Etichetă: Teologie

Prostia care sminteste. Voltaire si patriotul

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Prostia care smintește. Voltaire și patriotul

Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cărțile și cuvintele vechilor înțelepți. Dar raționali sunt doar aceea, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Voltaire s-a împăunat cu ateismul său, așa cum au făcut mulți oameni iraționali în epocile modernă și contemporană. Lupta împotriva evidenței care Îl mărturisește pe Dumnezeu l-a făcut să emită, firește, multe prostii. Una dintre ele este afirmația (desigur, categorică…)

Pentru a fi un bun patriot trebuie să devii dușmanul restului omenirii.

Ideea este în radicală contradicție cu deviza masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, deși Voltaire a fost mason!
Contradicția vine dintr-o de așteptat neînțelegere a binelui.

Prin „bun patriot”, Voltaire înțelege pe cineva dedicat intereselor Patriei mai presus de interesele restului omenirii. Lucru ce este adevărat. Dar este adevărat altfel de cum vede Voltaire!

Pentru Voltaire, interesele naționale sunt în contradicție (naturală, deci ființială) cu interesele celorlalte națiuni, implicit ale omenirii.
În realitate, națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Aici însă Voltaire se împotmolește și încremenește în fața unei prejudecăți masonice: că națiunile ar fi artificiale.

Și, desigur, în măsura în care națiunile sunt făcute de oameni, pot fi numite artificiale. Dar câți oameni au întemeiat o națiune?

De fapt, niciunul!
Și aici apare deosebirea dintre gândirea științifică – ce observă faptele și apoi concluzionează – și gândirea doctrinară, masonică – ce neagă faptele pentru a susține doctrina.
Dar care sunt faptele?

Adevărul este că forme de națiune există pretutindeni.
Comunități conștiente de originea comună, cu interese materiale comune, având o cultură comună și, de multe ori, o religie și limbă comună – acestea ar fi națiunile după dicționare.
Dar, deși acest lucru nu convine rasismului cultural, definiția se aplică fără discuție majorității triburilor din Papua sau Amazonia.
Iar împărțirea oamenilor în comunități cu identitate proprie – culturală, materială, lingvistică etc. – este o permanență existențială: deosebirile făcute de arheologi între una și alta dintre culturile Preistoriei se întemeiază tocmai pe specificul material ce oglindește specificul spiritual. Atunci când vorbim despre Cultura Cucuteni sau Cultura Glina vorbim despre comunități cu o puternică identitate.
Iar această împărțire și specificitate apar natural, de multe ori chiar neașteptat și involuntar.
Englezii nu au vrut să apară Națiunea Americană. Portughezii nu au vrut Națiunea Braziliană. Spania nu a vrut ca Mexicul, Argentina, Chile etc. să devină țări de sine stătătoare, națiuni, patrii. Toate aceste „popoare de origine” au vrut să fie patria pentru cei „de peste mări”, au lucrat din răsputeri la păstrarea oamenilor de acolo în hotarele fizice și spirituale ale locului și națiunii de origine. Germanii nu au vrut să apară Austria. Rusia nu a vrut să apară Ucraina. Arabii Arabiei nu au vrut ca Arabii din Egipt, Algeria sau Tunisia să devină independenți de ei, să își găsească propria identitate etnică. Și totuși, s-a ajuns acolo.

Toate aceste pilde, și mii și mii de altele asemenea, dovedesc 100% că

apariția și dezvoltarea națiunilor este un fenomen natural

(nu artificial).
Sau, altfel spus,

Națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Ceea ce înseamnă că sunt bune – fie că definim acest bine creștinește sau evoluționist. În amândouă variantele, națiunile sunt și firești, dar și necesare.

Evoluționist, pentru că astfel se formează grupuri de selecție care ar duce la rasa umană superioară visată de Darwin (da, și de Hitler, Mussolini sau alți ucenici ai lui Darwin).

Creștinește, națiunile sunt firești și necesare din altă perspectivă.
Pe de-o parte, pentru că sunt făcute de Dumnezeu și rămân în veșnicie – conform Bibliei.
Pe de altă parte, pentru fiecare este o parte a întregului omenirii, așa cum organele sunt parte a întregului trupului. Adică fiecare națiune trebuie să vină în simfonia omenirii cu poezia și cântecul său, adică fiecare să își aducă „slava sa”, specificul său național bun. Care constituie o necesitate pentru ceilalți oameni, așa cum fiecare organ este necesar trupului.
Ca urmare, un bun patriot/naționalist se raportează la Dumnezeu pentru a înțelege care este binele Patriei/Națiunii. Iar acest bine nu există printr-o izolare (oricât de „superbă”) a Patriei/Națiunii față de restul omenirii.

În fapt, a pretinde că un bun patriot ar trebui să fie „dușmanul restului omenirii” este ca și cum ai spune că o celulă dintr-un organ este o bună celulă a acelui organ doar dacă este „dușmana restului trupului”.
O absurditate evidentă.

Aici însă găsim răspunsul și la o întrebare ce îi preocupă pe mulți „gânditori” de ieri și de astăzi (îi preocupă de obicei subconștient nesincer, dar convins!):

Cum îmi fac datoria față de omenire? Mai ales dacă sunt legat de o națiune?

Desigur, răspunsul este: făcându-ți datoria cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu, față de Patria/Națiunea din care faci parte.
La fel ca celulele sănătoase în trup.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mitologic se pretinde că sunt oameni care ar fi întemeiat o națiune. Științific, se poate spune că uneori un om este hotarul dintre o națiune și alta. Dar este pentru că a vrut și așa cum a vrut? Așa este, de pildă, regele Voiteh-Ștefan-Iștvan pentru Unguri, o separare între națiunea maghiară veche, vitează, dar tolerantă religios și etnic, și cea de atunci și până astăzi. Dar chiar și în acest ultim caz omul care este hotar nu este conștient de ceea ce produce și nici nu produce ceea ce vrea. Pentru a reveni la exemplul dat, Voiteh-Ștefan-Iștvan a vrut să producă o națiune ultra-catolică, în timp ce Ungaria produsă de el este, împotriva voii sale, protestanto-ateisto-catolică. Se poate vedea astfel că în procesul istoric există cel puțin un element aflat dincolo de voința oamenilor (și ca mase, dar mai ales ca indivizi). Element ce poate fi socotit natural de Atei. Dar care include, în afară de legile naturale date de Dumnezeu și multe alte participări (a se vedea Teologia Istoriei). Altfel spus, nici măcar în acest caz nu putem avea o origine artificială a națiunilor.

Pentru rătăcitul Florin

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfinții Apostoli au afurisit pe preotul ce ar bârfi pe alți preoți sau diaconi (Canonul 56).
Ca urmare, mireanul care bârfește clericii se dă anatemei, făcându-se vinovat și de bârfă (pentru care este afurisit), și de răzvrătire (pentru care este anatemizat).
Din păcate (la propriu și la figurat), mulți s-au învățat astăzi cu multă necuviință a primi bârfele asupra clericilor din mass-media sau alte asemenea surse otrăvite. Și, deși de mii și mii de ori s-au dovedit mincinoase, le și cred, ba chiar le și răspândesc. Și, mai rău, dacă pot, atacă și învinuiesc precum îndrăciții prigonitori dintotdeauna ai Bisericii.

Acestea toate ți le-am mai spus și ție și le-am mai spus și altora, după cum Dumnezeu poruncește.
Dar în trufia ta nu îți pasă de adevăr, ci te faci judecător satanic, osândind cu îndârjire și răutate, fără să cercetezi și fără să asculți partea învinuită; la fel cum au făcut îndrăciții care L-au batjocorit, scuipat, bătut, torturat și răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.

Mie îmi este spre mântuire, căci El a zis:
Fericiți veți fi când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5.11).
Dar pentru bârfitori s-a spus
Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

După cum ți-am mai spus, dacă erai un om cinstit ai fi întrebat pe cel învinuit și ai fi ascultat și mărturiile pentru el, nu doar, ca sataniștii, pe cele împotriva lui.
Și pentru că ți-am mai spus aceasta, închei prin acest ultim cuvânt orice comunicare cu tine, căci scris este:

De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. (Tit 3.10-11)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Marcel Petrisor despre Petre Tutea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Marcel Petrișor despre Petre Țuțea

„Cine nu l-a cunoscut pe Petre Țuțea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câți nu-i moșise, înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliță, pe stradă, în salon, acasă, în temniță chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el și să nu se mai îndoiască de faptul că „Poporul Român este marșul lui Dumnezeu pe pământ. Ce mai, adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume. […]

Iar când un mare teolog îl întrebase odată, în închisoare, ce meserie are sau cu ce se ocupă, el îi răspunsese zâmbind că este popă de clasa a doua. Și la insistența sfinției sale de a afla unde are parohia, tot zâmbind își completă biografia, spunându-i celebrității că „parohia-i pretutindeni, amvonul improvizat oriunde și că spovedește pe unde apucă”.

Nu o dată își surprinsese interlocutorul ținând să precizeze că funcția unui preot nu-i alta decât de a comunica și nicidecum de a comenta misterul divin. „Că doar nu-i de nasul lui să facă asta!”, mai adăuga el. Și se mai și indigna, chipurile, ca și cum celălalt ar fi știut cum stăteau lucrurile.”

(din Pățanii vrute și nevrute, Ed. Christiana, București, 2015, p. 25)

Ascultându-l – indirect, din păcate – pe Petre Țuțea mă gândesc ce ușor s-ar fi putut ocoli alunecări și căderi precum „Mișcarea Ecumenică” (de fapt, Ecumenistă) și Sinaxa din Creta (zisă „Sfântul și Marele Sinod”, „mare” pentru că au votat 1.4% dintre episcopii Bisericii!). Era destul ca preoții de rang arhieresc să își aducă aminte că funcția lor este de păstrare fără schimbare și comunicare fidelă a misterului divin, iar nu de arogantă și rătăcită comentare!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împartasirea. De la extreme la Calea de Aur

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Împărtășirea. De la extreme la Calea de Aur

Învățătura Dumnezeiască așează înaintea omului o Cale de Aur, în afara extremelor – extreme atât de obișnuite omului căzut.

Ca o mică lămurire, oamenii cad în extreme pentru că e mai simplu. E mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să înțelegi deosebirile, nuanțele; e mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să rămâi pe cale, ferindu-te de cursele și abaterile ce se ivesc. Este, adică, o formă de falsificare prin simplificare (o ispită și o rătăcire despre care am mai cuvântat – de pildă aici).

Hrana Cerească numită și Sfânta Împărtășanie se dă și se primește după rânduielile Învățăturii Dumnezeiești.
Dar și aici se ivește ispita, chiar și printre clerici, de a cădea în extreme.

Una dintre extreme este împărtășirea ușuratică, în care cercetarea de sine (poruncită de Dumnezeu Însuși!) este micșorată până la nimicnicire. Altă extremă este împărtășirea prea rară, în care porunca împărtășirii (dată de Același!) este scăzută până nimicire.
Am dăruit cititorilor un cuvânt despre cum se face cu adevărat împărtășirea: scrierea Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică și rătăciri.
În ea am plecat de la un cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos despre nevoia împărtășirii pentru mântuire. Apoi am amintit despre deosebirile de lucrare ale marilor duhovnici; și despre ispita duhovnicilor mai mici de a absolutiza un fel personal de lucrare – o greșelă ce poate duce la căderi uriașe. Și, în sfârșit, am înfățișat rânduiala canonică și deosebirile între aceasta și rătăcirile mai obișnuite (privitoare la împărtășire).

Ne oprim azi la extrema de a crede că nevoia pentru deasă împărtășire face obligatorie deasa împărtășire. Și că pentru a fi oprit de la Împărtășanie ar fi nevoie ca cineva să fie „la fel de rău sau mai rău ca Iuda” (vom reveni mai jos cu lămuriri).
Canonul 9 Apostolic a fost pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica din toate timpurile că de la Dumnezeu este. Și acest canon poruncește, sub pedeapsă aspră, împărtășirea mirenilor la fiecare Liturghie. Afară dacă sunt opriți de la împărtășire de duhovnic (fie acesta episcop sau preot)!
Vedem această ultimă idee în Canoanele Apostolice 5, 8, 10, 12, 13, 16, 31, 32, 43, 45, 48, 51, 56, 57, 58, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76 și 84. În toate aceste douăzecișiopt de canoane apostolice (la fel pecetluite ca și Canonul 9 Apostolic) se prevăd pedepse de oprire de la Împărtășanie (sau „afurisire”), pentru mireni și/sau clerici (inclusiv episcopi!).
De pildă, Canonul 84 Apostolic prevede oprirea de la împărtășanie a mirenilor (și caterisirea clericilor!) care ar bârfi („ar ocărî fără dreptate”) pe împărat sau dregători. Iar Canonul 73 Apostolic poruncește oprirea de la împărtășanie („afurisirea”) celor care ar folosi pentru nevoi proprii vase ori pânzeturi sfințite (adică închinate folosirii la sfintele slujbe).

Dăm aceste două pilde pentru că s-a răspândit în ultimele zile o interpretare prea puțin ortodoxă și ult prea personală a desei împărtășiri. Cităm, cum am făgăduit mai sus:

„Toți preoții, aproape fără excepție, fac confuzie între dreptul lor de a lega și a dezlega păcatele și cel de a da sau nu Împărtășania Sfântă. Cât de delicată și nedezlegată rămâne această problemă ne putem da seama din cazul lui Iuda. Acesta, deși împovărat cu cel mai greu păcat, vine la Sf. Cină și Mântuitorul nu-i refuză dreptul lui la Împărtășanie. […] Deci, frate preot, nu alunga de la potir pe cel venit cu credință, decât dacă tu socotești că cel ce vine la tine este mai rău decât Iuda, iar tu mai bun decât Hristos!” (cf. art. de aici)

Cu toată dragostea și tot respectul față de fratele preot ce a scris aceste rânduri, vedem (și arătăm) că ele cuprind greșeli – și unele nu mici.

Întâi, există o legătură directă între puterea de a lega și dezlega dată clericilor de Domnul și dezlegarea la Împărtășanie. Acest lucru este arătat pe față de nenumărate texte biblice și liturgice. Simpla citire a Rânduielii Mărturisirii (Spovedaniei) sau Împărtășirii din cărțile de slujbă lămurește aceasta. Sau, de asemenea, citirea Cârmei Bisericii (Pidalionul). Sau a Canoanelor Bisericii Ortodoxe. Etc., etc. Pentru ca cineva care a săvârșit un păcat opritor (de la Împărtășanie) să poată să se apropie de Sfintele Taine pocăința este obligatorie. Și cel care îndrumă și cercetează pentru ca pocăința să fie adevărată, iar nu mincinoasă, este episcopul sau preotul. Adică duhovnicul celui căzut. Îndrumare și cercetare ce se face obligatoriu și prin Spovedanie.

Al doilea, Iuda nu, repetăm, NU era împovărat „cu cel mai greu păcat” atunci când a venit la Cina cea de Taină. Această idee greșită împlinește cuvântul de mustrare „Din pricina voastră numele meu este hulit între neamuri!” (Isaia 52.5; Romani 2.24). Căci dacă tu, frate preot, stai să înveți nu doar mirenii, ci și preoții Bisericii lui Dumnezeu, dar te arăți neștiind Scripturile, ce vor zice necredincioșii care se întâmplă să le știe? Nu voi bănui că le știi, dar le schimbi dinadins, căci acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dar citește Evanghelia după Ioan, ca să vezi că Iuda avea de gând să-L vândă pe Domnul înainte de Cină (Ioan 13.2). Avea de gând, însă nu făcuse aceasta, deci nu era împovărat „cu cel mai greu păcat”. Căci în Biserică se respinge rătăcirea grea după care păcatul cu gândul ar fi mai mare decât cel cu fapta. E de miliarde de ori mai rău să ucizi un om în fapt, decât o mie în gând – acest lucru este limpede și ușor de înțeles. Ca urmare, să pretinzi că Iuda ar fi venit la Cină și ar fi primit Împărtășania după ce L-ar fi vândut pe Domnul arată necunoașterea Bibliei. Un lucru trist pentru oricare Creștin (adică „ucenic al lui Christos”, cf. Fapte 11.26). Căci cum poți fi ucenicul Celui al cărui Cuvânt nu îl cunoști?

Al treilea, „concluzia” după care oprirea de la Împărtășanie s-ar face doar pentru cei „mai răi decât Iuda” este și neadevărată, și foarte rea (urâtă). Cel care este oprit de la Împărtășanie, și aude așa ceva, poate cădea în cumplită deznădejde. Și cu totul fără rost! Căci oprirea de la Împărtășanie nu, repetăm, NU se face prin comparație cu Iuda! Oprirea de la Împărtășanie se face după rânduielile pe care Duhul Sfânt le-a dăruit Bisericii lui Dumnezeu! Iar comparația celui oprit cu un păcătos sau altul, făcută nechibzuit, duce doar la alte păcate.
Am amintit mai sus de Canoanele Apostolice 73 și 84 pentru că ele poruncesc oprirea de la Împărtășanie pentru păcate mult mai mici decât vânzarea lui Iuda. Dovedind iarăși, adică, faptul că răstălmăcirea Scripturilor după mintea proprie duce la mari greșeli (II Petru 1.20-21). Pentru că niciun om sănătos nu poate spune că a lua un potir sfințit în care nu s-a slujit niciodată este totuna cu a-L da pe Christos în mâna chinuitorilor ucigași. Sau că a bârfi pe împărat ori pe dregătorii săi este totuna cu a conduce criminalii plini de răutate să-L prindă pe Iisus Domnul. Și totuși, iată, deși aceste păcate sunt mai mici decât vânzarea lui Iuda, Apostolii Domnului și toată Biserica arată că Duhul Sfânt a poruncit oprirea de la Împărtășanie pentru ele!

În sfârșit, mai este fraza prin care fratele preot ne cere să nu oprim de la împărtășanie decât dacă „ne credem mai buni decât Hristos”. Este o frază de manipulare prin emoție, dar cu totul străină Învățăturii lui Dumnezeu. Nicăieri în Istoria Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric ar fi „măcar” asemenea lui Christos. Nicăieri în Istoria și Învățătura Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric poate opri de la Împărtășanie „doar dacă este asemenea lui Hristos”. Cu atât mai mult nu există conceptul de „mai bun decât Hristos”. Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat, adică Binele Întrupat. A impune condiția de a fi mai bun decât Binele Absolut este a interzice total un lucru. În fapt, fraza aceasta, dincolo de faptul că este o manipulare, conține o mare greșeală: lepădarea întregii Învățături Dumnezeiești privind opririle de la Împărtășanie.
Aceste opriri sunt o necesitate terapeutică – dacă se fac după cum se cuvine (și despre cum se cuvine să se facă a lămurit lucrurile, în Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare; se poate vedea aceasta și în punctul 9 din Împărtășirea cu Sfintele Taine… despre care am amintit mai sus).
A interzice preoților oprirea de la Împărtășanie, chiar și când aceasta este necesară, e nespus de greșit. Nu doar că nimicește toată Învățătura lui Dumnezeu despre cercetarea de sine, dar interzice un mijloc terapeutic esențial pentru mântirea multora.

Același frate preot ce a scris rândurile pe care le-am cercetat – pe scurt – are și cuvinte de folos. Și nu am alcătuit acest mic răspuns la cele greșite spre a-l judeca în vreun fel; ci cu dorința de a pune stavilă unor idei care fac mult rău. Și a căror răspândire fără un răspuns limpede ar face și mai mult rău.

Creștinii toți – clerici, mireni, călugări – trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie la care iau parte; dar numai dacă cercetându-se pe sine nu se află într-o cădere opritoare (I Corinteni 11.28). Căci acela care are nevoie de o oprire pentru îndreptare, dar se împărtășește, „osândă își mănâncă și bea” (I Cor. 11.29). Acestea toate sunt arătate încă din vremea Apostolilor, fiind lămurite pentru veșnicie.

Desigur, există extrema de a opri de la Împărtășanie fără îndreptățire. Așa se ajunge, de pildă, la inexplicabila situație în care în mânăstiri cu zeci și sute de viețuitori, în parohii cu sute și mii de mireni, nu se împărtășește (mai) nimeni la Liturghia duminicală (în afară de preotul sau preoții slujitori). Nu pentru că ar fi toți opriți canonic, ci pentru nepăsare, neștiință, lenevie, împietrire etc.

Dar lupta împotriva acestei extreme se dă prin revenirea la Calea de Aur a Învățăturii lui Dumnezeu – niciodată prin alte extreme, la fel de greșite și răufăcătoare.
Să ne ajute Domnul să ținem această cale îngustă, dar mântuitoare și minunată!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A se vedea și

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.