Categorie: Uncategorized
Revelații literare cu asasini și mama lui Ștefan cel Mare
Seara trecută am avut o revelație – nu legată de furtună, ci de ce editurile din România se înghesuie să publice traduceri. Este vorba despre calitatea acelor texte, fără doar și poate.
Și ca să mă credeți, vă dau și un exemplu din ultima carte citită ca să vedeți rețeta succesului: se ia un asasin pe numele lui Christo, un polițist alcoolic și Armata Salvării și se amestecă bine.
Asasinul este croat, dar e trimis la Oslo să omoare pe cineva. Asasinul are însă principii – a se citi „nu omoară pe alții, doar pe cel pentru care a fost plătit.” Asasinul plătit cam trage cu ochiul după bărbați și într-o scenă se duce în apartamentul polițistului (alcoolic) se culcă în patul acestuia și are o ,,revelație” de natură sexuală – ca să zic așa. Din fericire, polițistul, om serios și alcoolic, nu era acasă…
Vezi articolul original 216 cuvinte mai mult
Partajează asta:
Paştele Blajinilor
Paştele Blajinilor este prăznuirea celor adormiţi din prima zi de Luni de după Săptămâna Luminată.
Dacă Săptămâna Pătimirilor sau Patimilor este închinată Jertfei Celui ce s-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Săptămâna Luminată este închinată Învierii, Raiului, bucuriei sfinte a vieţuirii întru Dumnezeu.
Ca urmare, în niciuna dintre aceste săptămâni nu se face pomenirea celor adormiţi cu slujbe dedicate acestora – parastas, litie – ci doar în cadrul celorlalte slujbe (prin pomenirile de la Sfânta Liturghie).
Ca urmare, prima zi în care se fac parastase este Luni după Duminica Tomei.
Ştiind acest lucru, Românii au privit pomenirea celor adormiţi din această zi de Luni ca Paştele Fericiţilor, adică Paştele Blajinilor.
Căci în limba română cuvântul blajin îl arăta cândva pe cel care a câştigat fericirea trăirii în Duh, pe cel care a câştigat bunătatea cea adevărată ce vine de la Dumnezeu. (În slavonă cuvântul înseamnă „fericit”.)
Prin urmare, Paştele Blajinilor este Paştele celor ce au câştigat fericirea veşnică, respectiv al celor pentru care ne rugăm să intre (dacă nu au intrat deja) în fericirea veşnică.
Bineînţeles, aici ar fi multe de spus despre legătura între lumea de aici şi lumea de dincolo, aşa cum o mărturiseşte Scriptura şi cum au trăit-o, până acum un veac sau două, Românii.
Despre faptul că Românii îşi cunoşteau rădăcinile şi se ştiau legaţi de Străbuni. Despre faptul că ştiau că nu toţi au câştigat deplin Raiul, chiar dacă au năzuit spre el. Şi luptau ei, pentru aceia, ca dragostea lăsată în urmă să le fie câştig spre mântuire. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4.8). Ca urmare, dragostea urmaşilor poate să acopere mulţime de păcate ale înaintaşilor, deschizându-le acestora porţile Raiului.
Este aici mărturia unei iubiri nesfârşite a lui Dumnezeu, care primeşte milostenia făcută în numele celor adormiţi (pomana) ca faptă a dragostei atât a celor adormiţi cât şi a celor ce săvârşesc pomenirea.
Prin urmare, Românii aveau o mare bucurie la Paştele Blajinilor. Acum, pentru prima oară după Postul cel Mare, puteau să facă pentru cei adormiţi toate slujbele de pomenire. Acum se simţeau „mai împreună” cu Străbunii, ceea ce dădea o nouă lumină Paştilor.
Din păcate, patima mitologizării (de multe ori cu intenţie) şi slăbirea trăirii naţionale în secolul al XIX-lea a dus la preluarea unor fenomene de mixaj cultural. Aceste fenomene apar, de pildă, în zonele de amestec etnic din Pocuţia, Bucovina şi Maramureş, prin contactul dintre nou-veniţii Ruteni, Evrei (mai ales Hasidişti), Ţigani, Germani etc. şi băştinaşii Români. Aici nou-veniţii au amestecat idei care ţin de păgânismul slav ori ţigănesc, folclorul hasidic şi alte asemenea elemente cu ceea ce prindeau din cultura românească veche.
O serie de pasionaţi de folclor – mai mereu pe linia mitologizantă ce deţinea puterea ideologică în etnologia vremii – au ales mai cu seamă asemenea „elemente exotice”, care ieşeau în evidenţă din masa culturii române. Ieşeau în evidenţă tocmai pentru că îi erau străine, bineînţeles. Dar pentru acei culegători-prelucrători nu conta această contradicţie ci „originalitatea” actului folcloric. (Giuseppe Cocchiara este printre cei care, chemând la obiectivitate şi respectarea instrumentarului ştiinţific al etnologiei şi folcloristicii, a arătat răul făcut folclorului adevărat prin asemenea interpolări şi re-organizări.)
S-a ajuns la situaţia tragic-ridicolă în care astfel de elemente – ale căror urme pot fi uşor văzute în Hasidism, Animismul Ţigănesc, Păgânismul Slav etc. – să fie declarate chiar „tracice” sau „dacice”, oricum „româneşti” şi „strămoşeşti”. Deşi sunt fie influenţe alogene, fie creaţii locale, fără semnificaţie largă şi fără vechime.
Desigur, fiecare îşi alege partea lui.
În ceea ce mă priveşte, rămân alături de Străbunii care în Paştele Blajinilor mergeau la Sfânta Liturghie şi apoi la cimitir, săvârşind parastase şi împărţind cu multă bucurie şi dărnicie pentru cei adormiţi, de care se ştiau legaţi. Şi între care ştiau că vor fi şi ei, peste o vreme. Lăsând urmaşilor lor dragostea de Dumnezeu şi Neam, dragostea faţă de Străbuni. Şi Paştele Blajinilor, aşa cum a fost ţinut de Români dintotdeauna.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Cele cinci răspunsuri, cele cinci căi
În faţa greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor din jur există cinci răspunsuri mari; la ele se adaugă, desigur, nuanţe, dar acestea pot fi înţelese folosind cele cinci răspunsuri amintite:
– să munceşti şi să lupţi, acolo unde eşti, pentru a le învinge, pentru a îndrepta lucrurile; celor care fac asta li s-a spus în Biblie „Voi sunteţi lumina lumii!”; aceasta este Calea Eroilor.
– să te retragi într-un loc „adăpostit”, astfel încât să câştigi putere pentru a munci şi lupta ca să îndrepţi lucrurile; este Calea Strategilor.
– să fugi unde este mai bine (sau crezi că este mai bine); Antichitatea a definit această atitudine (cu dispreţ) în forme diferite, cea mai celebră ajunsă în contemporaneitate fiind „ubi bene, ibi patria” („unde este bine, acolo (îmi) este patria”); este Calea Profitorilor.
– să pleci capul şi să te supui greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor, bombănind împotriva „sistemului” dar fără a te împotrivi real (de frică, de lene, din dependenţă etc.); este Calea Sclavilor.
– să te alături celor care lucrează greutăţile, nedreptăţile, necazurile etc., sperând că vei deveni părtaş la câştigul lor; este Calea Ticăloşilor.
Bineînţeles, există (am spus-o şi mai sus) nuanţe.
De pildă, uneori sunt oameni care o iau pe Calea Ticăloşilor pentru a doborî sistemul din interior. Este o cale extrem de grea, din toate punctele de vedere; extrem de puţini o pot urma fără a deveni răi sau a se distruge.
Dar dincolo de nuanţe, este bine să înţelegem principiile, astfel încât să putem vedea pe ce cale suntem şi cum ne putem îndrepta.
Pentru că, oricare ar fi calea sau căile pe care am mers în trecut, totdeauna există loc de îndreptare şi loc de strâmbare, totdeauna putem să ne ridicăm sau putem să cădem. Iar pentru a ne păstra – sau câştiga – discernământul şi puterea interioară avem nevoie să ne reamintim, iar şi iar, principiile.
Să câştigăm Cerurile!
Mihai-Andrei Aldea
P.S. În urma discuţiei cu unul dintre mulţii Români refugiaţi din faţa regimurilor comuniste (stalinist, ceauşist, iliescian etc.), cred că se cere această lămurire:
Din punctul meu de vedere avem o mulţime de Români care sunt cu adevărat REFUGIAŢI, adică retraşi din faţa unui genocid mult prea puternic. Spre deosebire de imigranţii înfăţişaţi drept refugiaţi, aceşti Români au fugit dintr-o ţară în care regimurile politice, doar teatral diferite, urmăresc sistematic distrugerea totală a Neamului Românesc. Să socoteşti această retragere, această refugiere, drept „Calea Profitorilor” este, delicat spus, ilogic. În cel mai rău caz este „Calea Strategilor”. Dar cel mai corect este să o vedem ca pe o stare excepţională, în care greutăţile, necazurile şi nedreptăţile trec dincolo de orice nivel firesc al acestei lumi. Căci regimurile care îi asupresc pe Români, de trei sute de ani încoace, au căpătat de la Carol al II-lea până în prezent accente paroxistice, care par fără sfârşit. De aici şi situaţia Românilor şi României, cu un număr de refugiaţi mai mare decât al Siriei, practic cel mai mare din Europa ultimului secol (cel puţin!).
Partajează asta:
Lansare de carte la Ploieşti. Părinţii mei duhovniceşti
Joi de la ora 16:00, în sala Marea Unire din cadrul Bibliotecii județene Nicolae Iorga din Ploieşti, va avea loc lansarea cărţii „Părinţii mei duhovniceşti, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tanase, mărturii şi trăiri„, scrisă de monahul Justinian Stoica, fostul econom al Schitului athonit Prodromu. Invitat, Părintele Amfilohie Brânză de la Mânăstirea Diaconeşti. Intrarea libera.
Vă aşteptăm cu drag!
