Frica de Dumnezeu. Între lucrătorii viei și Neemia

16, iulie, 202615, iulie, 2026 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pofta păcatului, odată ascultată, naște răzvrătirea.
Într-adevăr, nu putem să ne bucurăm de păcat, fie și închipuit, decât ridicându-ne împotriva Adevărului, împotriva Binelui, împotriva lui Dumnezeu.

Și putem să o facem, căci Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege.
Doar că fiecare alegere a păcatului, adică a răului, ne desparte de tot binele dăruit de Dumnezeu.
Căci Acesta este Cel care aduce toate, și în toate pe care Le aduce Se aduce. Într-un chip sau altul, dar Același fiind și pretutindeni fiind.

Așa încât despărțirea de Dumnezeu înseamnă și despărțirea de darurile Sale.
Într-o măsură sau alta, după cum socotește iubirea Sa de oameni și neîncetata Sa chemare la pocăință.

Împotriva ascultării de pofta păcatului pot sta câteva motivații: frica, nădejdea, credința, iubirea de Dumnezeu.

Dintre acestea, cel mai greu de înțeles și de primit de omul de azi este frica de Dumnezeu.

Voi trece aici peste feluritele pretexte ale respingerii fricii de Dumnezeu.
Întâi, pentru că ar însemna să fac o lucrare prea lungă pentru ceea ce mi-am propus.
Al doilea, pentru că cei agățați în pretexte foarte rar pot să audă adevărul, și cu atât mai puțin pot să îl primească. Pentru că pretextarea păcatului împietrește inima, cugetul și sufletul.

Ca urmare, voi răspunde foarte pe scurt la întrebarea

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Voi răspunde la această întrebare pentru că cine întreabă încă mai caută adevărul (chiar și dacă nu își dă seama deocamdată).

Deci,

Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?

Un prim răspuns este pentru că astfel începem să fim raționali.
Dar acesta îl las pentru altă parte – dacă va rândui Domnul să reiau acest subiect.

Un al doilea răspuns este că frica păzește via.

Și îmi cer iertare celor indignați de un cuvânt popular într-o mică exegeză teologică: înțelepciunea populară a Românilor Vechi este infinit superioară diplomelor goale și textelor sterpe ale filosofilor de curte de ieri și de azi.
Această înțelepciune populară și-a tras totdeauna puterea din trăirea Cuvântului lui Dumnezeu (trăirea întru și după Biblie, trăirea întru și după Christos).

La fel este și acest cuvânt, cu numeroasele lui forme¹: cuprinde un răspuns esențial la întrebarea noastră.

Căci, într-adevăr, lucrătorii viei cei răzvrătiți² pierduseră frica de stăpânul viei și, astfel, au lucrat nelegiuire peste nelegiuire.
Căci ascultând ei de pofta păcatului (aici, a păcatului lăcomiei), s-au răzvrătit. Și, ca toți răzvrătiții împotriva Binelui, au început să se mintă că au dreptate și că ce fac ei este bine.
Vedem acest lucru din faptul că nu s-au oprit din răutăți, ci le-au făcut multă vreme, cu toată hotărârea.

Iar bătrânii, arhiereii, cărturarii și Fariseii care au încercat să Îl ispitească pe Domnul (Luca 20:1-2 și Matei 21:23 cu 45) de frică s-au oprit din minciună (Matei 21:24-26 și Luca 20:3-6) și tot de frică nu L-au atacat pe Iisus Christos atunci deși voiau să Îl ucidă (Luca 20:19 și Matei 21:45-46).
Doar că frica lor era nu de Dumnezeu, de care se cuvenea să se teamă, ci de popor, de care nu aveau voie să se teamă… dacă făceau binele.

Pentru frica de Dumnezeu găsim un cuvânt zguduitor – pentru cine are inimă să înțeleagă – în Cartea lui Neemia (zisă și II Ezdra):

Din ziua aceea în care am fost numit eu guvernator al lor în Țara lui Iuda, din anul al douăzecilea până în anul al treizeci și doilea al Regelui Artaxerxe, timp de doisprezece ani, eu și frații mei nu am mâncat pâinea de conducător.
Iar conducătorii de mai înainte apăsau poporul și luau de la el pâine și vin, pe lângă cei patruzeci de sicli de argint; ba până și slugile lor apăsau poporul. Eu însă nu am făcut așa, pentru că mă temeam de Dumnezeu! (Neemia 5:14-15; s.n.)

Atâtea se înțeleg din acest cuvânt!

În primul rând, nemilostivirea conducătorilor Evreilor, care a și dus poporul în robie, dar care și după aceasta i-a apăsat mai departe.
În al doilea rând, iscusința lui Neemia, care a căpătat postul de Guvernator al Iudeii de la Regele Artaxerxe. Este o iscusință politică ce necesită și talent, în primul rând, însă și lucrarea acestuia, plus pregătirea și munca pentru a obține funcția dorită.
Aici se poate spune multe despre Creștinii care nu doar că nu caută funcții pe măsura talentelor pe care le au. Dar și resping asemenea funcții de li se oferă, sub pretextul demonic al smereniei. Astfel încât se leapădă de frații lor, lăsându-i să fie conduși de cei răi. Ba, mai rău, unii și caută alte funcții, care nu se potrivesc unui Creștin.
Dar trecem repede și peste asta, ca să ne îndreptăm către următorul lucru de înțeles din citatul biblic de la II Ezdra 5:14-15.
În al treilea rând, vedem faptul că Neemia, folosindu-și talentul politic pentru a ajunge la putere, conducătorul Țării lui Iuda, a condus cu multă smerenie și dragoste pentru Poporul lui Dumnezeu.
Scena din capitolul 5 al cărții este mai largă: felurite căpetenii locale apăsau poporul cu biruri nedrepte, iar când nu puteau să plătească îl sileau la nelegiuire³.
Neemia lucrează cu o covârșitoare înțelepciune, în care dragostea și adevărul sunt deplin unite. Le face astfel pe căpeteniile locale nu doar să oprească asemenea practici, dar și să îndrepte, pe cât era cu putință, răul făcut. Și, totodată, aduce pace poporului tulburat de prea grele încercări.

Cuvântul de la Neemia 5:14-15 este o urmare a acestei întâmplări, este punerea purtării proprii ca exemplu și paradigmă pentru conducătorii Poporului lui Dumnezeu.

Și care este deosebirea fundamentală între căpeteniile corupte, pe de-o parte, și Neemia cu frații lui, pe de altă parte?

Frica de Dumnezeu.

Neemia însuși o spune: Eu însă nu am făcut așa [ca cei corupți, n.n.], pentru că mă temeam de Dumnezeu (Neemia 5:15).

Într-adevăr, frica păzește via.

Căci dacă lucrătorii viei ar fi avut frica de Dumnezeu a lui Neemia, ar fi rămas lucrătorii viei, ba chiar ar fi devenit parte din Vița cea Veșnică, zidindu-se ca mlădițe ale Acesteia (Ioan 15:5).

Sau, pentru lucrătorii viei de astăzi – episcopi, preoți, diaconi, călugări și mireni –, putem spune la prezent: dacă lucrătorii viei vor avea frica de Dumnezeu a lui Neemia, vor rămâne lucrătorii viei și parte vor fi din Vița cea Veșnică.
Iar dacă nu, voi fi aruncați afară de Împărăția Cerurilor, arzând ca și diavolii în focul veșnic⁴ (Ioan 15:6).

Dar aici ne izbim de o altă întrebare ce caută să înlăture frica de Dumnezeu și mântuirea venită prin aceasta!
Căci spun unii:

De ce să amintim de frica de Dumnezeu în loc să promovăm dragostea de Dumnezeu?

Răspunsul este evident.
Dar, pentru că de vreme ce este pusă întrebarea, nu este văzut, să ajutăm la găsirea lui:

Din aceeași pricină pentru care dragostea de mama cuiva nu îl oprește de la pornografie. Cum nu îl oprește nici dragostea față de surorile sau fiicele sale.
Ba chiar unii, în numele unei ”iubiri” care numai iubire nu este, cred că se cuvine să învețe la curvie și perversiuni chiar pe cei din familia lor.

După cum se poate vedea din această realitate dureroasă, nici măcar dragostea de părinți sau copii – cele mai puternice pentru omul lumesc – nu îl pot opri pe om de la răutăți foarte mari, inclusiv împotriva celor dragi.

Cu atât mai puțin dragostea de Dumnezeu, Cel pe care omul nu L-a văzut (I Ioan 4:20).
Căci dacă dragostea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea ecumeniștii care cred că ”iubirea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu acceptă Ecumenismul.
La fel, dacă iubirea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea zelotiștii care și ei cred că „dragostea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu se supun ideilor tale.

Iată, iar și iar, adevărul dureros pe care doar mândria îl neagă: foarte rar oamenii au putere de a asculta de Dumnezeu din iubirea de El, pe când frica de El pe mulți i-a mântuit.

Căci dacă omul înțelege Iadul, cu veșnicia lui de chinuri, dacă omul înțelege că toată frumusețea și tot binele sunt numai de la Dumnezeu și doar întru Dumnezeu, se va opri de la rău.
Căci și frica de a pierde tot ce este frumos și bine, dar și mai mult, din păcate, frica de Iad, mult ne pot ajuta să avem puterea de a respinge răul.

Neemia era un om politic iscusit și un luptător de frunte, după cum vedem în Biblie. Era și un om cu multă dragoste față de cei din Poporul Ales.
Și pune înaintea tuturor frica de Dumnezeu pe care o avea.
Pentru că știa că fără aceasta niciodată nu se ajunge la dragostea de Dumnezeu.
Pentru că prima condiție a iubirii adevărate este respectul.
Și respectul adevărat există doar în adevăr.
Adevărul fiind că despărțirea de Dumnezeu duce în Iad, iar căutarea Lui cu sinceritate duce în Împărăția Cerurilor.

Vedem asta la Neemia, vedem asta la lucrătorii viei, vedem asta la noi înșine.
Dacă vrem să vedem!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Se grăbesc mulți să citeze un cuvânt Sfântului Vasile cel Mare preluat cu nesaț și parafrazat repetat. Cuvânt în care acesta zice că

noi ne abatem de la rău fie că ne înfricoșăm de pedepse, și suntem (atunci) în situația sclaviei, fie că împlinim poruncile urmărind câștigurile din leafă, pentru folosul nostru propriu, și prin aceasta suntem la fel cu lefegii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare pentru binele ca atare din dragostea Celui Care ne-a dat Legea … și astfel suntem în situația de fii. (PSB 18, 1989:214)

Mulți, după cum am spus, aduc înainte acest cuvânt ca pretext pentru a disprețui frica de pedepse (frica de Iad), ignorând contextul, adică scrierile Sfântului Vasile cel Mare în care acesta arată nevoia de frica de Dumnezeu.
Da, arată el, plecăm de la starea de sclavie a fricii, ca să urcăm la înălțimea de copii ai iubirii, amândouă de Dumnezeu.
Dar dacă nu plecăm de la prima, nicicând nu vom ajunge la ultima!

Cât despre mine, cu lacrimi de durere și cu tot sufletul strig spre Dătătorul Bunătăților să îmi dăruiască frica de El ca să pot pune începutul cel bun înainte de sfârșit.

Căci la ce îmi folosește să caut cele înalte, când nu am reușit încă să pun piciorul pe scară?
Ca să mă asemăn acelor mulți care căutând cele înalte în loc de a căuta să fie și să devină, au căzut asemenea lui Lucifer în adâncurile Iadului?
Ferească Dumnezeu!

Este infinit mai bine să fiu în sclavia fricii de Dumnezeu și ca sclav al său să mă mântuiesc, decât să caut, trufaș, la cele mai presus de mine și astfel, ferească Domnul!, să mă osândesc veșnic.
La cele mai înalte, dacă le pot duce, mă va duce Domnul când va fi vremea.
Eu cu frica Sa mă voi mângâia, știind că îmi aduce viața veșnică.

Note

Precum frica păzește via, frica păzește dreptatea, frica păzește bostănăria, frica păzește bostanii, frica păzește pepenii etc. ↩︎
Matei 21:33-41 ș.cl. și Luca 20:9-16 ș.cl. ↩︎
De pildă, punându-și zălog viile, ogoarele și casele, ca să poată să se împrumute, uneori chiar de la cămătari, și să poată plăti ceea ce li se impunea. ↩︎
Focul cel veșnic drept parte a Veșniciei Iadului este amintit, printre alții, de Proorocul Isaia, când zice viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge (Isaia 66:24). La fel de Însuși Iisus Christos (Matei 18:8 sau 25:41). Iar că este pentru unii viață veșnică, iar pentru alții osândă veșnică, se știe de la începuturi – Daniel (12:2) fiind numai un exemplu. Până și Talmudul, care adesea amăgește cititorii cu doar 12 luni de chinuri, admite în fapt veșnicia Iadului, după cum se poate vedea la Roș Hanașa 17a sau Chagigah 27a. Astfel încât cele 12 luni se arată a fi de fapt o urmă a învățăturii adevărate că unii dintre cei osândiți pot fi scoși din Iad prin binele făcut – mai cu seamă din iubirea pentru ei – de către urmașii sau ucenicii lor. ↩︎

Cum (nu) se tâlcuieste Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

4, ianuarie, 20241, ianuarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum (nu) se tâlcuiește Biblia. Matei 23.23, Luca 11.42

Biblia sau Sfânta Scriptură (ori Sfintele Scripturi) este cartea de căpătâi a Credinței.
Ea este citită și însușită de orice Creștin (Creștin = ucenic al lui Christos, după Faptele Apostolilor 11.26).
Dar nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (2 Petru 1.20), așa cum fac rătăciții care pretind că respectă Biblia, dar de fapt o calcă în chiar poruncile privind înțelegerea ei (2 Petru 1.20-21; 3.15-16; 2 Tesaloniceni 2.15; 3.6; Matei 22.29; Luca 24.13-49 etc.).
Dăm aici câteva cuvinte biblice, cu înțelesul lor adevărat și cu felul în care mulți le răstălmăcesc. Să ne fie spre mântuire!

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați!” (Matei 23.23)

„Dar vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți și pe acelea să nu le lăsați.” (Luca 11.42)

La prima vedere cele două cuvinte evanghelice par ușor de înțeles: Mântuitorul îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acte formale, cu puțină implicare personală, în locul trăirii cu dreaptă judecată, milă, credință vie, iubire de Dumnezeu…
Însă de fapt e mai mult decât atât!
Mântuitorul nu îi mustră pe Farisei și cărturari pentru că săvârșesc acele acte (zeciuiala din izmă, mărar, chimen, untariță și celelalte legume)!
Mântuitorul îi mustră că fac aceste fapte doar din formalism, dovada și acuzarea fiind lipsa milei, a iubirii de Dumnezeu, a credinței vii, implicit a dreptei judecăți.
Căci cum ar putea un om cu dreaptă judecată să lase părțile cele mai mari, mai înalte, ale unei legi, agățându-se de mărunțișuri ca și când l-ar absolvi de încălcare? De pildă, cum ar putea cineva să spună că respectă legea în România pentru că nu a trecut strada decât regulamentar, cu toate că a ucis, a jefuit, a incendiat, a furat ș.a.m.d.?
La fel și cel care, în relația lui cu Dumnezeu sau Biserica Acestuia, crede că aprinzând o lumânare sau dând un pomelnic „a făcut voia Domnului” și „stă bine”; deși, în același timp, nu luptă să trăiască Învățătura lui Christos în viața de zi cu zi, tăvălindu-se în patimi și păcate fără nicio înfrânare.

Iar dacă am înțeles acestea, să trecem la următorul înțeles care scapă celor mai mulți cititori sau auzitori ai cuvântului: „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca prin magie – adică printr-o lucrare drăcească – cei mai mulți „înțeleg”, „aud” sau „citesc” „și pe acelea să le lăsați”. Deși Mântuitorul poruncește exact împotrivă!
Repetăm, Împăratul Ceresc poruncește „pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”.
Ca să facem un joc de cuvinte, învățătura Domnului este aici aceasta:

Creștinul trebuie să fie formalist din iubire de Dumnezeu, din milă față de ceilalți, din Credință și dreaptă judecată.

Sau, altfel spus, zeciuiala pe care o dădeau Fariseii din tot ce căpătau este o datorie sfântă pentru ucenicii lui Christos.
Și asta nu pentru că forma mântuiește, ci pentru că dragostea rodește, iubirea zidește, mila este lucrătoare, credința se vede din fapte, iar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei!

Ca urmare, cel care simte că e păgubit dăruind înapoi lui Dumnezeu zeciuială din ceea ce de la Acesta primește se dovedește prin aceasta necredincios, împietrit, laș sau/și nemilos; și, mai ales, fără înțelepciune.
Dar pentru zgârcenie, lăcomie și mândrie, mulți „aud strâmb”, „citesc strâmb” sau „înțeleg strâmb” acest cuvânt: ca să nu se întoarcă și Dumnezeu să îi vindece; ca să păstreze darurile lui Dumnezeu cu lăcomie și zgârcenie fără minte, pierzând nesfârșit de mult pentru lucruri foarte mici.
Ei uită de Cel care este lumina drepților în întunericul veacului: Cel milostiv, îndurat și drept.
Ei uită de Cel care este îndelung-răbdător, mult-milostiv și adevărat.
Ei uită că omul trebuie să urce către asemănarea cu Dumnezeu, ori își va irosi chipul în veșnicia Iadului.
Și se tem să își aducă aminte că dragostea acoperă mulțime de păcate!

„Dar”, vor minți unii, „eu nu sunt zgârcit, doar că nu am încredere în preoți, în cerșetori sau în cei care spun că adună pentru nevoiași!”
În fața acestei minciuni am răspuns adesea cu o întrebare:
„Și cât de mult ai cercetat ca să găsești pe cineva de încredere?”
Răspunsul adevărat este deloc nu am cercetat, căci această vorbă este doar un pretext pentru zgârcenie, lene, lipsă de iubire și, mai ales, lipsă de înțelepciune.
Este preotul de la tine din parohie de neîncredere?
Du-te și dă la altă parohie, unde știi că este un preot bun. Sau la o mânăstire unde știi că sunt preoți buni. Sau la o casă pentru bătrâni, sau la una dintre clinicile sau cantinele Bisericii unde sunt tratați și hrăniți atâția săraci!
Într-un cuvânt, prilejul de a face bine se găsește mereu, dacă vrem să facem binele.
Așa că acei Creștini care sunt mai zgârciți decât Fariseii fac de rușine numele de Creștin și se osândesc.
Iar cei care se ostenesc să țină vii mila, credința, dragostea de Dumnezeu se arată a avea dreaptă judecată și înaintează puternic pe calea mântuirii.

Fiecare cum își alege, așa va și primi. Sau cum seamănă, așa va și aduna la seceriș.
Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dragostea nu cade niciodată

8, februarie, 20208, februarie, 2020 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

20171210_130309_075 mic

Dragostea de părinţi, de fraţi, de familie, până la urmă, face parte din fiinţa omului. Este ceva atât de firesc, atât de înnăscut, încât lipsa acestei iubiri îl face pe om să fie mutilat. Nevoia nesfârşită a ofranului, a celui abandonat, de a-şi cunoaşte rădăcinile este la fel de naturală ca setea celui mutilat după mâna sau piciorul pierdute.
Există, este drept, şi părinţi denaturaţi, fraţi denaturaţi, familii distruse. Răutatea ce se revarsă în asemenea împrejurări dovedeşte cât de satanică este încălcarea iubirii familiale. Şi ce nepreţuită este iubirea familială pentru pace – pentru pacea fiecăruia dintre oamenii familiei.
Dragostea de Patrie, dragostea de Neam, sunt forme, fireşti, înnăscute, ale iubirii familiale. Lipsa acestei iubiri – de Patrie, de Neam – îl face pe om să fie orfan, abandonat, mutilat, singur.
Cel care ajunge să-şi urască familia pe nedrept se duce întotdeauna către rele. Se întovărăşeşte cu hoţii sau criminalii, se aruncă în droguri – de la beţie până la oricare altele.
Cel care uită de iubirea de Neam, de Patrie, se va duce întotdeauna către rele. În lipsa rostului, fundamental, pe care îl are, dezrădăcinat şi însingurat, se va întovărăşi cu cine se nimereşte. Şi cum uitarea iubirii de Neam şi de Patrie nu din bunătate vine, se va întovărăşi cu oameni de asemenea înstrăinaţi; de Neam, de Patrie, de bunătate. În cel mai bun caz, îşi va petrece viaţa în irosire, doar în faţa morţii (şi uneori nici atunci) recunoscând ce sterpe i-au fost zilele. Dar de obicei această irosire, această sterpiciune, oricât de ascunsă sub laudă de sine şi alte droguri, roade, doare. Astfel încât omul adună o suferinţă, o mânie, o ură, a căror origine nu vrea să o vadă. Şi, ca urmare, o atribuie altora. Adică celor diferiţi, celor care mai au dragoste de familie, de Patrie, de Neam… chiar de Dumnezeu. (Vina supremă, pentru că Dumnezeu este Iubirea, deci este ţinta supremă a urii celor ce au căzut din iubire.)
Şi totuşi, veac după veac, iubirea de familie, iubirea de Patrie, iubirea de Neam şi, da, iubirea de Dumnezeu, rămân. În fiecare epocă, în fiecare generaţie, sunt unii – câteodată mulţi, alteori puţini – ce ţin aprinsă această flacără.
Lumea merge mai departe prin ei, nu prin fiii urii.
Şi Împărăţia Cerurilor, în care se oglindeşte nesfârşit tot ce e binecuvântat aici, tot prin ei se zideşte.
România Cerească există prin Ştefan cel Mare şi Sfânt care, împreună cu boierii săi mari, mijlocii şi mici (răzeşii), a mărturisit dragostea de Patrie şi Neam cu sânge şi trudă. România Cerească există prin eroii români care în Munţii Pindului, în Tesalia ori Moreea, în Negroponte sau Macedonia, au păstrat Credinţa, Neamul şi limba strămoşească sub toate ocupaţiile străine. România Cerească există prin oamenii simpli ai Ardealului care au ţinut Credinţa şi sub tunurile şi rugurile Calvinismului sau Uniatismului. România Cerească a câştigat o Siberie frumoasă, caldă, înfloritoare, prin jertfele milioanelor de Români care au păstrat acolo dragostea de familie, de Patrie, de Neam, de Dumnezeu.
Şi ce voi mai spune? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc despre Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Ionel Zeana, Horea, Cloşca, Iancu, Neagoe Basarab, Constantin cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Daniil Sihastru, Bretanion al Constanţei, Iosif de la Partoş, Atanasie Todoran şi atâţia şi atâţia martiri şi eroi! Care, prin credinţă, au biruit împărăţii, de la cea hună, germană ori turcească la cea sovietică, au ţinut sfânta Lege Românească (trăirea de către Români a Legii lui Dumnezeu), au îndreptat nedreptăţile, au amuţit răutatea prigonitorilor, au stins puterea focului, au biruit lagărele de exterminare comuniste, au scăpat de ascuţişul sabiei, de glonţ şi de celelalte unelte de ucidere ce li se pregătiseră, din slabi şi pierduţi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă… Într-adevăr, nimic din cele suferite şi săvârşite minunat de sfinţii Vechiului şi Noului Testament nu lipseşte din lucrarea acestor eroi şi martiri. De la răspândirea Evangheliei de la o margine a lumii la cealaltă şi până la cei care au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere. Şi cu adevărat au trecut prin batjocură şi bici, prin lanţuri şi închisoare; cu adevărat au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, rupţi pe roată, sfâşiaţi de fiare, ucişi cu sabia; cu adevărat au pribegit, deseori neavând nici măcar piei de oaie şi de capră să-şi acopere goliciunea în ger, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au fost torturaţi satanic la Piteşti şi Aiud, la Gherla, Târgu Ocna, la Canal, la Vorkuta şi în mii şi mii de alte locuri. Au rătăcit – precum Părintele Cleopa, Gogu Puiu, Fraţii Arnăuţoiu şi nenumăraţi alţii – prin pustii şi munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului.
Şi dincolo de toate încercările, au biruit, căci aveau ca întărire şi călăuzire Iubirea, cea mai adevărată şi veşnică Lumină, Iubirea care este însuşi Dumnezeu.

Şi care începe de la iubirea de familie, de Patrie şi de Neam, adică de la iubirea de frate.
Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!
Şi aceasta nu o spun eu, ci Însuşi Dumnezeu.

Tricolorul