Jocurile vietii

Şi totuşi, uneori, se scrie şi pentru că cel care a învăţat să facă fundiţa la şiret este încântat de cum a învăţat şi ce face. Şi vrea să înveţe şi pe alţii, ori să se grozăvească. Sau pentru că i se pare că acest lucru deschide o lume, sau că ar fi frumos să-şi închipuie o lume în care şireturile îşi fac singure fundiţele…

D'ale lui Gogu

A scrie. Presupune sa cauti ceva. E o miscare a ta catre exterior in sensul cel mai vast: ceilalti oameni, univers, natura, transcendent. E ca un proces de dublufeedback cu tot sistemul din care faci parte: primesti – dai – primesti. Este un fapt al propriei deveniri. Scrii pentru integrarea propriei fiinte in tot aluatul acestei lumi, sau poate in vederea gasirii lui Dumnezeu. Scrii pentru ca sunt multe de inteles, nelamurite. Nu scrii despre cum se face fundita la sireturi dupa ce ai stapanit procesul ci daca acesta inca te uimeste, te framanta si ti se pare ca existenta ta e inca incompleta daca nu cuceresti aceasta dimensiune. Scrii pentru ca te gandesti.

Devenirea nu este un proces spontan, usor, nu e o pleasca din cer. Adesea omul isi sta impotriva propriei deveniri. Cand am zis devenire ma gadeam initial la sensul ascendent, de la omul egoist, barbar, animalic…

Vezi articolul original 597 de cuvinte mai mult

Trezește-te Gheorghe! Trezește-te Ioane!

Vrăbiuțe

In Romania traiesc aprox. 1.3 milioane de etnici maghiari, 36 000 de sași, 3000 de evrei si doar vreo 17 milioane de romani.
Cum se face ca cele mai importante functii in stat (presedinte, prim ministru, seful SRI) sunt ocupate de reprezentanti ai minoritătilor rămâne pentru mine e o enigmă!
Cine sau ce ne-a convins ca noi ca romani nu suntem capabili sa ne conducem tara?
Sigur si ei sunt cetăteni ai acestei țări si au drepturi egale cu noi, problema mare este ca nu simt românește! Chiar daca s-au nascut si crescut in Romania, chiar daca neamul lor este de sute de ani in Romania!
De unde știu? Mă uit la mine, la copiii mei născuți în diasporă, la alte natiuni de generatii in această țara unde trăiesc!
Visam tot timpul la Stefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazu si cand vine vremea sa alegem alegem un…

Vezi articolul original 77 de cuvinte mai mult

Revelații literare cu asasini și mama lui Ștefan cel Mare

Stelarium | Ana-Maria Negrila

Seara trecută am avut o revelație – nu legată de furtună, ci de ce editurile din România se înghesuie să publice traduceri. Este vorba despre calitatea acelor texte, fără doar și poate.

Și ca să mă credeți, vă dau și un exemplu din ultima carte citită ca să vedeți rețeta succesului: se ia un asasin pe numele lui Christo, un polițist alcoolic și Armata Salvării și se amestecă bine.

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Asasinul este croat, dar e trimis la Oslo să omoare pe cineva. Asasinul are însă principii – a se citi „nu omoară pe alții, doar pe cel pentru care a fost plătit.” Asasinul plătit cam trage cu ochiul după bărbați și într-o scenă se duce în apartamentul polițistului (alcoolic) se culcă în patul acestuia și are o ,,revelație” de natură sexuală – ca să zic așa. Din fericire, polițistul, om serios și alcoolic, nu era acasă…

Vezi articolul original 216 cuvinte mai mult

Paştele Blajinilor

IMG_20171117_092344_374 mic

Paştele Blajinilor este prăznuirea celor adormiţi din prima zi de Luni de după Săptămâna Luminată.
Dacă Săptămâna Pătimirilor sau Patimilor este închinată Jertfei Celui ce s-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Săptămâna Luminată este închinată Învierii, Raiului, bucuriei sfinte a vieţuirii întru Dumnezeu.
Ca urmare, în niciuna dintre aceste săptămâni nu se face pomenirea celor adormiţi cu slujbe dedicate acestora – parastas, litie – ci doar în cadrul celorlalte slujbe (prin pomenirile de la Sfânta Liturghie).
Ca urmare, prima zi în care se fac parastase este Luni după Duminica Tomei.

Ştiind acest lucru, Românii au privit pomenirea celor adormiţi din această zi de Luni ca Paştele Fericiţilor, adică Paştele Blajinilor.

Căci în limba română cuvântul blajin îl arăta cândva pe cel care a câştigat fericirea trăirii în Duh, pe cel care a câştigat bunătatea cea adevărată ce vine de la Dumnezeu. (În slavonă cuvântul înseamnă „fericit”.)
Prin urmare, Paştele Blajinilor este Paştele celor ce au câştigat fericirea veşnică, respectiv al celor pentru care ne rugăm să intre (dacă nu au intrat deja) în fericirea veşnică.

Bineînţeles, aici ar fi multe de spus despre legătura între lumea de aici şi lumea de dincolo, aşa cum o mărturiseşte Scriptura şi cum au trăit-o, până acum un veac sau două, Românii.
Despre faptul că Românii îşi cunoşteau rădăcinile şi se ştiau legaţi de Străbuni. Despre faptul că ştiau că nu toţi au câştigat deplin Raiul, chiar dacă au năzuit spre el. Şi luptau ei, pentru aceia, ca dragostea lăsată în urmă să le fie câştig spre mântuire. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4.8). Ca urmare, dragostea urmaşilor poate să acopere mulţime de păcate ale înaintaşilor, deschizându-le acestora porţile Raiului.
Este aici mărturia unei iubiri nesfârşite a lui Dumnezeu, care primeşte milostenia făcută în numele celor adormiţi (pomana) ca faptă a dragostei atât a celor adormiţi cât şi a celor ce săvârşesc pomenirea.

Prin urmare, Românii aveau o mare bucurie la Paştele Blajinilor. Acum, pentru prima oară după Postul cel Mare, puteau să facă pentru cei adormiţi toate slujbele de pomenire. Acum se simţeau „mai împreună” cu Străbunii, ceea ce dădea o nouă lumină Paştilor.

Din păcate, patima mitologizării (de multe ori cu intenţie) şi slăbirea trăirii naţionale în secolul al XIX-lea a dus la preluarea unor fenomene de mixaj cultural. Aceste fenomene apar, de pildă, în zonele de amestec etnic din Pocuţia, Bucovina şi Maramureş, prin contactul dintre nou-veniţii Ruteni, Evrei (mai ales Hasidişti), Ţigani, Germani etc. şi băştinaşii Români. Aici nou-veniţii au amestecat idei care ţin de păgânismul slav ori ţigănesc, folclorul hasidic şi alte asemenea elemente cu ceea ce prindeau din cultura românească veche.
O serie de pasionaţi de folclor – mai mereu pe linia mitologizantă ce deţinea puterea ideologică în etnologia vremii – au ales mai cu seamă asemenea „elemente exotice”, care ieşeau în evidenţă din masa culturii române. Ieşeau în evidenţă tocmai pentru că îi erau străine, bineînţeles. Dar pentru acei culegători-prelucrători nu conta această contradicţie ci „originalitatea” actului folcloric. (Giuseppe Cocchiara este printre cei care, chemând la obiectivitate şi respectarea instrumentarului ştiinţific al etnologiei şi folcloristicii, a arătat răul făcut folclorului adevărat prin asemenea interpolări şi re-organizări.)
S-a ajuns la situaţia tragic-ridicolă în care astfel de elemente – ale căror urme pot fi uşor văzute în Hasidism, Animismul Ţigănesc, Păgânismul Slav etc. – să fie declarate chiar „tracice” sau „dacice”, oricum „româneşti” şi „strămoşeşti”. Deşi sunt fie influenţe alogene, fie creaţii locale, fără semnificaţie largă şi fără vechime.

Desigur, fiecare îşi alege partea lui.
În ceea ce mă priveşte, rămân alături de Străbunii care în Paştele Blajinilor mergeau la Sfânta Liturghie şi apoi la cimitir, săvârşind parastase şi împărţind cu multă bucurie şi dărnicie pentru cei adormiţi, de care se ştiau legaţi. Şi între care ştiau că vor fi şi ei, peste o vreme. Lăsând urmaşilor lor dragostea de Dumnezeu şi Neam, dragostea faţă de Străbuni. Şi Paştele Blajinilor, aşa cum a fost ţinut de Români dintotdeauna.

drumul norilor 01 mediu decupat.jpg

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă