25 de ani de slujire

_{Dumnezeu și Neamul meu}

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea