Etichetă: Tracia

Crăciunul, adică Nașterea Domnului și Noua creație a lumii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Crăciunul, adică Nașterea Domnului și Noua creație a lumii

„România a avut o cultură, (18)48 a rupt-o!”
(Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenței)

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Crăciunul sau Nașterea Domnului

Citind mărturiile țăranului român de altădată vedem că și rădăcinile, și tulpina, și ramurile, frunzele, florile și roadele Culturii Române Vechi erau cu totul altele decât ale culturii creolo-române în care cresc azi cetățenii Republicii România.

un cuvânt schimonosit și chipul său adevărat

De pildă, țăran este înțeles astăzi drept plugar ori grădinar ori altceva de acest fel, adică drept om care lucrează pământul. Sau, în cel mai larg cuprins, drept om care locuiește în afara cetăților sau orașelor.
Și, totuși, dacă bunul-simț (acel bun-simț țărănesc iubit de Părintele Nicolae Steinhardt) ne-ar face să ne uităm puțin la limba ce-o vorbim, am vedea altceva.
Căci dacă orășeanul este cel al orașului, săteanul este cel al satului, olteanul cel al Olteniei sau Oltului, ardeleanul cel al Ardealului, bihoreanul al Bihorului, basarabeanul al Basarabiei ș.a.m.d.,
țăranul este al Țării.
Prin țăran se înțelege în adevărata Limbă Românească omul care are toate datoriile și drepturile în Țara sa.
Adică ceea ce, deznaționalizat, se denumește astăzi prin cetățean – după model franțuzesc, pentru că în Franța medievală doar cei care locuiau în cetăți se bucurau de toate drepturile și obligațiile , în vreme ce la Români orice stăpân pe o palmă de pământ, adică pe o moșie era nobil și „stăpân în casa sa” și avea toate datoriile și drepturile către Țara în care trăia.

cât am pierdut și unde ne regăsim

În același fel în care am pierdut – noi, cei care ne zicem Români – chipul adevărat al cuvântului țăran, am pierdut foarte multe dintre comorile de cultură ce ne defineau – ca să nu zicem că le-am pierdut pe toate.

Am pierdut omenia și buna-cuviință, am pierdut rânduiala și Legea Românească, am pierdut tărâmurile și hotarele, am pierdut vremea și vremuirea, am pierdut timpul și datoria, am pierdul firescul și nefirescul, am pierdut ascultarea și cinstea, am pierdut dorul și ființa… și nenumărate altele.

Totuși!

Totuși, dincolo de trăirea stricată, necreștinească și neromânească a Românului (?) de astăzi, încă strălucesc, deplin, dincolo de lume și vremi, și Dumnezeu cu Cerul Cerului (Ps. 113.24), și România Străveche – ființial legată de Acesta și Împărăția Sa. Iar dorul de ceea ce suntem ne mângâie și doare neîncetat.

Regăsirea noastră se face, după cuviință, în Dumnezeu. Și, prin El, în Străbunii care pe El L-au iubit atât de mult, încât și-au făcut viața Cruce și Înviere.
De la El învățăm, reînvățăm, să iubim Adevărul și să stăm în Adevăr cu Iubire – căci iubirea fără Adevăr este patimă oarbă iar Adevărul fără iubire este rătăcire stearpă.
Și adevărat este că moștenirea este cea care ne ține, căci prin ea avem rădăcini, adică prin ea ne hrănim și creștem. Iar fără ea, ferească Domnul!, ne uscăm și devenim sterpi (; așa cum sterpi sunt atâția oameni de cultură pentru că au o cultură fără rădăcini.)

câțiva Străbuni

Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Ardeleni – ce nu s-au plecat culturii aduse și mai ales impuse de Catolicism, Calvinism, Germanism, Maghiarism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Basarabeni și de la Est de Nistru – ce nu s-au plecat culturii aduse de Litfe, de Țarism, de Bolșevism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Timocani și Epiroți, Rodopeni și Dalmați și alții asemenea lor – ce nu s-au plecat culturii aduse de Grecism, Slavism, Catolicism, Islamism, Turcism etc.

Și toți aceștia – și mulți alții pe care nu îi mai amintesc aici – au avut tăria de a sta în Legea Românească, în ceea ce este ființial al nostru, pentru că urmau icoanele sfinților dinainte. Sfinți ca Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ca Sfinții Apostoli, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și mulți alții.
Sfinți care sunt ascunși astăzi de mormanele de cultură protestantă și (neo)catolică, respectiv comunistă, ce bântuie nesfârșit Românimea acestor vremi.

între Crăciunul creștin și rătăcirea minții

Nebunia cunoscută astăzi ca Stângism ori Comunism are și ea rădăcini destul de vechi: ascultarea Evei și a lui Adam de Satana, uciderea lui Abel de către Cain, teologia răzvrătirii și crimei a lui Lameh (Facerea 4.23-24) etc.

În vremile mai noi această nebunie – o dezlânată însăilare de mândrii, trufii și deznădejdi – s-a arătat și în încercări disperate de ”raționalizare a Bibliei și Bisericii”.
Lasă că purtătorii nebuniei – în acest caz, Apuseni – au mărginit neîncetat Biserica și istoria ei la ceea ce aveau local: Catolicism și Protestantism. (Ceea ce se găsește neîncetat la istorici „ai Creștinătății” de la clasicii Catolicismului până la reprezentanții Neoprotestantismului – precum Hellen White sau Joseph Smith.)
Dar adepții „retragerii lui Dumnezeu din lume”, deveniți mai apoi ai „morții lui Dumnezeu”, au închipuit o origine evoluționistă Bisericii și Credinței Creștine. Chiar și Sfântul Împărat Constantin cel Mare este schimonosit în cărțile și articolele nebuniei din slujitor al Bisericii lui Dumnezeu într-un fel de dictator și „reformator” al acesteia.

În același fel și Crăciunul creștin este înghesuit cu de-a sila în felurite matrițe stângiste. (Pentru cuvântul Crăciun vă rog să citiți o scurtă lămurire la Post Scriptum.)

Se pretinde, de pildă, că ar fi fost instituit pe la mijlocul secolului al IV-lea, sau chiar mai târziu.
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască Saturnaliile ce aveau loc pe 16-18 Decembrie – ca și cum 8 Martie ar anula 1 Martie…
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască sărbători păgâne de pe 21 Decembrie, de pe 31 Decembrie, sau altele similare.

Pentru toate aceste pretenții nu există absolut nicio dovadă.
Nu există nicio dovadă documentară.
Nu există nicio dovadă etnologică, folclorică sau teologică.
Există doar pretențiile Stângii că lucrurile ar sta așa, precum și nesfârșite șiruri de speculații.

Totuși, aceste născociri sunt nu doar reluate la nesfârșit de mass-media, ci și de istorici, teologi, folcloriști, etnologi etc., devenind izvorul (otrăvit) a noi și noi nesfârșite speculații și născociri.

Cutremurător, dar tipic dezrădăcinării noastre, de așteptat pentru creolo-româna ce este și limba, și cultura de astăzi, chiar și Ortodocșii preiau fanteziile amintite, fără discernământ.

vechimea Crăciunului după Sfântul Ioan Gură de Aur al Antiohiei

Cel mai citat și răstălmăcit document despre vechimea Sărbătorii Nașterii Domnului este Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Ținut pe 25 Decembrie 386 în Antiohia (Siria Romană), acest cuvânt arată de ce prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie este bună și dreaptă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în amintita predică și că sărbătorirea la 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia „de nici zece ani”. Scoțând acest paragraf din context, speculanții amintiți mai sus pretind că „prin urmare” Crăciunul ar fi fost instituit în jurul anului 375 d.Chr. Dar dacă în jurul lui 375 d.Chr. Praznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia, de unde s-a făcut cunoscută? de la cine? și de când o aveau aceia?
Sunt întrebări pe care adoratorii Stângii nu și le-au pus, deci nu caută răspunsurile. Pe care le-ar găsi chiar acolo! Adică tot în Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur, din 25 Decembrie 386!

Căci spune sfântul:

„Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de frați, precum este, şi dorința mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea strălucește prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulți ani, așa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, așa zicând, a ajuns aceeași măsură a vechimii cu acestea. Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălțime, la fel această sărbătoare, care la Apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câțiva ani s-a adus, așa de repede a crescut şi așa de multe roade a adus, precum şi voi vedeți, că biserica este plină de mulțimea credincioșilor.”

Iată, a doua frază după cea cu cei „nici zece ani” spune limpede că Sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „la Apuseni era demult cunoscută”!
Deci acei „nici zece ani” sunt doar pentru Antiohieni sau Sirieni(i Romani), căci, iată, „la Apuseni era demult cunoscută”.

Dar ce înseamnă „Apuseni” pentru Sfântul Ioan Gură de Aur?
Ei bine, răspunsul este de găsit în aceeași predică:

„Eu știu că mulți, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alții împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alții întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Nașterea lui Christos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toți apusenii, de la Tracia până la Cadix.”

Deci Apusenii lui Ioan Gură de Aur sunt toți cei de peste Marea Traciei, începând cu Tracia și terminând cu Iberia.
Tracia, Europa (ținut tracic ce este astăzi partea europeană a Turciei), Moesia, Sciția Mică, Sciția Mare, Dacia, Dardania, Macedonia, Tesalia, Moreea (sudul Greciei de astăzi), Epirul, Iliria, Dalmația, Iazigia, Panonia, Noricum, Italia, Raetia (Elveția de astăzi), Galia (Franța de astăzi) și Iberia sau Hispania (Spania și Portugalia de astăzi) sunt doar o parte dintre ținuturile cuprinse de fraza Sfântului Ioan.
Creștinii din toate aceste laturi sărbătoreau Crăciunul pe 25 Decembrie din „timpurile cele vechi”.

Ce înseamnă timpurile cele vechi ale Creștinătății la Sfântul Ioan Gură de Aur?
După cum se poate vedea în predicile lui, înseamnă din timpurile apostolice.

Așa întrebuințează expresia și în Cuvânt la Sfântul Apostol Pavel (când vorbește despre cei vechi ce îi izgoneau pe creștini), și în Cuvântul I Despre creșterea copiilor (când numește „femeile din vechime” pe femeile din vremea Apostolilor), și în multe alte locuri.
De altfel dacă această vechime nu era apostolică, Sfântul Ioan ar fi amintit de când începe ea, așa cum o face și cu sărbătorirea în Antiohia și cu multe altele.

Prin urmare, documentul pe care rătăciții rătăcitori folosesc spre a pretinde că Nașterea Domnului s-ar sărbători pe 25 Decembrie de la sfârșitul secolului al IV-lea îi contrazice total.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată limpede că din Tracia până în Iberia se prăznuiește Crăciunul pe 25 Decembrie din vremea Sfinților Apostoli.
Și că trecerea Antiohiei de la unirea Nașterii cu Botezul Domnului la acest fel de sărbătorire este îndreptățită și de tradiția Bisericii din Apus, și de Sfintele Evanghelii (a se vedea predica din Post Post Scriptum).

puțin din iconografia primară a Nașterii Domnului

Să ne oprim cu vreo 50 de ani înainte de Cuvânt despre Nașterea Domnului (al Sfântului Ioan Gură de Aur).
De la sfârșitul domniei Împăratului nostru Constantin cel Mare există trei sarcofage creștine de mare preț: Sarcofagul Dogmatic, din Roma; Sarcofagul Adelfiei, din Siracuza, Sicilia; Sarcofagul lui Iunius Bassus, din Roma.

Sarcofagul Adelfiei, realizat probabil între 330 și 340 (dacă nu mai devreme), este împodobit cu basoreliefuri creștine. Ele reprezintă scene sau figuri însemnate din Sfintele Scripturi: Avraam și Isac, Învierea fiului văduvei din Nain, Intrarea în Ierusalim, Nașterea Domnului (scena adorării magilor) etc.

Sarcofagul Dogmatic, datat între 320 și 350 d.Chr. cuprinde și el Nașterea Domnului, alături de alte scene.

Nașterea Domnului, Botezul, Intrarea Domnului în Ierusalim, Pătimirea și Biruința, adică Învierea și Înălțarea Sa, apar în sculpturile acestor trei basoreliefuri.

Foarte important este și faptul că de la ele încolo apar schimbări în iconografia creștină, ele marcând astfel sfârșitul iconografiei primare și trecerea la iconografia Bisericii ieșită din vechile prigoane. Însă cele trei sarcofaguri amintite aici sunt, așa cum am amintit, sfârșitul unei epoci. Înainte de ele există basoleriefuri și picturi pe sarcofagele creștine sau în catacombe. Unele reprezentând Nașterea Domnului.

Așa este, de pildă, o scenă de pe un sarcofag de secol III – cu o sută de ani înainte de Sfântul Ioan Gură de Aur – ce îi arată pe cei trei magi, călăuziți de stea, ajunși în fața Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.
Ea stă pe un tron în spatele căruia se află un păstor care arată către Născătoarea de Dumnezeu și Pruncul ei. Realizată din linii simple dar puternice și precise, scena este expresivă și impresionantă.

Din același secol datează și o pictură, din păcate puternic degradată.
Se mai văd în ea Fecioara ținând în brațe și hrănind Pruncul, precum și pe cineva care îi cinstește – greu de înțeles dacă este unul dintre magi, un păstor sau chiar Dreptul Iosif.
Această scenă pare să reprezinte tot Nașterea Domnului (alăptarea îndată după naștere fiind esențială în acea vreme).

Amândouă scenele datează din vremurile dinainte de Sfântul Constantin cel Mare. Vremuri în care Credința Creștină era urâtă și prigonită de autorități cam ca în timpul Comunismului secolului XX.

Sunt doar câteva dintre mărturiile clare ale sărbătoririi Nașterii Domnului în epoca primară, sărbătorire ce a început, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur, în vremea Sfinților Apostoli. Mai ales în Orient, mulți Creștinii ignorau ziua nașterii, socotind că de vreme ce Botezul este adevărata naștere, prin apă și prin Duh, acesta se cuvine sărbătorit. Însă, bineînțeles, Iisus Christos nu s-A născut la Botez, nici pentru Împărăția Cerurilor, nici pentru lume: Dumnezeu mai înainte de veci, se întrupează din Fecioară spre mântuirea noastră și a lumii. De aceea și sărbătorirea Nașterii în ziua sa (25 Decembrie) este incomparabil mai cuviincioasă decât odată cu Botezul Domnului.

Să trecem, deci, peste toate basmele băbești ce nu aduc decât pierdere de vreme și gândire nesănătoasă. Și să prăznuim cu Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Niceta de Remesiana și toți sfinții bucuria nesfârșită a Înnoirii Lumii prin Noul Adam, Iisus Christos, Dumnezeu și Om, Căruia fie slava în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Post Scriptum

Singura derivare logică a cuvântului Crăciun este din Creatio sau Creatione, adică Creare (Facere). Ea a fost respinsă din pricina interpretării profund ilogice – dar răspândite – după care în acest caz Crăciun ar desemna, nici mai mult, nici mai puțin, „crearea lui Iisus”. Absurditatea infinită a ideii este probabil justificată de incultura teologică a unora dintre adepții idei, deși mai curând de păgânismul lor. La Matei 19.28 Mântuitorul vorbește limpede despre facerea din nou a lumii, tradusă și drept înnoirea lumii, în același înțeles: căzută prin vechiul Adam lumea este rezidită – este creată din nou – prin Noul Adam. Căci în Împărăția Cerurilor sunt „cer nou și pământ nou, căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, și marea nu mai este” (Apocalipsa 21.1). Această finalitate a Istoriei este așteptată de Creștini de la începuturi, cum spune clar Sfântul Apostol Petru: „noi așteptăm, potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru 3.12). Iar Fiul lui Dumnezeu este începutul zidirii lui Dumnezeu (Apoc. 3.14). Prin urmare, Crăciunul este Crearea din nou a lumii prin Cel care a spus „Toate le fac noi” (Apoc. 21.5) și este Cel dintâi întru toate (Coloseni 1.8). Numele Crăciun și Nașterea Domnului se întregesc astfel întreolaltă așa cum o fac, în alt fel, și Cincizecimea și Pogorârea Duhului Sfânt ori, mai potrivit, Boboteaza și Arătarea Domnului pentru câte o altă sfântă zi a mântuirii noastre.

Post Post Scriptum: „Cuvânt despre Crăciun” de Sfântul Ioan Gură de Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriți voi să auziți întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadiz.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la așa înălțime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privința propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăiește Gamaliil, în puțini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuți în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se așezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieșit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci așa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia.  Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura scitică 001.pngFelurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia? 

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului? 

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană. 

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc. 

scythians
Sciţii în Europa

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie. 

Costantin_nord-limes_png - c
Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.  
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să  îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani. 

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim. 

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică?  Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul? 

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula. 

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi  era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem. 

Mihai-Andrei Aldea

* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a  dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, socotit de obicei latino-iudaic, Sabbatius. Din păcate, puţini cercetători au făcut legătura, altfel evidentă, cu formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

sf_victor_sf_mina.jpgSfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
„Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.