de care se indignează, nici numărul mare de Români înscriși pe platformele care îl susțin pe Charlie Kirk și care critică fervent asasinatul și adepții acestuia.
Ca urmare, se zugrăvește (intenționat sau nu) o Românie prăbușită in integrum în dezumanizare.

Însă hiperbolica antropomorfizare este o deschidere pentru textul care ne interesează cel mai mult în postare:

De altfel² România comunistă a fost singura țară din Europa care:
1️⃣ Și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare și și-a deportat țăranii.
2️⃣ A inventat Fenomenul Pitești – un experiment de tortură unic prin bestialitate.
3️⃣ A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor.

Suntem aici în fața unui fenomen deosebit de interesant, pe care îl considerăm tragic prin efectele sinucigașe care îl însoțesc. De ce?
Să vedem punct cu punct!

1️⃣ Este, oare, România comunistă, unicul stat de Stânga din Europa care și-a distrus elita intelectuală și și-a deportat țăranii?

A. Distrugerea elitei intelectuale

Este locus communis (loc comun, fapt arhicunoscut) că
distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
Socialistul Hitler a practicat-o, la fel Stalin, alt socialist, la fel regimurile de stânga din Bulgaria, Albania, Polonia etc.

Ca exemplu, putem cita, pentru Bulgaria comunistă, sinteze ca Bulgaria under communist rule sau Communism in Bulgaria, ce-i drept în limba engleză. Cităm, traducând, din primul material menționat:

„Intelectualii și gânditorii progresiști, inclusiv profesori universitari și scriitori ca Petru Marinov, au fost atacați pentru nealinierea cu ideologia comunistă, ceea ce a dus la pușcărie sau mai rău. […]
Represiunea comunistă s-a extins la orice formă de disidență, etichetând pe cei cu vederi opuse ca anti-comuniști.” (Bulgaria under communist rule)

În istoria Bulgariei epoca este cunoscută drept „Teroarea Roșie” (după numele culorii preferate de Partidul Comunist).

Putem, în locul celor două scurte sinteze, să dăm liste de studii în bulgară sau alte limbi asupra amintitei persecuții. Ori să facem liste similare pentru persecutarea intelectualilor din celelalte state comuniste.
Suntem, însă, în zona tragi-comicului: este arhicunoscut faptul că distrugerea elitei intelectuale pre-comuniste a fost un deziderat și o practică tipică tuturor dictaturilor de Stânga.
A tuturor dictaturilor de Stânga, indiferent de continent!

Prin urmare, pretenția că România ar fi fost „singura țară [comunistă n.n.] din Europa care și-a distrus elita intelectuală în lagărele de exterminare” este absolut străină realității.

B. Deportarea țăranilor

La fel de străină realității este pretenția că România ar fi fost, iarăși, „singura din Europa care și-a deportat țăranii”.
Fenomenul distrugerii țărănimii, atât sub pretextul „luptei împotriva chiaburilor” cât și „pentru victoria clasei muncitoare” se regăsește, iarăși, în toate dictaturile de Stânga, sub cele mai diverse pretexte.
Primul caz este al Uniunii Sovietice, de unde s-a răspândit mai departe pretutindeni unde Socialismul și/sau Comunismul au ajuns la putere.
Dispariția țărănimii este un vis vechi al Stângii, promovat într-o formă sau alta de Karl Marx, Lenin, Stalin și alți ideologi similari.
Adică, departe de a fi un fenomen unic pentru România, este un fenomen tipic statelor de Stânga.

C. Concluzie

Pretențiile unicității României comuniste în distrugerea elitei intelectuale și deportarea țăranilor sunt 100% străine realității. Amândouă fenomenele sunt comune regimurilor de Stânga.

2️⃣ Este adevărat că România comunistă „a inventat Fenomenul Pitești” și că acesta a fost „un experiment de tortură unic prin bestialitate”?

A. Realitățile istorice

Din păcate pentru omenire, lucrurile stau altfel.
Reeducarea este un concept bolșevic, al cărui exponent interbelic principal a fost torționarul ucrainean și sovietic Anton S. Makarenko.
Anton S. Makarenko organizează în anii 20 ai secolului XX așa-numita Colonie Gorki, în care sunt încarcerați și reeducați copiii și adolescenții Revoluției Comuniste.
Cu părinții uciși de Armata Roșie sau structurile de represiune ale Stângii, lipsiți de orice direcție morală consecventă, acești copii și tineri formaseră bande pentru supraviețuire.
Anton S. Makarenko va folosi tineri deja reeducați, strecurați în clasele organizate în Colonia Gorki, spre a culege informații amănunțite: cine tânjește după libertate, cine vrea nesupunere, cine conduce asemenea mișcări. Apoi se organiza, peste noapte, „reeducarea”. Pe același sistem folosit mai târziu la Pitești.

Ca să nu lungim descrierea (mai ales că informațiile sunt comune pentru cei care au studiat fenomenul), să observăm că:
1. Reeducarea este un concept bolșevic, răspândit în lume de Moscova Sovietică și sub conducerea acesteia
2. Reeducarea de la Pitești a fost organizată sub directa îndrumare a cadrelor sovietice din Ministerul de Interne al României ocupate (pentru ce înseamnă aceste cadre a se vedea aici o modestă prezentare a prezenței lor).

De asemenea, trebuie subliniat că atunci când se vorbește despre torturile de la Lublianka sau din alte instituții sovietice, despre valurile de teroare ale Khmerilor Roșii sau altor grupări similare, se vor găsi practici foarte apropiate de cele ale Fenomenului Pitești – sau și mai rele, oricât de imposibil ar putea să pară acest lucru.

C. Concluzii

Ca urmare, este absurd, cu delicatețe spus, să pretindă cineva că Fenomenul Pitești ar fi o invenție a României comuniste – când este o expresie directă a „pedagogiei sovietice”, organizată direct de forțele sovietice de ocupație din România.
Cu tristețe spunem – căci este o mărturie a neomeniei omenești – Fenomenul Pitești nu este, din păcate, unic nici în privința „unicității prin bestialitate”, așa cum afirmă postarea pe care o analizăm.

3️⃣ Dar este, oare, România comunistă, singura țară din Europa care „A avut un dictator care a ordonat să se tragă în propriul popor”?

Aici ne izbim de ignorarea crimelor altor dictatori de Stânga, precum Lenin, Stalin, Hitler sau Mussolini (pentru a cita doar patru cazuri europene). Dictatori ce au ordonat, chiar de mai multe ori, să se tragă în propriul popor.
Iarăși sunt fapte arhicunoscute oricui studiază istoria Stângii – fie și numai prin câteva sinteze pe subiect, cu atât mai mult în amănunțime.
Și iar textul postării se află în totală contradicție cu realitatea.

I.2. Concluziile postării

Redăm întâi, prin copiere și lipire din Telegram, concluziile postării:

❌ Cu un asemenea trecut, nu e de mirare că și azi prea mulți aplaudă ideea de a „lichida” pe cel care gândește altfel, in numele unei ideologii la fel de bizare ca și cea care a comis atrocitățile enumerate mai sus.

Să vedem care este adevărul!

Sunt țări care cu un trecut foarte rău încă aplaudă răul – de pildă, în Turcia se sărbătoresc anual masacrele și violurile în masă de la cucerirea Asiei Mici.
Sunt țări cu un trecut foarte rău care critică răul – așa cum face Polonia cu crimele ideologiilor de Stânga precum Comunismul sau Nazismul.
Ca urmare, trecutul nu garantează nici prezentul, nici viitorul.
Care țin enorm de mult de alegerile fiecărei generații.

De asemenea, acel „asemenea trecut” nu există în forma prezentată de postare, după cum am văzut.

Da, este adevărat că toate ideologiile de Stânga sunt ”bizare”, dacă folosim acea definiție pentru bizar a marelui Lazăr Șăineanu „fantastic și capricios”.
Și este adevărat că „atrocitățile enumerate mai sus” au fost săvârșite de și prin ideologia comunistă.

Ca urmare,

II. Concluziile studiului sau Etnofobia ca reflex

Textul pe care l-am analizat începe bine și are un punct de plecare moral ușor de susținut (indignarea față de bucuria în fața unei crime). Din păcate, postarea alunecă rapid într-o viziune cu totul sumbră asupra României, prezentată – probabil subconștient – in integrum (în întregime) ca plină de manifestări de ură stângiste față de Charlie Kirk (respectiv, plină de manifestări de bucurie față de uciderea acestuia). Și, mai mult, dă o listă în trei puncte cu cinci afirmații despre unicitatea manifestărilor extremiste și inumane din România comunistă.

Suntem aici în fața denigrării propriei Țări și a denigrării propriei Națiuni care constituie principalul motiv de dispreț al străinilor față de Români!

În îndoctrinarea lor de Stânga mulți cred minciuna după care disprețul masiv al străinilor față de Români ar fi dat de greșelile, scăderile, păcatele sau patimile Românilor. Aberație!
Francezii găsesc Germanilor de mii și mii de ori mai multe greșeli, scăderi, păcate sau patimi decât le găsesc Românilor. Dar îi disprețuiesc mai mult pe Români decât pe Germani, pentru că Românii își disprețuiesc Patria și Neamul.
Am văzut direct acest fenomen în Finlanda: Finlandezii îi disprețuiesc pe Românii care își denigrează Țara de origine și Națiunea și îi respectă pe Românii care și le respectă.
Am văzut aceeași atitudine la Ungurii din România, Ungaria, Slovacia: respect pentru Românii patrioți și dispreț total față de cei care își vorbesc de rău Patria și Națiunea.

În fapt, orice națiune sănătoasă își face și autocritica, dar și propriile laude.
La Români există însă o foarte întinsă ură față de propria națiune și față de propria țară.
Iar mulți dintre cei care își zic patrioți sau naționaliști nu iubesc și nu respectă România și Românimea. Ci, după caz, pe Romanii antici, pe Dacii antici, pe Sciții antici sau altă categorie mitică – pentru că în toate aceste cazuri avem de-a face cu idoli mitizați, nu cu o viziune cinstită, adevărată, asupra Romanilor, Dacilor, Sciților etc.

Fenomenul urii sau disprețului (silei) față de propria etnie sau patrie se numește etnofobie și este o erezie cumplită.

Cum se manifestă cel mai des etnofobia?
Dăm o mică listă graduală, cu câteva exemple.

Prin (a) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a spune ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi și lucruri rele.
Prin (a) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte sau și prin (b) neputința de a asculta zicându-se ceva de bine despre națiunea sau patria din care faci parte fără să adaugi lucruri rele. De obicei la reacția de tip (a) manifestările includ atacuri (cu insulte și felurite acuzații) la adresa celui care a zis ceva de bine. La reacția de tip (b) asemenea atacuri sunt adesea parte a reacției.
Prin reflexul de a generaliza ori universaliza relele particulare sau accidentale. De pildă, atunci când cineva tușește fără să pună mâna la gură etnofiletistul are reflexul de a sări cu ceva de tipul „Așa suntem noi, românii, bădărani/ nesimțiți/ prost crescuți!”.
Prin convingerea că răul din România este mai mare decât oriunde în lume, respectiv că oriunde în lume este mai bine ca în România.
Prin ascunderea apartenenței românești sau originii românești în fața străinilor. Sau, când nu se poate face, prin graba de a explica străinilor disprețul și ura față de ceea ce este românesc.

Este clar că toate aceste manifestări etnofobe constituie un rasism inversat. Dar rasism!
Căci rasismul clasic ori, teologic, etnofiletismul, constituie disprețul față de oamenii dintr-o categorie etnică, rasială, culturală, religioasă doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, disprețul organic față de categoriile în cauză.
La fel, etnofobia este disprețul față de oamenii care aparțin propriei națiuni și propriei țări, doar pentru că aparțin de aceasta; respectiv, este disprețul organic față de propria națiune și țară.

Deși etnofobia este un rasism clasic, având însă inversată ținta (de la o grupare exterioară la cea proprie), este mai greu de conștientizat și combătut… pentru că a devenit, cel puțin la Români, obișnuință.

Originea etnofobiei este ușor de găsit în formele incipiente ale Socialismului și Comunismului, respectiv în vechea obsesie masonică a ștergerii religiilor, țărilor și popoarelor.
Ca o paranteză interesantă, merită observat că (tot mai) multe grupări masonice au trecut spre forme de patriotism. Fenomenul apare încă în secolul al XIX-lea la Britanici (fiind consemnat, de pildă, subconștient, de Rudyard Kipling), iar la Români mai ales după 1989. Deși patriotismul masonic este implicit grevat de ideologiile globaliste masonice, prezența sa este un argument puternic pentru necesitatea naturală a iubirii națiunii și patriei. Necesitate care a dus chiar și la Socialiști sau Comuniști la manifestări dorite de patriotism sau naționalism³ – în fapt, bolnave, fiind puternic deformate de ideologia comunistă.

Dar o victorie mare a propagandei de Stânga este preluarea etnofobiei de grupări de Dreapta, care își spun chiar și conservatoare.
Desigur, confuzia între Stânga și Dreapta este practicată sistematic de la Al doilea război mondial până în prezent. Socialiștii și Comuniștii au vrut să ascundă faptul că acel război și ororile lui se datorează integral Stângii și luptelor intestine ale acesteia. Ca urmare, Socialistul Hitler și Comunistul Mussolini au fost declarați „de Extremă-Dreapta”, iar Stalin, mititelul, „de Stânga” (nu „de Extremă-Stânga”, termen practic inexistent în mass-media stângistă). Astfel și în zilele noastre grupările neofasciste și neonaziste Antifa își închipuie că sunt antifasciste și că Fascismul ar fi fost de Dreapta.
În fața acestor confuzii șocante, în care până și denumirea de „Socialist” este declarată „de Dreapta”, este de înțeles cum etnofobia ajunge să fie prezentă și la cei care se vor patrioți sau naționaliști.

Lipsa conștientizării acestei probleme transformă etnofobia într-un reflex pentru care nu există gândire critică.
Ajungându-se ca oamenii, inclusiv cei foarte culți sau foarte inteligenți, să preia denigrări izbitoare la adresa Patriei și Națiunii Române ca și cum ar fi adevăruri de la sine înțelese.
Un exemplu este minciuna aberantă după care Românii l-ar fi trădat pe Mihai Viteazul la Turda; alt exemplu este minciuna aberantă după care România ar fi trădat pe Aliați în Primul război mondial. Câteva asemenea exemple se pot vedea în eseurile Trădarea și Românii (I) sau Trădarea și Românii (II), sau în forma recorectată de aici. Un alt exemplu, aici, prin lucrarea Cum nu se scrie istoria. Studiu pe un text de Dan Ungureanu.
Un șir de corectări ale denigrărilor la adresa Românilor ca națiune și țară se pot găsi în scrierile lui Ioan-Aurel Pop, în Transilvania Invincibile Argumentum, de Ion Coja sau în multe alte lucrări ale unor specialiști în istorie, arheologie, lingvistică etc.

Revenind la postarea amintită, credem că merită observat un fapt cu greutate:

Cei care practică ura de Stânga sunt urmașii ocupanților sovietici, sunt urmașii Sovieticilor din aparatul de stat, mediatic și cultural al României.
Delimitarea etnică de grupările lor și de ideologia sau sub-cultura pe care o propagă se arată astfel o necesitate științifică.
Și reprezintă, totodată, o lustrație culturală și spirituală de care avem, ca națiune, maximă nevoie.

Căci, de fapt, aici este rădăcina durerilor noastre: faptul că etnofobia înglobează automat în Românime pe cei care de fapt o urăsc și vor să o distrugă.
Aceștia au, ca urmași ai ocupației sovietice, o uriașă prezență în stat, implicit în mass-media, cultură, educație etc.
Dar adevărata putere le este dată, inconștient și implicit, de etnofobii care îi cuprind în Românime și, ca urmare, îi ascultă.
În acest fel vocile unor eroici sfinți ai Neamului Românesc devin tot mai greu de ascultat. Căci atenția nu doar că se îndreaptă către gălăgia mincinoșilor, dar se și obișnuiește cu ea.
În loc să citească ori să asculte pe Românii de ieri și de astăzi care iubesc Națiunea Română întru Dumnezeu și sub ascultare de Acesta, etnofobii citesc și ascultă minciuni peste minciuni. Tremurând de frica lor sau tremurând de indignare pentru existența lor.

Și apare, atunci, acest fenomen prezent și în postarea amintită: niciun cuvânt de apreciere pentru poziția unică în Parlament a AUR față de asasinarea lui Charlie Kirk; nicio laudă pentru apărătorii acestui martir al libertății de exprimare; nicio apreciere pentru Românii care i-au criticat pe apologeții crimei. Dimpotrivă, o imagine sumbră în care este exacerbat răul iar binele este ignorat.

Am primit, astăzi, putere să răspund la această postare – un răspuns pe care mi-am dorit de multă vreme să îl dau textelor sau discursurilor similare.
Este evident că analiza de față este o chemare la firescul legăturii noastre cu Sfânta Treime, Dumnezeu cel minunat întru Sfinții Săi.
Legătura aceasta există doar împreună cu iubirea față de Sfinții și Eroii națiunii de care aparținem. Căci, după cum s-a scris, cine nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Iar noi și părinții noștri i-am văzut pe Sfinții lui Dumnezeu, i-am ajutat și am primit binecuvântarea lor.
Iar dacă nu ai făcut-o, acum este timpul cel bun să o faci.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

Antropomorfizare = Acțiunea de a atribui unor lucruri sau animale (din motive subiective sau/și literare) caracteristici și sentimente omenești. ↩︎
Autorul folosește în original forma „Dealtfel” în loc de „De altfel”. Deoarece presupunem o scăpare, o apăsare prea slabă a unei taste (scăpări des întâlnite la mulți scriitori pe tastatură), am făcut îndreptarea după regulile academice. Dacă autorul a intenționat această formă, indiferent de ce, ne cerem scuze pentru schimbare! ↩︎
Aici intră inclusiv Comunismul de tip Fascist, realizat de Mussolini (vicepreședinte al Partidului Comunist din Italia), Socialismul pretins Naționalist al lui Hitler sau Stalinismul zis Patriotic al lui Ceaușescu. ↩︎

21 de rubini. Ce rămâne după atacuri

13, mai, 202414, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Alexandra Măceșanu a sunat de cinci ori la 112. A fost tratată cu dispreț, luată în râs, ba chiar batjocorită de lucrătorii acestui servici. Deși cei care au avut această atitudine sunt complici la chinurile și moartea fetei, au fost acoperiți de sistem.
Oare înțelegi, cititorule, răutatea demonică a scenei?
O fată speriată, care a fost deja violată de bestia care a răpit-o, sună să ceară ajutorul. Iar angajații cetățenilor, cei plătiți de părinții Alexandrei și de fiecare dintre noi, își bat joc de ea! Atât de perfect, încât dispare cu desăvârșire – fie aruncată în Dunăre, fie trecută peste Dunăre la structurile mafiote, amândouă pistele evidente fiind sistematic ocolite de autorități și presa afiliată statului.
Și, cu tot scandalul mediatic, până astăzi vinovații sunt necunoscuți și nepedepsiți, cu excepția monstrului aflat la vedere, care a avut grijă să nu vorbească despre complici și șefi.

De ce aduc aminte de acest „film” pe care toți vor să îl uite?
Vor să îl uite, în timp ce Alexandra Măceșanu putrezește în Dunăre sau în alte locuri, ori este încă torturată în cine știe ce bordel-pușcărie.
Aduc aminte de acest „film” pentru că este izvorât din aceeași corupție a fiecăruia. Din care vine și tragedia Alexandrei Măceșanu, și tragedia pe care Ciprian Mega a înfățișat-o și în 21 de rubini.
Și aici este adevărata durere: toți cei care urlă împotriva filmului s-au recunoscut în el, indiferent dacă au sinceritatea să o recunoască sau nu.

Am citit o mulțime de atacuri și cele câteva critici negative față de 21 de rubini.
Argumentele atacatorilor sau criticilor sunt de două feluri: politice și „de gust”.

Cele politice se pot mărgini la concepția comună Bolșevicilor, Naziștilor, Fasciștilor, Khmerilor Roșii sau oricăror alți extremiști de Stânga: „a spune că există greșeli sau lucruri rele în sistem/Partid este un act de sabotaj, o trădare, o slujire a dușmanului (poporului)”. Concepția este pe cât de abjectă, pe atât de prostească. Și are, după cum am mai amintit, un efect contrar: înmulțește răul interior până la prăbușire.
Această concepție pretinde că filmul 21 de rubini, pentru că oglindește corupția din România și influențele corupte venite din UE sau SUA ar fi, prin aceasta, „pro-rus” ori „filo-rus”. Și pe această concepție (repet, prezentă identic la Naziști, Fasciști, Bolșevici etc.) au loc felurite speculații, răstălmăciri, răsuciri care să îndreptățească acuzațiile.
Ceea ce întărește filmul 21 de rubini este exact faptul că asemenea acuzații vin de la pretinși iubitori ai Bisericii, ai lui Dumnezeu, ai libertății, ai adevărului… Același limbaj al minciunii ca în film, de la dulcegăria perversă a „Părintelui Porumbacu” la acuzațiile furioase ale „Părintelui Desagă”. Și dau exemple aceste personaje tocmai pentru că mulți dintre atacatorii furibunzi, orbi și îndârjiți, sunt siguri că sunt ai Bisericii. Și sunt siguri că o apără apărându-i „dreptul la corupție”. Desigur, Dumnezeu spune altceva, dar oare nu știu oamenii mai bine decât Dumnezeu de la cădere și până astăzi?
Sub un pretext sau altul, sub o răstălmăcire sau alta, totul se întoarce, iar și iar, la aceeași idee: „cine arată că există greșeli sau răutăți în sistem este dușman, trădător, vândut”.
Tragi-comic este că unii dintre „marii moraliști” au căutat (și găsit) cele mai fățarnice scuze pentru faptul că Iuliu Maniu a fost agent străin, inclusiv atunci când era în poziții decisive în stat. Dar acum, dintr-o dată, se revarsă din ei spume „patriotice” pentru că filmul „ar putea fi interpretat într-o cheie anti-românească”. Ce să vezi! Mai rămâne să îi vedem – și, deși m-ar durea pentru ei, nu m-ar mira – că Îl atacă pe Dumnezeu pentru că unii au interpretat Evangheliile, Legea Iubirii, ca argument pentru arderi pe rug.

Sunt și criticile furibunde pe motiv că „mie nu mi-a plăcut”.
Avem în ele o tragică absolutizare a gustului personal. Tragică, pentru că face parte din înclinațiile totalitariste și susține totalitarismul.
Strămoșii Romani spuneau de gustibus et coloribus non est disputandum. Adică despre gusturi și culori nu se dispută (nu se fac dispute).
Dacă spune cineva
„Mie filmul mi s-a părut haotic”,
e zadarnic să îl contrazic doar pentru că mie mi s-a părut foarte clar.
Dacă cineva spune
„Mie filmul mi s-a părut de neînțeles”
aș greși teribil dacă aș avea replica
„Mie mi s-a părut ușor de înțeles”.
Fiecare două asemenea poziții sunt personale și, implicit, subiective.
Pentru unii picturile sau desenele lui Picasso sunt minunate; mie mi se par prostești. Dar nu am stat niciodată să conving pe cineva că ar fi prostești operele lui Picasso: fiecare cu gusturile lui. Ție îți plac? Mă bucur pentru tine! Mie nu, și nu văd pentru ce aș încerca să îți impun gustul meu, sau tu să mi-l impui pe al tău.
Există, desigur, unele criterii absolute: cele care țin de Învățătura lui Dumnezeu.
Doar că „mie îmi place” sau „mie nu îmi place” nu țin, în asemenea cazuri, de Învățătura lui Dumnezeu,
Ca să dau alt exemplu – pentru cei care nu-l pot digera pe Picasso –, există oameni care iubesc bujorii, dar am întâlnit oameni cărora li se par urâți. Puțini, sau mai puțini, dar sunt. Ar fi absolut absurd să încerc să conving pe cineva căruia nu îi plac bujorii că ar trebui să-i iubească. Eventual la fel ca pe mușcatele cu care și-a umplut ferestrele.
Chiar dacă cei mai mulți oameni plac sau iubesc bujorii, este de înțeles că alții au alte gusturi.

Ca urmare, criticile furibunde și absolutizatoare construite pe ideea „mie nu mi-a plăcut” sau „mi s-a părut de neînțeles” au valoare de promovare a totalitarismului.
Mai ales când în loc de „mie nu mi-a plăcut” sau „mie mi s-a părut de neînțeles” se pretinde că „filmul este urât”, „filmul este de neînțeles”. Căci este o arogantă transformare a părerilor sau gusturilor personale în adevăruri absolute.

Și mai extremistă este insultarea celor de altă părere.
Ca cei care au spus „doar perverșilor le poate plăcea” sau „doar nebunii găsesc aici o logică”.
În revers ar fi cei care ar spune „nu-ți place pentru că nu ai gust” ori „ți se pare haotic pentru că ești prea prost ca să îi înțelegi logica”.

Din fericire pentru 21 de rubini, sau pentru conștiința noastră, nu am găsit încă, între oamenii care îl apreciază, niciun entuziasm deșănțat, nicio înfierare a celor de altă părere.
Am găsit, da, unele critici aspre ale atacurilor deșănțate împotriva filmului. Puține, de altfel, în tonul general al celor care îl apreciază. Și de înțeles în fața violenței de limbaj care a ajuns deja la nivelul patologiei bolșevic-naziste.
Căci, trist dar real, printre cei care nu plac 21 de rubini uriașa majoritate a reacțiilor și materialelor sunt violente, absolutiste, pline de acuzații foarte grave aruncate cu fanatism.
Deosebirea de atitudine este uriașă.
Iar dacă cineva crede că spune multe deosebirea de atitudine între liniștea susținătorilor filmului și spumegările furioase ale denigratorilor, poate că are dreptate.

Dar ce rămâne după atâtea atacuri?
Ce a rămas și după atacurile asupra altor mari filme din istorie: un film mare, un reper cinematografic.
Un film care, ca realizare, a știut să mizeze pe talentul actoricesc al interpreților, talent valorificat la un nivel rar întâlnit.
În scena întâlnirii dintre părinții lui George și Părintele Porumbacu, de pildă, bogăția exprimării gestuale a celor trei actori este superbă și prețioasă inclusiv prin raritate. Dacă aș fi actor, aș regreta teribil pierderea unei asemenea ocazii. Un film în care jocul actorilor să fie mereu în prim-plan, să fie cheia filmului, este mai mult decât valoros pentru fiecare dintre cei care joacă.
Filmul 21 de rubini este prețios prin, paradoxal, inocență. Pe rând, George, Părintele Alexie și Nina, sora lui George, se dovedesc a fi inocenți. Păcătoși inocenți, dacă vreți, căci nu sunt lipsiți de propriile păcate. Dar acestea sunt mai mult slăbiciuni decât păcate în sensul propriu.

Părintele Alexie rămâne fără glas în fața răutății lumii. Nu știe să-i răspundă și se retrage în cuvântul Mântuitorului Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta. În ce măsură este acesta un răspuns adevărat pentru cineva care nu este călugăr? E o întrebare pe care o pune 21 de rubini și care merită răspuns așezat în Învățătura Domnului.
În fața „inițierilor vieții” George pierde partida, repetat. Chiar și după ce se izbește de implicarea în corupție a părinților săi, de implicare în corupție a celor care trebuie să fie stâlpii moralei creștine, tot nu înțelege. Nu își înțelege propriile păcate, nu înțelege răutatea lumii. Este o inocență, da, însă este o inocență nevinovată? Oare avem voie să fim atât de orbi?
În fața „inițierilor sociale” înclinația spre compromis a Ninei – de la petrecerea în pijama, de pildă, când alege să ignore corupția celor din jur – se izbește de lucruri peste care nu poate să treacă. De aici îi vine și căderea, căci ea a vrut să intre într-o lume în care corupția este criteriu de admitere. Și din această cădere îi vine și ridicarea. Căci coborând din lumea strălucirilor de neon, ajunge în lumea în care strălucește casnica și mama supremă, paradigmatică: Fecioara Maria, Maica Domnului. Și apare întrebarea: care dintre femei are o carieră mai reușită, cea care își jertfește dragostea și copiii pentru funcții, titluri, bani, sau cea care își jertfește starea socială pentru dragoste, copil, adevăr? Discret, dar hotărât, filmul 21 de rubini oferă un răspuns. Pentru cine poate să rabde adevărul.

Poate văd prea departe, doar Părintele Ciprian Mega poate lămuri asta, dar în scena finală a filmului am văzut și o oglindire a începutului din Jurnalul fericirii, a acelor rețete ale libertății găsite de Părintele Nicolae Steinhardt.

Și acestea sunt o parte din cele care rămân.
Așa cum rămâne filmul 21 de rubini.
Și rămâne rușinea celor care au folosit filmul ca pretext pentru a-și revărsa răutatea – desigur, sub masca fățarnică a inchizitorilor de altădată, care torturau și ucideau în numele „curățării societății”, practică dusă mai departe de fanaticii Islamului, de Bolșevici, Naziști, Fasciști și alții asemenea.
Văzând purtarea acestora sunt sigur că, dacă împrejurările le-ar fi permis, ar fi torturat și ucis și pe cei care au făcut 21 de rubini, și pe toți care ne-am folosit de acest film.
De aceea acest film rămâne.
Pentru că este adevărat: chipurile răutății din film sunt ale tuturor celor care nu Îl au pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor, care nu Îl adoră, nu i se supun.

Îmi spunea un episcop zilele trecute, mirat și întristat de furia împotriva filmului:
„M-am recunoscut în fiecare dintre cei din film.”
Și i-am răspuns
„Și eu, și oricine se cercetează pe sine.”
Iar de aici înțeleg faptul că 21 de rubini a fost o cernere între cei care se cred bine așezați și nu se tem să cadă și aceia care Îl caută pe Dumnezeu cinstit, știind că sunt păcătoși și asumându-și asta.
Rămâne și asta.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

*regăsirea în smerire*
*(re)întâlnirea între fosta carieristă și slăvita casnică aleasă de Dumnezeu să fie Maica Mântuitorului lumii*

21 de rubini. Critica criticilor (III)

11, mai, 202413, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

partea dinainte aici

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

III. Critica unei curajoase cronici anonime

Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român.
Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele?
Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani!
Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc.
Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.

Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari.
După cum vom vedea îndată.

Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!

Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele.
Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare.
Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta

izolarea unei interjecții (nu este cazul)
izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
faptul că un enunț este incomplet sau neclar
goluri de gândire, căutarea gândurilor
nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)

Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare.
Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!

Am subliniat la început că acesta este un aspect structural.
Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:

„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)

Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel.
Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.

Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei.
Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei.
Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic.
Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc.
Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”.
În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!

De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim.
Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic.
Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!

Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox.
Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.

La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”;
la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă);
iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.

Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblice nu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!

Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze.
Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie.
Doar că 21 de rubini face asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!

Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.

Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.

Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.

Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.

În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent.
Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări.
Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.

Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!

Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că

„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”

Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate.
Mă opresc însă la afirmația

„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.

Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prin indivizii corupți.
Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”.
În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.

De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.

Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă.
Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).

Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.

Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.

Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional.
Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura.
Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.

Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!

„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”

Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).

Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.

Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească!
De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.

Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).

Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.

Totodată, prin exclamarea

„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””

se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.

Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:

„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”

Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”.
De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu.
Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.

Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.

Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.

În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.

După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.

Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

*coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie*

*întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc*

*preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica*

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

21 de rubini. Critica criticilor (II)

10, mai, 202413, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

21 de rubini. Critica criticilor (II)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

Voi pleca de la câteva lămuriri:

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

II. Critica unor critici semnate Manuela Florina Hărăbor

Respectatul om și celebra actriță apare în 21 de rubini, dar în cadrele turnate în prima parte a filmărilor („acum 5-6 ani”).

Reacția publică a d-sale apare în fața părerii lui Eduard Dumitrache:

„Am văzut filmul „21 de rubini” puțin înainte de Paști. Speranța este în biserica în care intră Nina, cea părăsită, înaintea Preacuratei. Este scena pascală ce rotunjește filmul.
Altfel filmul este greu de dus. Greu pentru suflet, greu de dus. Frumos realizat, scenariul este rotund, actorii s-au întrecut pe ei, Dorel Vișan genial însă!
Și la Dostoievski apar personaje luminoase, precum Alioșa, dar și trimiteri sumbre ca Marele Inchizitor. Părintele Alexei este minunat, cel ce tace, ascultă si vindeca. Aș fi pus mai multă speranță în final legat persoana sa, poate prezența sa de dincolo asemenea părintelui Ilie Lăcătuș. Este un film cu durere, nu cred că este o intenție de progresism cultural cum au spus unele voci. Este doar durere.
Hristos a înviat!”

Față de aceste rânduri deplin ancorate în film d-na Hărăbor dă următorul răspuns:

„Hristos a înviat! Îmi pare rău că trebuie să te contrazic. Este un film extrem de prost realizat, fără un fir epic logic, cu personaje caricaturizate la maxim și fără rost, cu situații neverosimile, cum e cea de la restaurant cu Patriarhul, Președintele, șeful SRI (bănuiesc că ar fi vrut să fie Coldea) și Michi americanul de la CIA, cu erori majore de timp, cu episoade ale unor personaje care nu se leagă unele de altele. Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film. Mai mult decât atât, pentru această a doua parte filmată anul trecut, cu actori de talia lui Anthony Delon și Mickey Rourke, finanțarea a fost extrem de mare. Nu se întreabă nimeni de unde au venit banii? Și încă un argument. Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu. Cât despre monologul domnului Vișan ce să mai spun. Este discursul dumnealui personal cu care ne-a obișnuit, lipit în film ca nuca în perete.”¹

Faptul că acest comentariu începe nu prin „Adevărat a înviat!” pare să indice că autorul (autoarea) se află deja în propria concepție, în propria gândire, închisă față de exterior. Nu reacționează viu și nu reacționează la ceea ce transmite celălalt, ci pune în față, ca pe un scut în fața altor păreri, forme prefabricate.
Această posibilitate devine tot mai mare pe măsură ce străbate comentariul cineva liniștit, obiectiv.

Esențial pentru caracterul de prejudecată netrecută prin filtrul gândirii este partea centrală a acestui comentariu:

„Și ar mai fi multe de spus, dar mă lasă nervii. Este o mizerie neo-marxistă. Atacul asupra Bisericii Ortodoxe se regăsește în agenda progresistă, bănuiesc că nimeni nu mai are niciun dubiu. Faptul ca s-a filmat în două etape spune multe. La scenariul inițial, filmat acum 5-6 ani, s-a adăugat anul trecut o așa zisă continuare, care nu face decât să amplifice lipsa de coerență a întregului film.”

Ca să înțelegem cât adevăr și câtă logică este în aceste rânduri, să o luăm pas cu pas!

D-na Manuela Florina Hărăbor a luat parte la filmările pentru prima parte a realizării filmului. Prima etapă, cum spune dânsa.
Ori în în această primă etapă acțiunea filmului cuprindea, atenție!, doar distrugerea sufletească (și fizică) a unui tânăr ce voia să devină preot. Altfel spus, prima etapă se concentrează majoritar pe corupția „din Biserică” (după mine, din Administrația Bisericească, dar este altă discuție).
D-na Hărăbor este mânioasă, adică indignată de o „lasă nervii”, de faptul că filmul este întregit printr-o a doua parte. Care a doua parte adaugă problema corupției sociale, statale și internaționale la aceea a corupției care macină Biserica.
Doctrina neo-marxistă sau progresistă, amintită de d-sa, este o doctrină care divinizează statul și urăște Biserica. În această doctrină „religia și superstițiile” sunt „rădăcina răului”, dacă nu singura lui sursă.
Ca urmare, un film care s-ar fi limitat la forma inițială – la care a colaborat d-na Manuela Hărăbor – ar fi fost cu adevărat pe linie neo-marxistă sau progresistă, mai ales dacă ar fi limitat implicare factorului politic în Biserică.
Existența celei de-a doua părți – planul corupției generalizate la nivel social, politic și economic – de fapt contrazice flagrant doctrina neo-marxistă: arată că sursa corupției este îndepărtarea omului de Dumnezeu, etatizarea, politicianismul ateu, ethosul social progresist etc.

Prin urmare, poziția d-nei Manuela Hărăbor în această privință este, cu tot respectul față de d-sa, contradictorie până la irațional: în loc să se bucure că a fost întregită partea în care a fost implicată (și care, singură, ar fi fost chiar anti-Biserică) printr-o panoramare a generalizării corupției, se supără că nu a rămas doar prima parte! Deși doar prima parte ar fi fost chiar o realizare de tip neo-marxist!
Această contradicție radicală întărește, după cum am spus, teoria unei prejudecăți adânc înrădăcinate. Care, cu siguranță, vine dintr-o tristă influență externă. Pentru că acesta nu este felul de a gândi și reacționa al dânsei, un om bun și cu valori creștine. Știm asta, și reamintim că discuția este la subiect, la text, nu la persoană.

Tot pe linia unei contradicții sublime se află și fraza

„Dacă tot se vrea o radiografie a corupției și a jocurilor de putere, mă întreb de ce nu apare în film cel care a tăiat și a spânzurat în ultimii ani în interiorul BOR-ului și care încă nu a fost înlăturat, respectiv purtătorul de cuvânt, Vasile Băsescu.”

Deci d-sa, după ce se plânge că filmul ar fi un „atac asupra Bisericii Ortodoxe” se plânge că nu au fost atinse mai multe teme ale corupției din BOR!
Acum, niciun Creștin adevărat și informat nu va nega faptul că Vasile Bănescu este un personaj sinistru de nivel epocal, un exponent excepțional și caragialesc al arogantei corupții intelectualiste care macină societatea română în general și al Bisericii în particular. Neputința Patriarhiei în a scăpa de sumbra, aroganta și ridicola sa prezență chiar merită să fie subiect de film.
Doar că aceasta este altă discuție!

Este absurd să reproșezi că 21 de rubini nu a cuprins tot ce este greșit sau corupt în administrația BOR, plângându-te totodată că filmul este un „atac asupra Bisericii”!
La fel de absurd cu a pretinde ca un film de nici trei ore să cuprindă tot binele sau tot răul din Biserică, societate, politică, stat, economie sau oricare asemenea domeniu larg. Este evident că se va alege un anume aspect ori se vor alege anume aspecte.

Deoarece știu că d-na Manuela Florina Hărăbor este credincioasă, iar poziția d-sale este publică, trebuie să îi aduc aminte că nu este creștinește să umblăm cu bârfe și insinuări. Așa cum, din păcate, a făcut d-sa în aceste luări de poziție.
Afirmații fără temei, date numai sub acoperirea lui „așa spun eu”, sunt străine bunei purtări creștine. Insinuări despre finanțare, despre „ordin de zi” etc. sunt parte a bârfei de care Dumnezeu ne-a poruncit să fugim:

„Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12.36) și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” (Luca 6.38; Matei 4.24).

Iar Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, ne arată că cei care bârfesc „sunt vrednici de moarte”, adică de osânda veșnică (Romani 1.29 și 32).

Prin urmare, asemenea bârfe și insinuări nu doar că nu sunt argumente pentru poziția d-sale, ba chiar stau împotriva ei. Pe de-o parte, pentru că arată lipsa unor argumente adevărate. Pe de altă parte, pentru că arată subiectivismul, ca să nu spun patima care este în spatele poziției.

Aș vrea aici, cu tot respectul, să îi și să vă aduc aminte de o scenă biblică foarte puțin înțeleasă: a încercării lui Dumnezeu de a-l trezi pe Cain. O scenă foarte puțin înțeleasă, dar foarte folositoare și care se leagă duhovnicește cu Predica de pe Munte.
Întâmplarea pleacă de la râvna lui Abel, care îi aduce lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun. Cain aduce și el jertfă lui Dumnezeu, dar formal, fără sinceritate. Și atunci Dumnezeu caută la jertfa lui Abel, dar nu și la cea a lui Cain. Iar Cain se posomorăște. Și Dumnezeu îi zice:

„Pentru ce te-ai întristat și s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!” (Facerea 4.6-7)

Aceste cuvinte grăite de Domnul către Cain ar trebui să strălucească pururea în inimile noastre. Ele sunt legate în Duhul Sfânt de cele din Predica de pe Munte, care spun:

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor!
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți! Căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5.10-12)

„Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6.35)

În toate aceste cuvinte este aceeași învățătură: facerea de bine aduce pace în suflet, iar cel care știe că a făcut binele întru Domnul va fi împăcat chiar și dacă nu primește nimic înapoi, sau chiar este prigonit pentru binele făcut.
Ca urmare, cel care a făcut bine nu are de ce să aibă o stare atât de proastă încât să îl lase nervii. Chiar dacă altcineva a făcut rău cu binele făcut de el. Căci fiecare va răspunde pentru ceea ce face el și cel mult pentru o parte din ce a făcut cel care ascultă de el. Dar nu o să răspundă Manuela Hărăbor pentru greșelile sau păcatele Părintelui Ciprian Mega, așa cum nici răsplată pentru binele făcut de acesta nu va primi: fiecare va fi judecat pentru ale sale.
Iar cine învață altceva stă împotriva lui Dumnezeu, care ne-a spus acestea.

În sfârșit, d-na Manuela Florina Hărăbor ar trebui să vadă că s-au ridicat împotriva filmului exact exponenții progresismului în Biserică inclusiv Vasile Bănescu. Ce, din câte se pare, s-a recunoscut într-unul sau într-unele dintre personaje. Deci exact cel pe care îl dorea dânsa încondeiat în film… se simte atins de film.
Ceea ce ar trebui să îi confirme d-nei Manuela Hărăbor și să confirme tuturor că 21 de rubini a pus punctul pe i. Și împotriva corupției din Biserică, Stat, societate, și împotriva fariseismului de orice fel.

Dincolo de aceste observații, restul criticii dânsei este un șir de afirmații fără argumente.

Dânsa pretinde că filmul ar fi „extrem de prost realizat”. Dar dacă era prost realizat nu se mai tulbura nimeni – decât cel mult producătorii.

Dânsa pretinde că filmul nu ar avea un „fir epic logic”. Dacă ne amintim de Câinele andaluz, ori de alte filme, o să vedem că această acuzație nu înseamnă nimic în sine, chiar dacă ar fi adevărată. Doar că este falsă: firul epic este acela al consecințelor vieții fără Dumnezeu în familia Ciofu și dincolo de ea.

Dânsa declară că personajele ar fi „caricaturizate la maxim și fără rost”. Îi înțeleg părerea, dar trebuie să spun că am întâlnit personal toate personajele din film în viața reală. Și, nu, filmul nu le-a caricaturizat, dimpotrivă, le-a mai estompat unele caracteristici negative. Aici trebuie să spun că îmi este greu să cred că d-sa nu le-a întâlnit. Pot cel mult presupune că, ferindu-se de a le judeca, a ales să ignore exact părțile pe care acum le declară caricaturizare. Dar care există. De asemenea, aș putea presupune că statutul dânsei, precum și alte elemente personale, au ferit-o de impactul cu asemenea personaje. Dar asta nu pentru că ele nu există.

Ca să dau un exemplu, diatriba în care se neagă dreptul preoților la o părere (de la 1:40:36 – 1:40:56): „Da’ cine îi întreabă pe ei!?! Preotul e dator cu ascultare! Vocea preotului trebuie să nu se audă! El știe că fără mine ca episcop, nu există!… Domnu’ ministru! În Biserică, nu există democrație!”. Acest discurs l-am auzit de foarte multe ori, mai ales de la cei din Administrația Bisericească. Textul, oricât de caricatural ar părea, este o exprimare des întâlnită de către preoții care îndrăznesc să aibă vreo părere diferită de cea a administrației – cu excepția cazului în care părerea le este folositoare, când este rapid însușită și valorificată. Asta cu toate că, de pildă, la Sinoadele Ecumenice au fost preoți care au cuvântat, dezbătut și chiar votat hotărârile.
Desigur, este o problemă pe care cineva din afara clerului mai greu o întâlnește. Și, dacă o întâlnește, fie o crede întâmplătoare și preferă să o uite, fie se smintește. În vreme ce preoții trebuie să o ducă zi de zi. Și când cineva, în sfârșit, arată public această durere, ce aud acești preoți: „nu există așa ceva”, „este atac împotriva Bisericii”, „este caricaturizare la maxim și fără rost”. Doar că există și nu este exagerare sau caricaturizare Nici atac împotriva Bisericii nu este, ci împotriva celor care, cum spune Părintele Alexie în film, „vând Biserica lui Christos” cui plătește mai bine.

D-na Manuela Hărăbor declară drept neverosimilă scena de la restaurant cu Patriarhul (filmului), Președintele (României filmului), reprezentantul american (din film) și cel al serviciilor (din film)². Nu ne explică și de ce. Mi-a povestit nu foarte de mult un fiu duhovnicesc despre închiderea neașteptată a unei terase dintr-un mare parc bucureștean: era rezervată pentru „unii de sus”. După plecarea lor, s-a redeschis. Am auzit multe asemenea întâmplări pe când eram preot în București. Deci, de ce ar fi scena neverosimilă? A, pentru că eventualii protagoniști reali nu ar discuta atât de deschis? Dar înregistrările făcute pe ascuns ori involuntar în situații asemănătoare au arătat contrariul: cam așa se discută între aceste mărimi. Deci, care ar fi argumentul care să susțină această sentință?

În sfârșit, dânsa pretinde că ar fi „erori majore de timp”. Probabil la fel ar putea spune cineva în fața unei piese din dramaturgia greacă antică sau din Cehov: ăștia nu știu în ce secol și an trăim? Doar că practica suprapunerii anilor și epocilor este foarte veche, iar actorii știu foarte bine asta. Ceea ce face din acuzație fie o răutate gratuită, fie o eroare provocată de supărare – adică de subiectivism.

Concluziv, critica d-nei Manuela Florina Hărăbor la adresa filmului 21 de rubini este lipsită de orice argument obiectiv, de orice argument creștin, de orice argumentație logică. Este o revărsare pătimașă, mai precis de mânie (așa se traduce în limbaj creștin o expresie ca „mă lasă nervii”). Paradigmatic este faptul că autoarea criticilor consideră că filmul este un atac la Biserică pentru că a cuprins și prezentarea corupției și fariseismului din stat, societate și alte medii, în loc să prezinte doar corupția din Biserică – și mai ales a personajului public dorit de ea. Tot paradigmatică pentru aceste critici este necreștina folosire a bârfelor și insinuărilor.

Voi sublinia aici un aspect pe care m-aș fi așteptat ca orice actor, mai ales cu experiență, să îl vadă: cele mai multe scene din 21 de rubini sunt total centrate pe jocul actorilor, pe calitatea interpretării. Filmul are în prim plan și în plan apropiat omul, omul viu, omul cu, dar mai ales fără Dumnezeu. Este un tip de film în care lumina, decorurile sau efectele sunt doar un ajutor pentru interpretarea actorilor, aceasta fiind cheia transmiterii mesajului. Un asemenea film este o șansă extraordinară pentru orice actor talentat. Și, într-adevăr, actorii au jucat la un nivel foarte apropiat de desăvârșirea interpretării dramatice. De la limbajul gestual până la expresiile faciale, credibilitatea și adâncimea exprimării ating un nivel atât de înalt încât lipsește orice notă falsă.
Fiecare scenă din film are o adâncime sau/și bogăție simbolică foarte mare. Totul mărturisind păcatul ce însoțește fiecare pas al vieții comune, nevoia de Dumnezeu pe care omul pretinde că o simte doar în situații foarte grave – dar care îl roade mereu.

Scena în care tatăl, Spărietu, stă pe fereastră fumând este paradigmatică: în dreapta lui se află biserica, o lumină în lumină; dar el fumează, îngândurat, privind oriunde în altă parte.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Asemănătoare este o altă declarației a actriței:
„Acțiunea inițială era centrată pe tînărul care dorea să devină preot, nu exista personajul procuroarei generale, nici oficialii străini, și nu erau implicați decît actori români. Am citit anul trecut în presă că vin actori străini să filmeze la aceeași peliculă, semn clar că ceva se schimbase, venise vreun ordin de zi pe unitate sau așa ceva. În forma de acum filmul e efectiv de neînțeles, pentru că s-au preluat bucăți din versiunea originală și s-au amestecat cu noile cerințe, s-au amestecat perioadele – de la personajul lui Dorel Vișan aflăm ceva care trimite cu gîndul la o perioadă de 17 ani în acțiunea filmului -, s-a băgat și pandemia, efectiv eu nu am mai înțeles nimic din acțiune. Nu știu cine și de ce a luat decizia refacerii filmului și nici nu mă mai interesează, eu am spus ce am avut de spus despre producție și asta e tot. A ieșit un film slab și dezlînat.”

2 Precizările acestea ridicole par totuși necesare pentru unii care nu fac deosebirea între film și realitate.

România Străveche – Ancient Romania

Categorie: Critică

Few notes about Amory Stern’s Introduction at Poe’s Metzengerstein and Berenice

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

21 de rubini. Ce rămâne după atacuri

21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini. Critica criticilor (II)

Partajează asta:

Despre etnofobie. Mic studiu de caz. ”România, singura în care…”

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: