Categorie: Uncategorized

Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”1.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).
Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi2, poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită subliniat că Desiderius Erasmus (Erasmus de Rotterdam) a avut dreptate ca principiu, în sensul în care, într-adevăr, limba greacă sau idiomurile grecești au avut parte de foarte multe schimbări în timp: de vocabular, de gramatică și de pronunție. Însă înțelegerea deplină a pronunției corecte într-un idiom elin dintr-o epocă istorică sau alta a fost și este un proces îndelungat de cercetare. În această privință a se vedea și lucrările citate ale lui Vasile Stancu.

P.P.S. O mică bibliografie pe temă:

  1. *** A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010
  2. Allan, William Sidney (1973) Accent and Rhythm: Prosodic features of Latin and Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  3. Allen, William Sidney (1987) Vox Graeca: A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  4. Allen, William Sidney (1978) Vox Latina—a Guide to the Pronunciation of Classical Latin, Cambridge University Press
  5. Astoreca, Natalia Elvira (2021) Early Greek Alphabetic Writing – A Linguistic Approch, Oxbow Books, Oxford, Philadelphia
  6. Beekes, Robert (2010) Etymological Dictionary of Greek. With the assistance of Lucien van Beek, vol. 1-2, Leiden, Boston
  7. Bywater, Ingram (1908) The Erasmian Pronunciation of Greek and its Precursors, Oxford
  8. Gignac, Francis T. (1976) A grammar of the Greek papyri of the Roman and Byzantine periods, Institute Editoriale Cisalpino – La Goliardica, Milano
  9. Horrocks, Geoffrey (2010) Greek: A History of the Language and Its Speakers, Blackwell Publishing, London
  10. Jannaris, A. (1897) An Historical Greek Grammar Chiefly of the Attic Dialect As Written and Spoken From Classical Antiquity Down to the Present Time, Macmillan Publ., London
  11. Machen, John Gresham (1923) New Testament Greek for Beginners, de Gresham Machen The Macmillan Company, New York
  12. Stancu, Vasile (2021) Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara
  13. *** Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018


Note de subsol

  1. De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎
  2. Forma Chi este folosită de unii lingviști englezi/americani pentru un sunet de tipul ch din limba română, sau aflat între c, ch, kh etc. ↩︎

Calea Mirenilor – Mirean sau laic?

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Calea Mirenilor (carte în lucru)

Mirean sau laic?

În limba română comună, dar și a celor din Biserică, găsim două cuvinte ce par să exprime aceeași realitate: laicat sau mirenie (în ordine alfabetică). Și pentru persoana ce aparține categoriei bisericești amintite se folosesc două cuvinte: laic sau mirean.
Cercetarea poruncită de Dumnezeu (I Tesaloniceni 5:21) dezvăluie însă deosebiri mari între înțelesurile celor două cuvinte.
De pildă, cf. DEX 2009,

LAIC, -Ă, laici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care este din afara religiei și a tagmei bisericești, specific acestui domeniu [adică domeniului din afara religiei și a tagmei bisericești n.n.].

MIREAN, -Ă, mireni, -e, s.m. și f., adj. (Persoană) care nu aparține clerului.

Prin comparația între cele două definiții, se subînțelege faptul (neexprimat ca atare), că mireanul aparține Bisericii sau ”tagmei bisericești”, dar nu este în cler.

La Micul Dicționar Academic, a doua ediție, găsim pentru laic două interesante definiții:

– (despre instituții de stat sau culturale) care își desfășoară activitatea în afara religiei și a bisericii.
– (despre discipline de învățământ, opere culturale, concepții etc.) Lipsit de conținut religios.

Revenind la DEX 2009, vedem că acesta propune o origine deosebit de stranie pentru cuvântul mirean. Este vorba, delicat spus, despre un presupus „mirjianinū”, o absurditate lingvistică.
Micul Dicționar Academic vine cu o formă ce ar fi la fel de fantasmagorică, миргаининь (mirgainiň), dacă nu este, cum e foarte probabil, o simplă greșeală de tipar (a se vedea mai jos).

Dar dacă tot s-a amintit despre cuvintele slave, găsim în bulgară, urmașa directă a slavonei, cuvântul лаик (laic). Având înțelesurile de „amator” sau „diletant” („nepriceput”), „pasionat” (de ceva, ca amator), iar ca antonim pe specialist.
Dar cum se spune mirean în bulgară?
Se spune мирян sau миряанин, adică mirian (colocvial; întâlnit și la Bulgarii din București, de pildă, cu al doilea i moale) sau mirianin (forma literară). Această ultimă formă este cea pe care o presupunem ca propusă de Micul Dicționar Academic.

Dar, ca să nu o mai lungim cu incursiunile de acest fel, vom sublinia faptul că limba română adevărată (și veche), de care ține și cuvântul mirean, s-a alcătuit prin Biserică, prin Credința Ortodoxă vie a aproape 200 de generații de Români.
O lege științifică fundamentală este că fiecare act și obiect de cultură se judecă în contextul cultural de care aparține.
În vechile scrieri românești, desigur religioase, mirean este Creștinul care a primit Botezul Duhului Sfânt, sau Mirungerea, intrând în prima treaptă a Bisericii lui Dumnezeu.
Prin urmare, încercarea de a găsi o origine directă într-o limbă străină pentru mirean este sortită eșecului: cuvântul se naște în și prin Biserică. Și, evident, acesta este contextul în care trebuie înțeles.
Dar ce este Mirungerea sau Botezul Duhului Sfânt?

Mirungerea este Taina prin care cei nou-botezați se împărtășesc de puterea și darurile Sfântului Duh – necesare pentru creșterea, întărirea și sporirea Credincioșilor în viața îndumnezeitoare întru Christos Iisus, Capul Bisericii și Împăratul Cerurilor.

Această lucrare sfințitoare trebuie privită cu cea mai mare seriozitate: este esențială pentru lupta împotriva patimilor, pentru curățarea de acestea și de păcate sau de greșeli, pentru pocăință și îndreptare, pentru sălășluirea harurilor trebuincioase și persoanei în devenirea sa, dar și lumii pentru binecuvântare și sfințire, este esențială pentru sfințire și îndumnezeire.

Lucrările Sfântului Dumitru Stăniloae – precum Ascetica și Mistica Ortodoxă ori Sfânta Treime sau La început a fost iubirea – înfățișează amănunțit teandria: conlucrarea și tainică, și văzută, între Dumnezeu și om, în toată lucrarea cea bună.
Conlucrare ce începe cu neîncetata chemare la mântuire – iată, Eu stau la ușă și bat (Apoc. 3:20 cu Ioan 10:9).
Chemare pe care omul poate pretinde că nu o aude, sau la care poate să nu răspundă – ori chiar să o respingă direct –, căci libertatea este mare. De aceea și cei doritori de laudă vor spune (fie și doar în sinea lor) Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt: cine ne este stăpân? (Ps. 11:4). Alegând astfel lepădarea de Dumnezeu, asemenea stăpânului lor (Ioan 8:44-45).
Dar și alegând să răspundă chemării, omul o face adesea doar superficial, sau nu cu destulă hotărâre.

Nu vom sta aici să explicăm treptele primirii ascultării de Dumnezeu – unele fiind arătate în Pilda semănătorului (Matei 13:3-23).
Vom spune doar că și atunci când omul crede sincer că vrea să facă voia lui Dumnezeu în fapt i se împotrivește prin obișnuințele rele care au prins rădăcini puternice în el (Romani 7:14-25 cu 8:1-5).
În această ultimă paranteză găsim și descrierea cumplitei zbateri între rău și bine care ne este viața – dacă nu ne-am dăruit cu totul răului –, dar și lămurirea izbăvirii:
Jertfa Domnului nostru Iisus Christos ne-a adus harul cel nemeritat, prin care nu doar că ni se spală păcatele cu Sângele Domnului, dar suntem și învățați, pas cu pas, cum să cugetăm și făptuim cele ale Duhului Sfânt. Astfel căpătăm, prin Mirungere, darurile puterii harice care ne asigură puterile sufletești, de gândire și simțire, precum și trupești, prin care să devenim cu adevărat copiii lui Dumnezeu.
Aceasta este mirenia.
Sau, altfel spus,

Mirenia este starea harică a celor înfiați de Dumnezeu și treaptă esențială în Biserica Acestuia.

Cu toate că Sfântul Dionisie Areopagitul și alți Sfinți Părinți socotesc prima treaptă în Biserică pe Cei chemați (Catehumenii1), totuși cea dintâi în care omul este cu adevărat și deplin parte a Trupului lui Iisus Christos, adică a Bisericii, este mirenia.

Și este o treaptă esențială!
Așa cum nu poate fi cineva hirotonit preot fără să fie întâi diacon, sau diacon fără să fie întâi ipodiacon, nimeni nu poate deveni episcop fără să fi fost mai întâi mirean.
Mai mult, nici episcopul și nici chiar preotul nu pot să slujească Sfânta Liturghie fără măcar un mirean. Ceea ce pecetluiește iarăși faptul esențial că mirenia este prima treaptă a preoției în Biserica lui Dumnezeu.
De aceea și Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Petru, spune credincioșilor:

Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor căpătat de Dumnezeu (I Petru 2:9).

Și adevărat este Dumnezeu, astfel încât preoția creștină începe cu mirenii, iar nu după ei.

Din aceste fapte putem înțelege că deosebirea dintre laicat și mirenie este uriașă:

– laicatul este starea și mulțimea oamenilor fără har, precum cea a păgânilor (în Biserică se știe că până și catehumenii, adică cei care se pregătesc de Sfânta Luminare2, au harul Mântuitorului peste ei);
– mirenia este starea și mulțimea credincioșilor pecetluiți de Duhul Sfânt, chemarea la mântuire și răspunsul pozitiv, prin cercetarea și însușirea Credinței, prin Botez și Mirungere, prin viața întru Dumnezeu.

Desigur, există multe întrebuințări ale cuvintelor, de multe ori atât de greșite încât devin vorbe goale. Însă cele două înțelesuri amintite sunt cele naturale și adevărate ale celor două cuvinte în limba română. Folosirea lor figurată, indiferent de figura de stil aleasă, nu ne privește. Așa cum nu ne privește nici folosirea lor greșită.

Prin urmare,

– mirean este cel care este pe prima treaptă a preoției christice care împodobește în trepte și chipuri diferite fiecare om din Biserica lui Dumnezeu
pe când
– laic este acela aflat în afara Bisericii lui Dumnezeu, indiferent dacă nu a ajuns în aceasta niciodată sau s-a lepădat de ea (a apostaziat)3.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

1 Prin Cei Chemați sau Catehumeni se înțeleg aceia care au răspuns chemării lui Dumnezeu cu destulă putere ca să lase păgânătatea sau erezia în care se aflau și să vină la Biserica lui Dumnezeu. Ei se numesc Chemați pentru că încă nu au primit Botezul și Mirungerea, ca să poată fi numărați împreună cu Mirenii (Credincioșii). Se mai numesc și Catehumeni sau Învățăcei pentru că învață cele ale Credinței (adică se catehizează).

2 Prin Sfânta Luminare se înțelege Botezul, care alungă întunericul din om și aduce în loc Lumina, adică pe Dumnezeu.

3 După cum am arătat mai sus, o treaptă deosebită de cele două este a Chemaților sau Catehumenilor, dar aceasta nu a fost și nu este tema lucrării de față.

Rima goală, rima seacă – poezie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Rima goală, rima seacă

Pe un deal venea pisica,
Riguros mâncând un cal
Cerul nopții joacă hora
Văilor răsună zarea
Și la poartă la mamaia
Furie roasă de furnici,
Noaptea ploii, noaptea caldă,
Cântecul de aspru nor
Așteptând o împlinire
Care vine niciodată.

Albatroșii albastru

Albatroși în pierd
albastru
alabastru rând cu rând
printre
ziduri fără varuri
albul astru
gând cu gând
până când
pe sus Luna trece moale
norii
picuri trec
și
încet prin zidul nopții
albatroși
în pierd se pierd.

A mor t

Ce dacă taci
iubire cine are
Cu taine ce să
tainice secrete
În razele de rouă
însorite
Curg norii de arome
suple bete.

Portret

Să râzi de lamele ce cad
în șiruri peste chipuri de beton
Cu dâre ard, șopron vuind a moarte
Un gând ce trece, răsucind aripa
Și-mi zise, clătinând din cap
Rămâne
Pe stâlpi cresc fructele mâniei
de mult moartă
Se scurg și curg și văluresc în noapte
în șiruri printre răni și crestături
Demult îmi spuse,
iar tăcerea urlă
luminilor pictate pe asfalt,
în pete de ulei
ce joacă raze
Să râzi de lamele ce cad într-una.

Decident

Clatină-mi îmi zise
gândul
Se lăsa încet spre sat
verde-nchis
Primăvăratec nori
de codri
Înnoptând printre dealuri
netezire
Și departe,
Și urcând,
vântul
Ziduri scorojite
înflorite
Flori de câmp.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am fost provocat de un prieten să produc poezii în stilurile pe care nu pot să le sufăr. Nu trageți în pianist, i s-a cerut muzica contemporană. Am denumit grupul de creații, după cum se vede, Rima goală, rima seacă.

A judeca, a osândi, a pedepsi, a iubi .1.

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Acum câteva decenii am auzit de la Părintele Constantin Galeriu că fiecare Biserică are luptele sale interioare. Adică răstălmăciri ale Învățăturii lui Dumnezeu, erezii în devenire sau chiar puternice. La început ascunse în păreri și obiceiuri, apoi devenite rătăcire până la despărțirea de Învățătura lui Dumnezeu. Când erezia începe să spumege.
Da, mi-a spus Părintele Sofian (Boghiu, ✝) 16 Sept.). Și a oftat. Da, așa este și a fost de la venirea Mântuitorului până astăzi. Iuda a început să își îndreptățească iubirea de arginți, apoi a început să îi convingă și pe ceilalți Apostoli de minciunile sale. Și, chip al iubirii și blândeții, Părintele Sofian a oftat iar. Dar mulți au căzut și încercând să apere Biserica de asemenea căderi. Filioque, până la urmă, este o rătăcire născută din dorința de a opri rătăcirea arianistă. E ușor să cazi, mai ales dacă uiți cine este Capul Bisericii. În spatele răstălmăcirilor ce cresc în Bisericile locale stau dracii teologi. Care pot fi învinși prin iubirea de Dumnezeu, prin trăirea în Dumnezeu, nu prin scolastică — dracii nu pot fi întrecuți în scolastică.

Atunci m-am întrebat care sunt rătăcirile care luptă Biserica noastră, adică aceasta, românească, în care trăim și ne apropiem de Dumnezeu.
Sigur, sunt unele universale: intelectualismul, ori trufia învățăturii (lumești) este osândită în Noul Testament (ex.: I Cor. 1:20 și 2:6-12).
Dar care sunt cele specifice Bisericii Române — sau Bisericii Ortodoxe Române, dacă vrem.

În timp, am găsit trei:
monahomania
etnofobia
pietismul

Prin monahomanie înțelegem convingerea greșită după care monahul este tipul (paradigma) vieții creștine, după care monahismul este măsura vieții creștine. În această rătăcire mireanul este un ratat, pentru că nu s-a călugărit. Unirea între soți este văzută precum mâncarea de carne, dată oamenilor după Potop pentru neputință. Iar mireanul este totdeauna, chiar și în Rai, sub nivelul monahului.
Minciuna aceasta ar fi ușor de demontat prin ascultarea de Iisus Christos, Marele Arhiereu și Stăpânul Veacurilor, Cel care a zis că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie, poruncind unirea dintre soți (Mt. 19:4-5; Mc. 10:6-8). Și adaugă două cuvinte pe care mulți le ignoră: că prin unire nu mai sunt două trupuri, ci unul singur; și că ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă! (Mt. 19:6; Mc. 10:9).
Iar despre celibat și călugărie, tot Mântuitorul spune că este doar pentru cei cărora le este dat să o înțeleagă și trăiască spre mântuire (Mt. 19:11).
Deși ar fi multe de arătat aici, ne oprim la concluzia esențială: lupta interioară cu patimile este foarte asemănătoare în mirenie și monahism; dar mirenia, ca trăire întru Christos, este foarte, foarte, foarte deosebită de monahism ca trăire întru Christos.
De aceea Biserica (locală) are datoria sfântă și răspunderea uriașă de a învăța pe mireni să fie mireni, iar nu călugări. Și pe monahi să fie monahi, iar nu mireni.

Prin etnofobie înțelegem sila (scârba) sau ura față de propria națiune, față de propriul neam — sau și față de altele.
Este rătăcirea care pretinde că națiunile sunt cel mult un pogorământ, dacă nu un blestem; contrazicând astfel Învățătura lui Dumnezeu și Biblia, căci aceasta din urmă ne arată că popoarele ca etnicitate, națiunile ca popoare unite în cultura lor creștină, sunt în Ierusalimul Ceresc (Ap. 21:22-27, de pildă). Este o rătăcire de origine iluminist-comunistă, evident străină Bisericii, dar care a prins rădăcini puternice între cetățenii Republicii România. Pentru că sunt oameni care s-au lepădat de mult de datoria față de națiune și patrie, așa că se agață de orice pretext pentru lepădare (precum Iuda de mila de săraci spre a-și îndreptăți lăcomia).

Prin pietism înțelegem înlocuirea adevărului și a dreptarului creștin de simțiri puternice pretinse adevăr și dreptar. Este rătăcirea despre care prevenea Domnul nostru Iisus Christos atunci când ne-a zis „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar va veni vremea când oricine vă va ucide pe voi să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.” (In. 16:2).
În pietism omul înlocuiește înțelesurile adevărate cu cele dorite de simțămintele și simțirile lui.
Și se mânie până la ucidere, după cum s-a proorocit, față de cei care încearcă să păstreze adevărul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea ce este rău în Biserică înseamnă a fi împotriva ei amintim că o judecată identică a dus la uciderea lui Iisus Christos. Pentru pietiștii care fantazează că a vedea rătăcirile care luptă o Biserică locală înseamnă a o ataca amintim că în Noul Testament și în Sfânta Tradiție această vedere este o datorie fundamentală a oricărui creștin. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea de adevăr (Rom 1:18).
Să pretinzi că a vedea rătăcirile și ceea ce este rău în Biserică este un lucru rău, un atac, o împotrivire față de Biserică, înseamnă a declara că Biserica este a Satanei. Căci Satana este și izvorul răului, dar și cel care pretinde că răul este normalitate.
Iar Duhul Sfânt grăiește prin Sfântul Apostol Pavel despre rătăcirile din Biserica Efesului și despre felul în care aceasta va fi atacată de episcopii rătăciți (Fapte 20:16-38). A fost Pavel Apostolul împotriva Bisericii Efesului? Sau a fost pentru ea, de partea ei, ceea ce cere împotrivirea față de răul ce creștea în ea?
Sau atunci când Sfântul Ioan Apostolul previne șapte biserici locale asupra răutăților din lăuntrul lor, în Duhul Sfânt (Apocalipsa, de la 1:19 la 3:22), de ce o face? Erau Ioan Teologul și Duhul Sfânt împotriva acelor biserici? Sau erau pentru ele și încercau să le prevină ca să nu fie nimicite?
Ori atunci când Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat greșelile episcopilor de toate gradele, de la cei de la sate până la patriarhi, a făcut-o pentru că era împotriva Bisericii lui Dumnezeu și/sau a bisericilor locale? Sau era pentru ele și încerca să le ajute și să le salveze?
Răspunsurile sunt clare pentru orice om rațional.

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (V). Propunere pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan