Categorie: Armata Română

Despre arme, înarmare şi libertate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre arme, înarmare şi libertate

Se vorbeşte mult despre arme şi înarmare, în multe feluri. Se cuvine să fie înarmaţi civilii? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine garantează că structurile înarmate – Poliţie, Jandarmerie, Armată, Forţe Speciale – nu vor folosi monopolul armelor pentru a-şi impune puterea asupra civililor? Dacă da, se lasă arme civililor, cine garantează că aceştia nu le vor folosi haotic, în tot felul de crime sau chiar încercări de lovitură de stat?
Şi tot aşa, cu felurite păreri şi argumente, oamenii vorbesc, dezbat, se ceartă…

Încercăm aici o mică prezentare obiectivă, bazată pe fapte şi încercarea de a aşeza toate lucrurile la locul lor. Desigur, nu încercăm să impunem o părere ci doar să prezentăm ceea ce credem că este adevărul. Faptele ni se par destul de limpezi în această privinţă, chiar dacă există nenumărate încercări de aruncare a unor „perdele de fum” pentru a zăpăci lumea. Şi tot limpede ni se pare că oamenii rareori iubesc adevărul, mai ales dacă primirea lui înseamnă răspundere, muncă, trezvie şi alte asemenea lucruri…

Ce sunt armele?

Armele sunt unelte de luptă.

De fapt, pot fi – şi de nenumărate ori în istorie au fost – unelte care, de nevoie, au fost folosite în luptă. Aşa au fost coasa de luptă sau furca Românilor, nunchaku ori sai-ul din Orient şi nenumărate altele.

Altele sunt unelte binare, ce pot fi folosite în felurite activităţi paşnice, dar şi în luptă, la fel de bine. Avem aici secera, cosorul sau toporul pentru Români, cuţitul pentru toţi oamenii, maceta, iar toporul şi alte unelte asemănătoare în întreaga lume.

În sfârşit, există unelte specializate pentru luptă, de la spadă, sabie sau buzdugan la puşcă, mitralieră, tun sau bombă.

În oricare dintre aceste forme, armele sunt unelte de luptă.

Ce este înarmarea?

Înarmarea este procesul de a obţine arme de către cel care nu are sau de îmbogăţire ori îmbunătăţire a stocului de arme deja existent.

După cum se vede, există şi aici trei mari categorii.
Înarmarea poate însemna trecerea de la „zero arme” la un număr oarecare de arme. Aici apar întrebări la care vom răspunde mai jos…
Tot înarmare este şi creşterea numărului de arme. Dacă cineva are o sabie şi îşi mai cumpără una – sau zece – înseamnă că se înarmează. Dacă un stat are o mitralieră şi îşi mai cumpără una – sau o mie – de acelaşi tip, înseamnă că se înarmează.
Dar, bineînţeles, înarmare este şi înlocuirea unei săbii de calitate slabă cu una mai bună, înlocuirea unei mitraliere învechite cu una modernă şi tot aşa; adică îmbunătăţirea calităţii armamentului este tot înarmare.

Acum, desigur, dacă am sări la întrebarea „se cuvine să fie înarmaţi civilii?” încă nu am putea răspunde chibzuit, pentru că mai trebuie lămurite câteva lucruri de temelie.

La ce sunt folosite armele?

Întrebarea, luată (prea) simplu, pare de râs. Desigur, armele sunt folosite pentru luptă! Deja s-a spus asta!
Dar, de fapt, întrebarea este mai adâncă.

a) Lupta pentru a obţine hrana din natură, privită adesea (astăzi) doar ca muncă, cuprinde, în fapt, două feluri de luptă propriu-zisă: vânătoarea şi pescuitul. Fiecare dintre acestea folosind armele sale.

Bineînţeles, există ţări în care luxul este atât de răspândit încât vânătoarea pentru hrană pare a fi cu totul fără rost. Acolo vânătoarea este îndreptăţită moral, se spune, doar de nevoile de reglare a fondului faunistic astfel încât să nu apară dezechilibre catastrofale (număr prea mare de prădători – ce ar nimici ierbivorele – sau, respectiv, de ierbivore – care ar distruge vegetaţia –). Dar, totodată, şi în trecut, şi astăzi, au existat şi există ţări şi populaţii care fără vânătoare (şi pescuit) ar muri de foame.
Deci, o primă folosire a armelor este aceea de a da, prin vânătoare (sau pescuit) hrana de care au nevoie oamenii.

b) De aici vine şi următoarea folosire a armelor, aceea de apărare împotriva fiarelor sălbatice sau chiar a celor domestice, uneori (de pildă, a celor turbate sau a unor exemplare excepţional de agresive).

c) Următoarea întrebuinţare este, bineînţeles, aceea de apărare împotriva „oamenilor răi”, adică împotriva atacatorilor umani. Poate fi vorba despre un tâlhar sau un bătăuş de pe o stradă întunecată, despre unul care a intrat în curtea sau în casa omului, despre o ceată de tâlhari sau bătăuşi, despre o grupare teroristă, despre un comando inamic, despre o armată duşmană…
Deosebirea dintre toate aceste forme înşiruite aici este doar superficială – număr, pretext, calitatea pregătirii de luptă şi a dotării tehnice. În esenţă, este vorba despre o agresiune în faţa căreia se pot folosi armele ca mijloc de apărare.

d) De vreme ce am amintit despre tâlhari, bătăuşi, terorişti etc., este limpede că armele pot fi folosite şi ca unelte pentru a jefui, ucide, cotropi.

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Este o întrebare extrem de importantă, la care ne temem că cei mai mulţi nu se gândesc serios, ci doar circumstanţial.
Răspunsul este îngrozitor pentru orice om raţional: depinde de sistemul moral al fiecăruia!
Altfel spus, nu există o normă morală universală în această privinţă!

Şocant?
Da, pentru cei care trăiesc desprinşi de realitate poate să fie un şoc acest adevăr.
Însă dacă ar fi gândit puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că dacă exista o normă morală universală în privinţa folosirii armelor – şi, implicit, în privinţa folosirii luptei sau violenţei – nu ar fi existat oameni care să facă ceea ce alţii spun că este rău. Este evident…

De pildă, războiul de jaf şi cotropire este privit de mulţi ca „foarte rău”, „răul absolul”, „evident rău” etc. Această poziţie morală este privită ca înţeleasă de la sine, ba chiar ca „general umană”. Ca şi cum toţi oamenii ar crede că războiul de jaf şi cotropire este rău…
Cu toate acestea, Turcia sărbătoreşte cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, organizează petreceri de masă în cinstea acestui război de jaf şi cotropire, având în stradă milioane de Turci care se bucură de amintirea crimelor în masă, violurilor în masă, distrugerilor în masă şi jafurilor în masă pe care înaintaşii lor le-au săvârşit…
Şi acest caz nu este o excepţie, este regula turcească!
Un vinovat de crime împotriva umanităţii, un invadator ucigaş de pe urma căruia au suferit popoare întregi, Sultanul Soliman (1520-1566) este glorificat de Turci şi până şi violurile cele mai cumplite săvârşite de acesta sunt cuprinse în termeni precum „domnia iubirii”…
Iar turistul care străbate Turcia va fi întâmpinat de localnici cu nesfârşite laude privitoare la felul în care înaintaşii lor au cucerit localităţile, cetăţile, provinciile etc, au nimicit pe cei cuceriţi ş.a.m.d.

„Bine, dar asta este o excepţie islamică!” vor spune unii, desprinşi de realitate.
Trecând peste exemple din culturi precum cea zoroastristă, hindusă, animistă etc., o să venim la un alt exemplu, devenit clasic, intrat în cultura tuturor ţărilor lumii prin mijlocirea unor filme care fac apologia jafului şi cotropirii.
Este vorba despre Războiul Troian.

Scenariul intrat în mentalul colectiv este clar:
o femeie [Elena] îşi părăseşte soţul pentru alt bărbat; soţul vrea să o recupereze cu forţa, ceea ce ar însemna condamnarea ei la o viaţă de viol perpetuu; respectând voinţa liberă a femeii, Cetatea Troia refuză să o predea, ca pe un obiect, fostului soţ; ca urmare, acesta, împreună cu alţi „eroi” (conform normelor legale din multe ţări ale lumii, complici la infracţiune) atacă Troia, o cuceresc, ucid pe toţi bărbaţii pe care îi pot ucide, violează toate femeile pe care le pot viola, jefuiesc tot ce pot jefui şi distrug tot ce pot din ceea ce nu le trebuie.
Concluzia comună?
Cotropitorii jefuitori, violatori şi distrugători sunt nişte eroi. Troienii sunt dispreţuiţi.
Năucitor?
Realitate.

Realitatea este că deşi morala creştină [ortodoxă] osândeşte jaful, violul, cotropirea etc., ele au fost socotite „de bine” până de curând, în cele mai multe ţări şi civilizaţii ale lumii. Inclusiv în cele care, desprinse de Ortodoxie sub influenţa migratorilor germanici (Franci, Ostrogoţi, Vizigoţi, Vandali etc.) au adoptat un amestec (sincretism) religios creştino-păgân, în forma Catolicismului şi, ulterior, a Protestantismului.
Realitatea este că deşi la un anumit nivel toţi oamenii ştiu că jaful, violul şi cotropirea sunt rele – de pildă atunci când eşti subiectul lor –, pe de altă parte majoritatea le acceptă, făţiş ori cu felurite pseudo-justificări, atunci când se bucură de ele (a se vedea profiturile vest-europenilor din Irak sau Afganistan, proliferarea industriei pornografice bazată pe viol şi alte asemenea laturi ale realităţii cotidiene).
Am prezentat, foarte pe scurt, acest haos moral pentru ca cititorul să îşi dea seama cât de greu este răspunsul la întrebarea

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Trecând peste fariseismul imensei majorităţi, încercăm să plecăm de la nivelul la care recunoaştem răul drept rău. Fără a uita că alţii au alte păreri!
Prin urmare, după standardul nostru moral vom spune că folosirea armelor în situaţiile prevăzute la punctele a), b) şi c) sunt corecte, dacă nu se trece de o anumită măsură.
De pildă, pentru punctul a), ni se pare limpede că vânătoarea din necesitate, pentru carne sau echilibrarea fondului faunistic, se poate transforma în ceva rău atunci când vânătorul începe să vâneze maniacal (precum vânătorile nebuneşti de zimbri/bizoni din SUA sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX; se ajunsese la „trenuri de vânătoare”, care opreau lângă turmele de bizoni, ucideau cât mai multe exemplare, apoi plecau mai departe lăsând trupurile să putrezească pe câmpuri).
Tot aşa, pentru punctele b) şi c), trecerea de la apărare la abuz a fost înregistrată de multe ori şi este o realitate ce nu poate fi negată.
Avem, prin urmare, o situaţie tulbure pe mai multe planuri.

Pe de-o parte, moralitatea lumii este cel puţin îndoielnică, iar un standard moral comun este un vis foarte departe de realitate.
Pe de altă parte, deşi din patru categorii de folosire a armelor avem trei corecte, chiar şi în cazul acestora se poate trece foarte uşor de la bine la rău.
În sfârşit, însăşi această stare tulbure şi aceste treceri fac necesară apărarea în faţa celor care au un sistem de valori morale axat pe jaf, cotropire etc., şi respectiv a celor înclinaţi spre abuzuri.

Putem oare, acum, să concluzionăm asupra înarmării civililor?
Credem că nu, pentru că mai există trei aspecte foarte importante: ce este Statul (în raport cu civilii, în primul rând), ce îl face dictatorial (sclavagist) sau democratic (liber) şi ce este libertatea.

Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Trebuie să observăm că în cele mai multe discuţii despre înarmarea civililor se iveşte o opoziţie între Stat şi civili.
Pentru mulţi, este natural ca Statul să deţină arme, iar cetăţenii nu.
Care este logica acestei afirmaţii?
Faptul că ei consideră că Statul este de încredere, iar civilii nu.
(Nu discutăm aici aspectul evident şi constant ignorat că şi civilii şi angajaţii „Statului” sunt, indiferent de funcţii sau lipsa lor, tot oameni, cu acelaşi dez/echilibru psihic şi nivel (i)moral.)

Desigur, cei mai mulţi dintre ei habar nu au ce înseamnă civil, crezând adesea că civil şi cetăţean este acelaşi lucru (motiv pentru care există şi paranteza din subtitlul de mai sus).
Totuşi merită amintit că prin civil se înţelege un cetăţean care nu este nici militar, nici cleric; aceste ultime două categorii de cetăţeni au un statut diferit de al civililor.
Altfel spus, într-o definiţie corectă (ce este corect în această lume?),
civilul este cetăţeanul fără obligaţii militare.
(Se consideră faptul că în religia lor clericii au un statul similar celor al militarilor din structurile armate.)

Ca urmare, spre a cunoaşte dacă civilul are dreptul firesc la înarmare, ar trebui să ştim dacă lipsa de obligaţii militare înseamnă şi lipsa de drepturi militare. Altfel spus, dacă nu are obligaţiile de înarmare ale unui soldat, poliţist sau jandarm, înseamnă că automat nu are dreptul să se înarmeze?
Ei bine, un asemenea mecanism juridic nu există. Ca să luăm un exemplu simplu, faptul că nu există obligativitatea votului nu înseamnă că nu ai dreptul să votezi!
Deci lipsa obilgaţiei nu înseamnă interdicţie! Este o realitate pe care trebuie să o ţinem bine minte. Mai ales pentru că revenim la întrebarea de mai sus: Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Dincolo de felurite psedo-definiţii realitatea este că
Statul este o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

După cum se vede, este o definiţie foarte generală.
Într-un stat dictatorial (sclavagist), autoritatea este impusă cetăţenilor prin forţă.
Într-un stat democratic (liber), autoritatea vine de la cetăţeni şi este păstrată prin froţă.

Într-un stat dictatorial autoritatea este deţinută de un om sau un grup restrâns, care folosesc grupuri înarmate – plătite bine – spre a impune majorităţii largi voinţa lor; legile au valoare doar pentru majoritate, grupul dictatorial folosindu-le împotriva acestei majorităţi şi ignorându-le atunci când i-ar afecta.

Într-un stat democratic autoritatea este deţinută de popor (cetăţeni), iar Statul, cu toate organizaţiile care îl alcătuiesc, se află în slujba poporului, folosindu-şi forţa spre a apăra voinţa poporului în faţa celor care – din lăuntru sau din afară – ar încerca să o încalce.

În amândouă aceste largi categorii, Statul este, în esenţă, acelaşi lucru:
o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

Aparatul de stat este un ansamblu de grupuri/instituţii/organizaţii care funcţionează după cum i se ordonă de sus. Conducerea de stat este, de fapt, cea care face deosebirea între statul dictatorial şi statul democratic. O conducere de stat care este condusă de popor şi interesele sale, de cetăţeni şi interesele acestora, este o conducere de stat democratică şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca democratic. O conducere de stat care este condusă de voinţa propriilor membri, fără subordonare faţă de voinţa populară, este o conducere de stat dictatorială şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca dictatorial.

Trecerea de la un statut la celălalt se poate face foarte uşor. Forţele armate sunt nevoite să urmeze ordinele superiorilor, care la rândul lor ascultă de conducerea de stat. La fel, birocraţii sunt la ordinele superiorilor, care de asemenea ascultă de conducerea de stat.

Şi atunci, apare întrebarea de bun simţ:

Ce poate opri conducerea de stat să preia puterea şi să devină dictatorială?

ce poate opri un grup de persoane, ajuns conducere de stat, să îşi pună propriile avantaje pe primul plan şi să preia puterea?

La această întrebare – sub orice formă ar fi pusă – există mai multe încercări de răspuns. De la separarea puterilor în stat şi până la constituirea unor mijloace de supraveghere a puterii.
În imensa lor majoritate, aproape toate aceste încercări de răspuns s-au dovedit, practic, în realitate, false ori insuficiente.
De pildă, separarea puterilor în stat funcţionează doar dacă un grup nu ajunge să preia conducerea simultan în toate sau majoritatea acestor puteri. Există destule cazuri în care un grup a preluat conducerea politică şi conducerea militară prin felurite mijloace şi a putut astfel instaura propria dictatură.
În ceea ce priveşte naiva – ca să nu spunem vinovata – idee a „supraveghetorilor puterii”, venim cu celebra întrebare „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”
Corpurile „de supraveghere” s-au transformat adesea din „câinii de pază ai democraţiei” în „câinii de pază ai dictaturii”.

Singurul sistem dovedit ca sigur de-a lungul istoriei de a închide căile de instaurare a dictaturii este înarmarea poporului. Desigur, aici nu introducem factorul extren, în care forţe armate străine covârşesc puterea poporului; discutăm numai la nivel intern.

Dar atunci când toţi cetăţenii sunt înarmaţi, puterea lor de luptă însumată depăşeşte puterea de luptă a organelor de stat. Ca urmare, puterea de luptă a organelor de stat poate fi folosită eficient împotriva excepţiilor – cei care încalcă rânduiala impusă de voinţa populară – dar nu poate fi folosită eficient împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, o asemenea încercare este sortită eşeccului.

Desigur, înarmarea poporului ridică o serie de obiecţii.
Pe de-o parte, un popor cu o moralitate scăzut va folosi armele imoral; răzbunări, jafuri, crime sunt doar câteva din posibilităţi. Faptul că ceilalţi cetăţeni sunt şi ei înarmaţi echilibrează însă şansele; manifestări de acest fel apar doar atunci când există o ruptură socială masivă între grupuri dezarmate şi respectiv înarmate, între grupuri sociale active şi respectiv pasive. Atunci când înarmarea este generală infracţionalitatea cu mână armată este cel puţin la nivelul unei ţări cu cetăţeni dezarmaţi, dacă nu şi mai redusă. Asta şi pentru că foarte mulţi dintre cei care se ocupă de tâlhării sunt, în fond, laşi care îşi tem pielea şi profită chiar de superioritatea pe care o obţin prin înarmare în faţa celorlalţi.
Pe de altă parte, poporul poate fi manipulat spre a susţine cauze greşite, spre a înlătura un regim politic benefic şi a-l înlocui cu altul negativ etc. Aici trebuie însă observat că dreptul la greşeală este parte a libertăţii umane şi că pe acelaşi criteriu se poate cere şi desfiinţarea dreptului la vot; pentru că, desigur, poporul poate fi manipulat spre a vota greşit.

Însă pentru a înţelege aceste aspecte cât mai bine ar trebui să ştim

Ce este libertatea?

Libertatea este puterea de a gândi, vorbi şi lucra după propria voinţă.

După cum se vede, libertatea este mărginită de puterile lăuntrice ale omului şi de puterile din afara omului.
Cineva poate dori din toată voinţa lui să rezolve o problemă de chimie sau matematică, dar să nu poată acest lucru; fie din neştiinţă, fie din lipsa unor capacităţi de calcul sau înţelegere etc., ca pricini lăuntrice, sau pentru că cineva din afară nu vrea să îi dea toate datele, ori mijloacele de calcul de care are nevoie etc., ca pricini din afară.

Prin urmare, libertate deplină sau absolută nu există. Dar!
Atunci când libertatea este limitată de factori obiectivi, este un caz, atunci când este limitată de factori subiectivi, este altul.

Altfel spus, prima unealtă a libertăţii este discernământul.
Fără discernământ omul pur şi simplu nu are cum să înţeleagă libertatea sau lipsa libertăţii, nici factorii care determină una sau alta dintre aceste situaţii.
Aceleaşi principii, fără excepţie, funcţionează şi în privinţa libertăţii unui grup – o obşte, o asociaţie, un popor etc.
Şi aici libertatea este un cumul de factori, iar în înţelegerea şi aplicarea lor discernământul este esenţial.
Ca exemplu vom folosi una din cele mai eficiente şi răspândite capcane împotriva libertăţii umane: dreptul la vot.

Ce este dreptul la vot?

A vota înseamnă a garanta pentru cineva.
Dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva.
La nivel de drept politic,
dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva ca reprezentant politic al celui care votează.

Pragmatic, prin vot eu garantez că domnul X ori doamna Y mă reprezintă în conducerea locală sau de stat. Eu îi dau girul, iar el/ea mă reprezintă, lucrează în conducerea locală sau de stat în conformitate cu înţelegerea dintre noi.

Desigur, pentru ca acest sistem să funcţioneze există cel puţin două condiţii, dacă nu trei, aproape niciodată îndeplinite:
1) Ca cel care votează să aibă discernământ, astfel încât să aleagă programul şi reprezentantul potrivit intereselor sale (personale şi cetăţeneşti);
2) Ca programul electoral să aibă valoare de contract iar nerespectarea lui să aibă consecinţe legale.
3) Ca în campania electorală să se studieze programul şi capacitatea de îndeplinire a acestuia de către candidat, nu să se facă propagandă paralelă subiectului.

Fără a vorbi despre punctul 3) şi campaniile electorale aproape strict manipulative din întreaga lume, o să observăm în primul rând problemele uriaşe ridicate de primele două puncte.

Este evident că fără discernământ „dreptul la vot” devine o păcăleală.
Un om cu un discernământ redus va fi uşor de manipulat, iar votul îi va da numai iluzia libertăţii, dar nu şi libertate.

Este evident că fără răspundere legală (preferabil penală) pentru promisiunile electorale, orice candidat va fi nevoit, pentru a avea o minimă şansă în alegeri, să manipuleze, să promită orice. Altfel, evident, va pierde în faţa celor care fac aceste lucruri.

Desigur, teoretic, există posibilitatea unei coincidenţe între promisiunile electorale, intenţiile reale ale candidatului şi, respectiv, capacitatea de îndeplinire a acestora. Doar că, evident, sunt cazuri excepţionale. Lucru ce se poate constata practic, în toate ţările lumii şi în toate timpurile în care dreptul de vot nu a fost însoţit de răspundere legală pentru promisiunile electorale (şi de discernământ).

Pentru a atinge şi punctul 3), observăm că el este mai puţin important dacă sunt îndeplinite punctele anterioare, respectiv discernământul şi răspunderea legală pentru angajamentele electorale. De ce? Pentru că nimeni nu va băga tone de bani într-o campanie electorală câtă vreme oamenii au prea mult discernământ pentru a se lăsa manipulaţi şi, respectiv, îl paşte şi puşcăria dacă îşi încalcă promisiunile electorale. Şi chiar dacă va băga tone de bani, fie va fi obligat să facă ceea ce a promis, fie va pierde totul.
Dar, bineînţeles, punctul 3) devine esenţial atunci când punctele 1) şi 2) nu sunt satisfăcute. Atunci, într-adevăr, manipularea este deplin posibilă şi evident nesancţionabilă.

Dat fiind că în imensa majoritate a cazurilor „ţările democratice” nu respectă niciunul dintre aceste puncte, putem să ne dăm seama că iscusinţa unor grupări a transformat treptat, în secolele XIX-XX, vechile dictaturi brutale în forme intermediare, de dictatură mascată – sau, cum spunea un mare criminal din România, „cu faţă umană”. În aceste sisteme dictatoriale civililului – şi tuturor cetăţenilor – li se lasă iluzia libertăţii printr-un sistem de vot „liber”.

Vot, armă, istorie

Merită înţeles un fapt esenţial:
Votul este infinit mai puternic decât o bombă (şi cu atât mai mult decât orice armă mai slabă).

Pentru că o bombă poate influenţa viaţa unor oameni pe termen scurt şi poate produce distrugerea unui număr limitat de oameni; în schimb, votul influenţează viaţa tuturor oamenilor pentru totdeauna.
Urmările unei bombe pot fi şterse din societate; urmările unui vot, niciodată.
Prin vot se hotărăşte – într-o ţară liberă, desigur – toată politica naţională.
Altfel spus, votul hotărăşte istoria.

Aţi putea spune „votul hotărăşte istoria doar pentru un mandat”, însă este o greşeală aici: orice mandat se bazează pe cele anterioare.

Altfel spus, faptul că Iliescu a fost votat în 1990 nu va putea fi schimbat niciodată şi afectează pentru totdeauna istoria României. Pierderea în 1990-1992, din cauza lui Ion Iliescu, a reunirii cu România a provinciilor ocupate de sovietici şi a altora care doreau această unire (precum Regiunea Odesa în acei ani) este ireparabilă. Chiar dacă unirea se va face cândva, ea nu va fi aceeaşi; istoria va fi alta, cu toate suferinţele cumplite provocate oamenilor din aceste provincii de regimurile demente de la Kiev şi Moscova (cu marionetele lor sinistre de la Tiraspol, Odesa, Cernăuţi etc.).

După cum se vede, votul are consecinţe pentru totdeauna, incomparabil mai puternice decât cele ale armelor cunoscute până acum.

Întrebarea este, cum se face că arma, care este mult mai slabă, este ţinta atâtor precauţii din partea autorităţilor, în vreme ce votul nu?

Cum se face că pentru a avea drept de deţinere – doar de deţinere! – de armă în Republica România trebuie să faci un curs special, să dai examen pshiologic şi psihiatric şi să îndeplineşti un lung şir de formalităţi asiguratorii, iar pentru vot nu îţi trebuie niciun curs, nicio testare, nicio formalitate?

Dacă votul ar conta, ar trebui să fie condiţionat de o serie de cursuri şi testări.
Cursurile minimale ar fi de Istorie Naţională, de Etnologie (dacă nu cunoşti ethosul, spiritualitatea naţiunii tale, votul va fi anti-naţional), de Noţiuni fundamentale de Politică, Administraţie, Economie şi Finanţe.
Testările minimale, în afară de cele la aceste materii, ar fi cel psihologic şi respectiv psihiatric.
Evident, candidaţii la funcţii în Stat şi administraţie locală ar trebui testaţi cel puţin la fel de serios.

Repetăm: votul este mai puternic decât o armă; ca urmare, votul adevărat va fi condiţionat corespunzător.
Pentru orice om onest, concluzia, oricât de tristă şi de dureroasă, se impune de la sine:
autorităţile condiţionează arma şi nu condiţionează votul pentru că armele funcţionează iar votul este o păcăleală.

Constatări de sfârşit

Faptul că votul este o bătaie de joc este văzut foarte clar de către cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii (neocomuniste) România. Este parte a realităţii de zi cu zi.
Faptul că dacă poporul era înarmat votul nu ar fi putut fi o bătaie de joc este înţeles de către puţini. Mentalitatea de sclav câştigă tot mai mult teren.
Oamenii şi-au pierdut simţul libertăţii odată cu dezarmarea masivă din 1990, cu desfiinţarea Gărzilor Patriotice, cu bătaia de joc până la desfiinţare faţă de stagiul militar etc.

Este evident că înarmarea fără asigurarea răspunderii depline a celui înarmat este o greşeală gravă, pe care o putem numi deschis crimă (o dovadă simplă fiind ISIS ori trupele bolşevice înarmate). Este evident că votul fără disernământ şi fără răspundere legală pentru promisiunile electorale este doar praf în ochii sclavilor, doar o formă de a-i păcăli că sunt liberi. Este evidentă că înarmarea începe de la cunoaşterea Istoriei Naţionale, a cunoaşterii şi înţelegerii ethosului naţional – din care derivă toate nevoile reale ale Neamului şi Ţării, deci şi toate obligaţiile Statului.
Aflaţi la sfârşitul eseului de faţă nu răspundem la întrebările puse la început.
Am prezentat faptele, concluziile vă aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre artele marţiale româneşti. Cuţitul (V)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la

d. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

(va urma…)

 Mihai-Andrei Aldea

Trădarea şi Românii (I)

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Spre Marea Unire, sau Între război, eroi şi popi (I)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni [1], cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleală, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim.

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc.

În aceste condiţii soldaţii Români au văzut Iadul.
Foarte pe scurt, extrem de scurt, cam trei sferturi dintre ei au murit în război (cca. 550.000!). Mai pe larg puţin…
După ce au fost lansaţi în ofensivă – iar trădarea Aliaţilor i-a lăsat singuri în ofensiva care, conform tratatelor, trebuia să fie comună – şi au luptat cu un eroism deplin, au intrat în măcinarea produsă de un armament modern, net superior; de la puşti automate şi mitraliere la aruncătoare de grenadă şi tunuri cu o bătaie dublă – ca rază şi putere – faţă de cele româneşti.
Cu toate acestea mai îngroziţi decât soldaţii români au fost unii dintre ofiţeri; copii de bani-gata, puşi în funcţii pe pile, nu pe merit, şi care au amestecat, după caz, ordine incompetente până la crimă, crize de isterie, dezertări, năuceală etc. Paradoxal, asemenea ofiţeri au fost, nu rareori, sprijiniţi politic; şi au avut parte de o „înţelegere” părintească şi în faţa unor acte extrem de grave. Un caz clasic este trădătorul Carol de Hohenzollern (cunoscut şi drept „Carol al II-lea Trădătorul”), care a dezertat în plin război dar, în loc de execuţia meritată, a primit iertare şi paşaport prin care să poată fugi de război; „pedeapsa” a fost o formală renunţare la tron (13 ani mai târziu este aşezat de clasa politică „Rege al României”).
Alţi ofiţeri, dimpotrivă, dovedesc eroism şi pricepere. Uneori sancţionate, adesea apreciate, uneori şi răsplătite cu câte-o mică avansare sau decoraţie (mai repede se avansa în spatele frontului, la Iaşi, decât în linia întâi…).

Prost înarmaţi, lipsiţi de muniţie, cu încălţăminte proastă şi haine de proastă calitate – dar „unii” au scos bani mulţi din „înzestrarea Armatei”… – soldaţii români se încăpăţânau să lupte. Eroismul lor uluitor a obţinut până la urmă chiar şi admiraţia dispreţuitorilor duşmani. Dar sute şi sute de mii de Români au căzut în această sublim-nebunească rezistenţă, fără de care România ar fi fost desfiinţată.

Printre cei din linia întâi s-au numărat şi 250 de preoţi militari ortodocşi.

Preotul Nicolae Armăşescu, de la Regimentul 2 Vânători de Munte, moare chiar la începutul campaniei, fiind în fruntea trupelor, încurajându-i pe cei aflaţi sub gloanţe şi schije.

Părintele Nicolae Furnică, din Urziceni (Ialomiţa), a fost popa (părintele) Regimentului 75 de Infanterie. În bătălia de la Turtucaia acest regiment a fost cu totul înconjurat de duşmani şi supus unui foc nimicitor. Văzându-şi copiii căzând unul după altul, popa pune mâna pe armele răniţilor şi începe să lupte, apărându-i până la ultimul glonţ. Rămas fără muniţie, popa încearcă să-i apere pe răniţi în luptă corp la corp şi cade străpuns, iar şi iar, de baionetele duşmanilor, aşa cum străpunşi vor fi şi soldaţii răniţi pe care a încercat să-i salveze.

Preotul Ioan Florescu-Dâmboviţa, profesor şi duhovnic al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, voluntar în Regimentul 2 Grăniceri, are norocul de a gusta din plăcerea prizonieratului la Bulgari (a se citi „tortură”). Vreme de aproape doi ani de zile îşi duce crucea alături de ceilalţi prizonieri Români, pe care îi încurajează neîncetat.

Alţi popi, precum Emanuil Mărculescu, Vasile Ionescu şi Gheorghe Jugureanu îşi însoţesc fiii în prizonieratul din lagărele din Germania. Dacă mărturiile despre purtarea lor le fac cinste, cele despre tratamentul la care îi supuneau Germanii pe Românii prizonieri îi dezonorează veşnic pe vinovaţi.

Bătrânul popă Ştefan Ionescu-Cazacu, de loc din Poiana-Olt, s-a oferit ca voluntar pentru front încă de la începutul războiului. În 1916 dorinţa îi este îndeplinită, fiind mobilizat în Regimentul 3 Olt, pe care îl însoţeşte în toate luptele sale. În toate încercările trupei arată o stăpânire de sine care impune soldaţilor şi ofiţerilor, precum şi, atunci când socoteşte potrivit, un haz oltenesc – cum se zice, haz de necaz – ce izbuteşte să ridice moralul oamenilor şi în cele mai grele împrejurări. Dar nu doar stăpânirea sa, credinţa sa adâncă, părul său alb şi optimismul oltenesc îi aduc încrederea trupei; foarte mult înseamnă şi curajul său extrem: stă alături de ostaşi în plină bătălie, înfruntă alături de ei, deşi neînarmat, bombardamente, rafale de mitralieră, perdele de gloanţe, schije, proiectile incendiare… În cele din urmă, va fi ucis la Mărăşeşti, alături de copiii săi. Când, după război, osemintele îi sunt duse la Mausoleul de la Mărăşeşti, se constată, oficial, că mâna dreaptă ce dăduse dezlegarea şi Sfânta Împărtăşanie, binecuvântare şi mângâiere atâtor ostaşi Români era întreagă, neputrezită.

Un alt popă care a pus mâna pe armă pentru copiii săi este Protosinghelul Iustin Şerbănescu, de la Cernica. În Monitorul Oficial, nr. 96 din 1918, se consemnează:

„A luat parte la toate luptele, mergând cu sfânta cruce în mână în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 2 octombrie 1916, văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toţi ofiţerii, şi comandatul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp. Şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica, în timpul unui atac al [asupra] Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de <>. Peste o săptămână a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. În vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munţi timp de 8 luni, până ce a izbutit să treacă în liniile româneşti.„

Dacă aceste fapte nu ar fi consemnate în rapoarte oficiale – chiar şi în Monitorul Oficial şi alte asemenea surse – ar putea părea născociri, poveşti despre super-eroi. Dacă aceste fapte ar fi ale altor naţii, ar fi născut cărţi, poeme, filme… Deşi cei care le-au săvârşit simţeau, deplin, că îşi fac doar datoria. Fie că erau bine sau răniţi, fie că erau sub gloanţe, bombardamente, sau în scurtele răgazuri dintre lupte…

În acelaşi timp, de la Carol al II-lea Trădătorul până la numeroşi fii de politicieni şi „afacerişti” – tot dintre cei „cu statul”, ca mafioţii de astăzi – o grămadă de „viteji” se ascundeau în spatele frontului. Urmaşii lor, alături de urmaşii celor veniţi pe tancurile sovieticilor, de urmaşii torţionarilor şi ucenicii acestor iude, sunt cei care astăzi alcătuiesc societatea neo-comunistă ce atacă Biserica şi tot ceea ce este românesc. Între ei, politicienii care vor binele Ţării abia răsuflă…

Mai amintim aici pe bătrânul preot Iordache Tudorache, din Gologanu (Jud. Vrancea), şi el voluntar şi încorporat în Regimentul 10 Vânători de Munte. Care, asemenea lui popa Ştefan Ionescu-Cazacu, mai sus amintit, a stat neîncetat alături de trupă. Şi i-a uimit pe toţi nu doar prin dragostea sa profundă, prin grija pe care o avea pentru toţi cei răniţi sau bolnavi, nu doar prin curajul său de a însoţi pe soldaţi în primele rânduri, chiar şi în cele mai cumplite lupte – ca cele de la Mărăşeşti – dar şi prin faptul că, în ciuda bătrâneţilor sale, părea pur şi simplu neobosit.

Cei nouă preoţi militari amintiţi sunt doar o pildă a dăruiri, curajului, jertfei martirice pe care popii ortodocşi le-au arătat din plin în vremea Războiului de Reîntregire.
Să nu creadă cei care ştiu mai multe despre aceşti eroi şi martiri ai Armatei Române, ai Neamului Românesc, ai Bisericii lui Hristos, că nu îi preţuiesc şi pe ceilalţi, mulţi, pe care nu i-am numit aici! Voi încerca, altădată, să mai aduc la cunoştinţa şi în conştiinţa celor de astăzi numele şi faptele unora dintre ei. Dar, oricum, nu este cu putinţă a-i cuprinde pe toţi şi nici nu mi-am propus asta.
Ceea am vrut a fost ca prin câţiva dintre cei mulţi şi prin înfăţişarea tabloului mare al Războiului de Reîntregire, să revedem unitatea fiinţială dintre popi şi fiii lor duhovniceşti, adică dintre preoţii ortodocşi şi ceilalţi Români ortodocşi. Să revedem felul în care împărtăşeau aceleaşi greutăţi, dureri şi bucurii, felul în care popii înţelegeau să îşi pună viaţa pentru mirenii lor.
Era o epocă a războiului, a eroilor şi a trădătorilor, a luptătorilor, a profitorilor, a martirilor… O epocă în care oamenii alegeau, adesea în cele mai extreme forme, între bine şi rău, între a-şi face datoria şi a dezerta, între a dăinui şi a se prăbuşi. O epocă în care existenţa României şi a Neamului Românesc a fost pe muchea sfârşitului, o epocă în care nefiinţa a fost gata să ne înghită.
În cu totul neaşteptata, deplin uimitoarea şi cu adevărat minunata biruinţă a Românilor asupra nefiinţei, popii ortodocşi au avut rostul adânc de conştiinţă naţională creştină, au fost izvor de curaj nemărginit, de încredere în lucrarea izbăvitoare a lui Dumnezeu.
Şi, într-adevăr, cu toate că politicienii şi afaceriştii din România au pierdut războiul, jertfa şi credinţa Românilor – amândouă, nemărginite – l-au câştigat şi au făcut Marea Unire.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Scrisesem prima dată „opt milioane„. Câţiva cititori – le mulţumesc! – mi-au dovedit că sunt prea optimist. Chiar autorităţile (anti-)române au recunoscut că doar în Italia există cca. 750.000 (da, şaptesutecincizecidemii) de elevi de origine română!!! În Spania sunt oficial înregistraţi peste cinci milioane de Români. Să strigi, să plângi, să-i tragi în ţeapă pe politicieni?

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă