Etichetă: Traco-Iliri

Şcolile de Arme Româneşti – Cum luptau Românii?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Tradiţiile marţiale româneşti, între care se află şi trupe specifice, trupe similare celor străine, dar şi adevărate şcoli de luptă – oficiale sau populare, după caz – au trăit, s-au născut, au murit, au renăscut, ca parte a acestei trăiri, istorii şi întinderi româneşti. Unele izvodite de oamenii locului, altele preluate de la cei din afară. De la unităţi militare şi paramilitare şi până la artele marţiale româneşti avem, în istoria noastră, o bogăţie uriaşă de cultură ostăşească.

Amintim, înainte de a trece mai departe, că expresia arte marţiale este europeană – de origine latină – şi că defineşte sistemele avansate de luptă corp la corp, cu sau fără arme. Începând cu cele folosite de Romani, Traco-Iliri, Scito-Sarmaţi, Celţi, Germanici, Greci etc. şi terminând cu cele ale Chinezilor, Coreenilor, Japonezilor sau Brazilienilor. Să prezinţi o istorie în care războiul a fost o permanenţă – precum Istoria Românilor – şi să negi existenţa sistemelor avansate de luptă corp la corp în aceeaşi istorie este aberant. Şcolile de arme româneşti sunt o realitate, chiar dacă astăzi de obicei dispreţuită, ignorată, uitată. Adevărul este că Românii au practicat de-a lungul vremii multe forme de Arte Marţiale, fie locale, fie preluate.„

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii), Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii) 

Către partea I (Celţii) 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi o vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam
Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte… 

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, să ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă ­ de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei ­ și dacă mor ei ­ suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori ­
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune”  (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
„În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

„Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.”
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o redăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa…
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucrării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

A. Despre deznaţionalizarea Românilor. Scurtă înfăţişare a unor principii universale

Încercările de deznaţionalizare a Românilor merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.
Facem o paranteză, arătând că practica deznaţionalizării este un instrument politic folosit – prin forţă şi/sau prin viclenie – de toate puterile (mici şi mari), împotriva celorlalte puteri. În acelaşi timp, dezvoltarea conştiinţei naţionale este parte a unui sistem de apărare elementar împotriva acestei practici (aplicată de străini). Deci, să fim înţeleşi, nu ne victimizăm. Constatăm o realitate universal-umană, ce a dus la deznaţionalizarea foarte multor oameni, fie ca indivizi, fie ca grupuri şi chiar în masă, de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Şi care, evident, se manifestă şi astăzi.
Încheind paranteza, revenim la observaţia că, asemenea altora, şi Românii sunt supuşi unor puternice încercări de deznaţionalizare. Fenomenul are un înţeles strategic evident: apropierea unei populaţii străine de cultura ta deschide căi ale unor avantaje economice, militare, culturale etc. ce pot merge până la extinderea etnică şi statală în cazul asimilării depline. Dezbinarea obţinută prin deznaţionalizarea parţială este un alt avantaj strategic – sau un mare dezavantaj pentru populaţia ţintă, depinde de punctul de vedere…
Şi, revenind, încercările de deznaţionalizare a Românilor au mers şi merg, natural, pe două linii: prin forţă şi prin viclenie.

Un exemplu clasic este al Transilvaniei din secolul al XVIII-lea, când deznaţionalizarea s-a bazat pe folosirea forţei – care a distrus peste 300 (trei sute) de mânăstiri, schituri şi bisericii de parohie româneşti ortodoxe, care a pedepsit Românii pentru „vina” de a fi Români etc. – dar şi prin viclenie – prin promovarea prin intermediul unui instrument deznaţionalizator, „Biserica Greco-Catolică„, a unui aşa-zis „naţionalism”, bazat pe un pretins „latinism pro-românesc”. În cadrul acestui aşa-zis „naţionalism” al Uniatismului se promovau idei false, prin care se obţinea despărţirea Românilor trecuţi la Greco-Catolicism de ceilalţi Români: un „latinism” bazat nu pe ceea ce au fost Latinii, ci pe ceea ce erau Papalitatea şi ideologia acesteia; un dispreţ fundamentalist faţă de „barbari” (adică faţă de cei care nu erau incluşi în sistemul religios-politic şi cultural apusean); un dispreţ fundamentalist faţă de Ortodoxie şi adepţii ei – asimilaţi „slavismului”, „grecismului”, „balcanismului” şi altor termeni similari etc. În acest context, Maghiarii, Austriecii, Germanii şi Papalitatea, autorii masacrelor anti-româneşti din Moravia, Marmaţia (Maramureş), Galiţia, Banat, Transilvania etc. erau deja „mutaţi” viclean în planul „civilizator” şi „salvator”; deveneau, viclean, din autorii răutăţilor anti-româneşti (chiar atunci trăite, multe dintre ele!), „sursa redescoperirii şi reinventării naţionale„. Iar mulţi Români – la început dintre cei deveniţi Catolici sau Greco-Catolici, apoi şi dintre ceilalţi – au ajuns să preia aceste idei ale propagandei anti-româneşti, uitând să gândească logic:
Dacă „redescoperim” şi „reinventăm” naţiunea română, înseamnă că am pierdut Naţiunea Română aşa cum a fost până acum!
O logică simplă, de bun-simţ; pe care unii au avut-o, refuzând cântecele de sirenă ale „latinismului papal”.
(Pentru ce era, de fapt, romanitatea românilor, câteva mici lămuriri aici, aici, aici, aici … Pentru o parte dintre efectele distrugătoare ale Uniatismului sau Greco-Catolicismului, câteva mici lămuriri aici şi aici)

Un alt exemplu clasic este acela al Românilor din Dalmaţia, Croaţia, Slavonia, Bosnia-Herţegovina şi alte părţi ale Iliriei, din Banat, din Dardania şi vestul Moesiei (azi Serbia). Toţi aceştia, prinşi între folosirea forţei pentru islamizare din parte Turcilor (şi Albanezilor) islamişti, respectiv folosirea forţei pentru catolicizare (de către Veneţieni, Unguri şi Germanii Austrieci), au fost atacaţi şi prin viclenie, de către Sârbi şi Greci. Aceştia au folosit statutul de ocrotiţi în faţa acestor folosiri ale forţei – mai ales în zonele controlate de Unguri sau Austrieci – pentru a le oferi Românilor rămânerea în Ortodoxie, cu preţul renunţării la naţionalitate.
Este drept, înainte de a fi orice altceva suntem ai lui Dumnezeu. Şi dacă este de ales între Neam şi Dumnezeu Îl alegem, categoric, pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu cere niciodată o asemenea alegere! O asemenea alegere este impusă de viclenia duşmană a oamenilor – sau a altora.
În situaţia amintită Românii aveau de aplicat cuvântul lui Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!
Adică aveau datoria de a-şi duce mai departe şi Neamul, şi Credinţa.
Din păcate, mulţi au lăsat neamul, devenind fie Sârbi, fie Greci – precum o mulţime de familii aromâne, inclusiv multe ale căror localităţi de origine (Aminciu, Moscopole ş.a.) fuseseră distruse de Islamişti la instigarea Grecilor din Fanar (care îi şi plătiseră pe Musulmani pentru asta…).
Una dintre roadele otrăvite ale acestei viclenii şi căderii în capcana ei a fost lupta Croaţilor de origine română împotriva Sârbilor de origine română în luptele din Iugoslavia. În loc să mai fie, ca în trecut, factor de unitate în Balcani, urmaşii deznaţionalizaţi ai Românilor de altădată au devenit parte a dezbinării.

În sfârşit, un alt exemplu clasic este al Comunismului care, instalat în România prin forţă (de către Sovietici), s-a trezit în faţa rezistenţei armate anti-comuniste româneşti (unică în lume) şi în faţa rezistenţei „pasive” anti-comuniste româneşti (foarte complexă şi încă prea puţin analizată, adesea trecând, neaşteptat pentru străini, la rezistenţă în forţă).
Dincolo de impunerea prin forţă, care a însemnat puşcărie şi lagăre de exterminare şi muncă forţată pentru sute şi sute de mii de Români (dar Comunismul este legal în România de astăzi!!!), s-a folosit şi impunerea prin viclenie.
În faţa naţionalismului românesc, ce respingea implicit Comunismul deznaţionalizator, s-a folosit viclenia unui „naţionalism reinventat, comunist„. Din care Biserica, Maica Neamului Românesc, a fost înlăturată, la fel şi multe alte principii fundamentale… Dar care se pretindea naţionalism „românesc” („doar” că era comunist!, „doar” că nega principii naţionale româneşti fundamentale, „doar” că presupunea renunţarea la ceea ce însemnase „Român” pentru mii de ani). Şi s-a orchestrat o vicleană opoziţie între comunismul internaţionalist şi comunismul naţionalist prin care acesta din urmă să capete simpatia Românilor.
Şi aici era uşor de aplicat acelaşi raţionament de bun-simţ: dacă adoptăm un nou naţionalism, dacă trecem la o „naţiune română reinventată„, înseamnă că am renunţat la Naţiunea Română veche!
Însă, după cum se ştie, mulţi şi tot mai mulţi, cu trecerea timpului, au ascultat şi cântecul de sirenă al Comunismului, deznaţionalizându-se şi trecând în populaţia românofonă, de naţionalitate incertă, ce este majoritară în Republica România de azi.
(A se vedea şi materialele despre urmările comunismului în România, aici şi aici).

Dar de câteva decenii s-a răspândit tot mai mult o altă viclenie deznaţionalizatoare.
Ca şi cele trei amintite, şi acesta vine tot ca „ofertă bună” în faţa unor presiuni complexe, atât prin forţă, cât şi prin viclenie. Faţă de neocomunismul internaţionalist, impus şi prin forţă, şi prin viclenie, faţă de felurite alte ideologii, această nouă viclenie vine cu o ofertă zis naţionalistă. „Doar” – iarăşi! – că cere câteva renunţări şi reinventări.
Această viclenie deznaţionalizatoare este Dacismul. Şocant?
Nu este Dacismul naţionalism românesc? Nu este Dacismul o formă de patriotism românesc?
Din păcate, nu este. Ne-am dori să fie asta.
Dacii, şi în general Tracii, sunt Străbunii noştri. Îi iubim, îi respectăm. Şi, după principiul românesc fundamental cele rele să se spele, cele bune să se-adune, vrem să păstrăm şi să înmulţim tot ceea ce este bun în moştenirea lor; de la vitejia lor până la priceperea lor în felurite meşteşuguri şi legătura lor cu natura. Evident, lăsând deoparte cele rele, de la păgânismul ucigaş de oameni şi până la dezbinarea ce le-a fost caracteristică (şi pe care o păstrăm, din nenorocire).
Dar Dacismul nu îi respectă pe Daci! Pretinde că îi respectă, cu viclenie, dar în fapt îi reinventează, după pofta unuia sau altuia dintre ideologii dacişti (care, în acord cu Dacismul ca tendinţă, se contrazic zdravăn şi chiar cu ură în nenumărate „amănunte esenţiale”).
Mai mult, Dacismul nu îi respectă pe Români! Sub pretenţia vicleană a unui naţionalism ori patriotism (de tip comunist, de fapt) se promovează dispreţul sau ura faţă de ceea ce este românesc, se promovează o „naţiune reinventată„. Se ajunge până la ura directă faţă de numele de Român, faţă de numele de România. Lipsa de logică a acestui curent este izbitoare, dar viclenia declaraţiilor despre „iubirea de neam”, „iubirea de ţară”, „lupta cu sistemul” etc. orbesc pe mulţi cetăţeni români care îşi caută rădăcinile.
Totuşi este de bun simţ: cine este duşman al numelui de Român şi România este anti-român! Nu e nevoie de cine ştie ce analiză complexă ca să înţelegi asta! Cel care vrea ca Românii să renunţe la numele de Român, cel care vrea ca România să înceteze de a mai fi România este anti-român! E simplu şi clar! Nu ai cum să fi de partea a ceva pe care vrei să îl desfiinţezi! De vreme ce vrei să îl desfiinţezi, eşti împotriva lui! Iar dacă eşti împotriva numelui de Român sau România, eşti anti-român. Deci promovezi deznaţionalizarea Românilor şi a României, transformarea lor în altceva! Este ceea ce face Dacismul – bine susţinut din afară: încearcă să distrugă Românitatea, să-i facă pe Români – sau cel puţin pe o parte dintre ei -, să renunţe la a mai fi Români, să devină „Dacii” lui X sau Y, „Geţii” unuia sau altuia, „Tracii” lui cutare sau cutare, „Agatârşii” lui X sau Y etc., etc. Orice, doar să nu mai fie Români! O fi Dacismul un grup de „naţionalisme” (neo-naţionalisme neocomuniste, mai exact), dar este categoric antiromânesc şi, pentru Români, deznaţionalizator.

În acelaşi fel, pe linie comunist-internaţionalistă sau comunist-„naţionalistă”, Dacismul promovează renunţarea la Biserică, Maica Neamului Românesc, şi adoptarea ori a unui păgânism, ori a unei noi religii pseudo-creştine. Acest păgânism ar trebui să fie, după unii politeist; după alţii, ar trebui să fie „zalmoxianist”. Totul după ideile unora sau altora ce au inventat, după cheful lor, forme zis „dacice” – în fapt, total moderne – de păgânism (politeist sau monoteist, cum i-a trăznit pe ei pofta), Pseudo-creştinismul amintit este fie un „ortodoxism zalmoxianist”, fie un „zalmoxianism” pretins pre- sau ante- sau supra- creştin (toate aceste secte venind cu un ”Zalmoxe” – ori „Zamolxe” – inventat, ca şi în amintitul neo-păgânism, de sau după cheful unora, nu prezentat după mărturiile istorice).
În acelaşi fel se vine şi cu felurite reinventări ale „culturii populare româneşti”, care numai populară şi românească nu mai este în născocirile acestora, şi cu felurite alte „mici” renunţări la tot ceea ce suntem în esenţă, noi, Românii.
Toate aceste linii deznaţionalizatoare, pe care cu viclenie le promovează grupurile daciste, au rădăcini în „naţionalismul comunist” şi corespund ideologiei politice a acestuia (a se vedea şi aici, aici, aici şi aici materiale pe temă).

Este evident că între aceste forme de „nou naţionalism” promovate de Dacism şi Românitatea veche nu există nicio legătură. După cum spunea Mihai Eminescu, pentru cine are urechi de auzit şi suflet de înţeles, noi suntem Români şi punctum. Dar chiar dacă nu există legătură, viclenia o va născoci. Folosindu-se de orice sofisme şi falsificări cu putinţă, ca să-i păcălească pe toţi Românii care îşi caută rădăcinile.
Iar unul dintre cei folosiţi de aceşti propagandişti ai deznaţionalizării Daciste este Mihai Eminescu. Prezentat de ei, desigur, drept „dacist”, drept „de-al lor”. Ciuntindu-se afirmaţiile şi gândirea lui Mihai Eminescu, minţindu-se despre ce a vrut şi a zis acesta.
Dar, cum minciuna are picioare scurte şi adevărul o ajunge, vom înfăţişa cititorilor adevărul despre Mihai Eminescu, Românism şi Dacism. Pe textul eminescian.
Vom putea vedea că, asemenea oricărui Român cu gândire sănătoasă, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti, dar i-a iubit şi respectat şi pe Romani, i-a privit ca parte a moştenirii româneşti şi a punctat exemplar un adevăr simplu şi veşnic:
Suntem Români şi punctum.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

sf_victor_sf_mina.jpgSfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
„Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea