Calea Mirenilor (carte în lucru)

Mirean sau laic?

În limba română comună, dar și a celor din Biserică, găsim două cuvinte ce par să exprime aceeași realitate: laicat sau mirenie (în ordine alfabetică). Și pentru persoana ce aparține categoriei bisericești amintite se folosesc două cuvinte: laic sau mirean.
Cercetarea poruncită de Dumnezeu (I Tesaloniceni 5:21) dezvăluie însă deosebiri mari între înțelesurile celor două cuvinte.
De pildă, cf. DEX 2009,

LAIC, -Ă, laici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care este din afara religiei și a tagmei bisericești, specific acestui domeniu [adică domeniului din afara religiei și a tagmei bisericești n.n.].

MIREAN, -Ă, mireni, -e, s.m. și f., adj. (Persoană) care nu aparține clerului.

Prin comparația între cele două definiții, se subînțelege faptul (neexprimat ca atare), că mireanul aparține Bisericii sau ”tagmei bisericești”, dar nu este în cler.

La Micul Dicționar Academic, a doua ediție, găsim pentru laic două interesante definiții:

– (despre instituții de stat sau culturale) care își desfășoară activitatea în afara religiei și a bisericii.
– (despre discipline de învățământ, opere culturale, concepții etc.) Lipsit de conținut religios.

Revenind la DEX 2009, vedem că acesta propune o origine deosebit de stranie pentru cuvântul mirean. Este vorba, delicat spus, despre un presupus „mirjianinū”, o absurditate lingvistică.
Micul Dicționar Academic vine cu o formă ce ar fi la fel de fantasmagorică, миргаининь (mirgainiň), dacă nu este, cum e foarte probabil, o simplă greșeală de tipar (a se vedea mai jos).

Dar dacă tot s-a amintit despre cuvintele slave, găsim în bulgară, urmașa directă a slavonei, cuvântul лаик (laic). Având înțelesurile de „amator” sau „diletant” („nepriceput”), „pasionat” (de ceva, ca amator), iar ca antonim pe specialist.
Dar cum se spune mirean în bulgară?
Se spune мирян sau миряанин, adică mirian (colocvial; întâlnit și la Bulgarii din București, de pildă, cu al doilea i moale) sau mirianin (forma literară). Această ultimă formă este cea pe care o presupunem ca propusă de Micul Dicționar Academic.

Dar, ca să nu o mai lungim cu incursiunile de acest fel, vom sublinia faptul că limba română adevărată (și veche), de care ține și cuvântul mirean, s-a alcătuit prin Biserică, prin Credința Ortodoxă vie a aproape 200 de generații de Români.
O lege științifică fundamentală este că fiecare act și obiect de cultură se judecă în contextul cultural de care aparține.
În vechile scrieri românești, desigur religioase, mirean este Creștinul care a primit Botezul Duhului Sfânt, sau Mirungerea, intrând în prima treaptă a Bisericii lui Dumnezeu.
Prin urmare, încercarea de a găsi o origine directă într-o limbă străină pentru mirean este sortită eșecului: cuvântul se naște în și prin Biserică. Și, evident, acesta este contextul în care trebuie înțeles.
Dar ce este Mirungerea sau Botezul Duhului Sfânt?

Mirungerea este Taina prin care cei nou-botezați se împărtășesc de puterea și darurile Sfântului Duh – necesare pentru creșterea, întărirea și sporirea Credincioșilor în viața îndumnezeitoare întru Christos Iisus, Capul Bisericii și Împăratul Cerurilor.

Această lucrare sfințitoare trebuie privită cu cea mai mare seriozitate: este esențială pentru lupta împotriva patimilor, pentru curățarea de acestea și de păcate sau de greșeli, pentru pocăință și îndreptare, pentru sălășluirea harurilor trebuincioase și persoanei în devenirea sa, dar și lumii pentru binecuvântare și sfințire, este esențială pentru sfințire și îndumnezeire.

Lucrările Sfântului Dumitru Stăniloae – precum Ascetica și Mistica Ortodoxă ori Sfânta Treime sau La început a fost iubirea – înfățișează amănunțit teandria: conlucrarea și tainică, și văzută, între Dumnezeu și om, în toată lucrarea cea bună.
Conlucrare ce începe cu neîncetata chemare la mântuire – iată, Eu stau la ușă și bat (Apoc. 3:20 cu Ioan 10:9).
Chemare pe care omul poate pretinde că nu o aude, sau la care poate să nu răspundă – ori chiar să o respingă direct –, căci libertatea este mare. De aceea și cei doritori de laudă vor spune (fie și doar în sinea lor) Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt: cine ne este stăpân? (Ps. 11:4). Alegând astfel lepădarea de Dumnezeu, asemenea stăpânului lor (Ioan 8:44-45).
Dar și alegând să răspundă chemării, omul o face adesea doar superficial, sau nu cu destulă hotărâre.

Nu vom sta aici să explicăm treptele primirii ascultării de Dumnezeu – unele fiind arătate în Pilda semănătorului (Matei 13:3-23).
Vom spune doar că și atunci când omul crede sincer că vrea să facă voia lui Dumnezeu în fapt i se împotrivește prin obișnuințele rele care au prins rădăcini puternice în el (Romani 7:14-25 cu 8:1-5).
În această ultimă paranteză găsim și descrierea cumplitei zbateri între rău și bine care ne este viața – dacă nu ne-am dăruit cu totul răului –, dar și lămurirea izbăvirii:
Jertfa Domnului nostru Iisus Christos ne-a adus harul cel nemeritat, prin care nu doar că ni se spală păcatele cu Sângele Domnului, dar suntem și învățați, pas cu pas, cum să cugetăm și făptuim cele ale Duhului Sfânt. Astfel căpătăm, prin Mirungere, darurile puterii harice care ne asigură puterile sufletești, de gândire și simțire, precum și trupești, prin care să devenim cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Aceasta este mirenia.
Sau, altfel spus,

Mirenia este starea harică a celor înfiați de Dumnezeu și treaptă esențială în Biserica Acestuia.

Cu toate că Sfântul Dionisie Areopagitul și alți Sfinți Părinți socotesc prima treaptă în Biserică pe Cei chemați (Catehumenii¹), totuși cea dintâi în care omul este cu adevărat și deplin parte a Trupului lui Iisus Christos, adică a Bisericii, este mirenia.

Și este o treaptă esențială!
Așa cum nu poate fi cineva hirotonit preot fără să fie întâi diacon, sau diacon fără să fie întâi ipodiacon, nimeni nu poate deveni episcop fără să fi fost mai întâi mirean.
Mai mult, nici episcopul și nici chiar preotul nu pot să slujească Sfânta Liturghie fără măcar un mirean. Ceea ce pecetluiește iarăși faptul esențial că mirenia este prima treaptă a preoției în Biserica lui Dumnezeu.
De aceea și Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Petru, spune credincioșilor:

Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor căpătat de Dumnezeu (I Petru 2:9).

Și adevărat este Dumnezeu, astfel încât preoția creștină începe cu mirenii, iar nu după ei.

Din aceste fapte putem înțelege că deosebirea dintre laicat și mirenie este uriașă:

– laicatul este starea și mulțimea oamenilor fără har, precum cea a păgânilor (în Biserică se știe că până și catehumenii, adică cei care se pregătesc de Sfânta Luminare², au harul Mântuitorului peste ei);
– mirenia este starea și mulțimea credincioșilor pecetluiți de Duhul Sfânt, chemarea la mântuire și răspunsul pozitiv, prin cercetarea și însușirea Credinței, prin Botez și Mirungere, prin viața întru Dumnezeu.

Desigur, există multe întrebuințări ale cuvintelor, de multe ori atât de greșite încât devin vorbe goale. Însă cele două înțelesuri amintite sunt cele naturale și adevărate ale celor două cuvinte în limba română. Folosirea lor figurată, indiferent de figura de stil aleasă, nu ne privește. Așa cum nu ne privește nici folosirea lor greșită.

Prin urmare,

– mirean este cel care este pe prima treaptă a preoției christice care împodobește în trepte și chipuri diferite fiecare om din Biserica lui Dumnezeu
pe când
– laic este acela aflat în afara Bisericii lui Dumnezeu, indiferent dacă nu a ajuns în aceasta niciodată sau s-a lepădat de ea (a apostaziat)³.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note de subsol

1 Prin Cei Chemați sau Catehumeni se înțeleg aceia care au răspuns chemării lui Dumnezeu cu destulă putere ca să lase păgânătatea sau erezia în care se aflau și să vină la Biserica lui Dumnezeu. Ei se numesc Chemați pentru că încă nu au primit Botezul și Mirungerea, ca să poată fi numărați împreună cu Mirenii (Credincioșii). Se mai numesc și Catehumeni sau Învățăcei pentru că învață cele ale Credinței (adică se catehizează).

2 Prin Sfânta Luminare se înțelege Botezul, care alungă întunericul din om și aduce în loc Lumina, adică pe Dumnezeu.

3 După cum am arătat mai sus, o treaptă deosebită de cele două este a Chemaților sau Catehumenilor, dar aceasta nu a fost și nu este tema lucrării de față.