Etichetă: Teologia Istoriei

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea. 

Falsificarea Istoriei are multe pricini. Dincolo de falsificarea din motive strategice – pentru promovarea unui anume punct de vedere favorabil, pentru deprimarea sau deznaţionalizarea duşmanilor etc. – există foarte multă falsificare bazată pe subiectivism, pe transformarea propriilor prejudecăţi, năzuinţe, închipuiri în criterii (absolute) şi adevăruri (absolute).
Iar unul dintre domeniile în care prejudecăţile şi închipuirile înlocuiesc foarte des rigoarea ştiinţifică şi obiectivitatea este acela al Teologiei.

Teologia are două linii principale: particulară fiecărei comunităţi de credinţă (Teologie Creştină Ortodoxă, Teologie Catolică, Teologie Baptistă, Teologie Sufită etc.) şi sociologică.
Linia sociologică a Teologiei constată felul în care se raportează fiecare comunitate de credinţă la ceilalţi şi la ea însăşi, ferindu-se de judecăţi de valoare, constatând idei şi fapte şi prezentându-le ca atare sau în contextul socio-istoric în care au apărut, s-au dezvoltat, au acţionat, au influenţat etc.

Se înţelege uşor că în analiza istorică obiectivă cercetătorul (onest) va folosi această linie sociologică a Teologiei. În lipsa acesteia nu mai rămâne loc decât pentru prejudecăţi, ceea ce obligatoriu duce la falsificarea Istoriei.

Acest fenomen, de falsificare a Istoriei din lipsa de cultură teologică este extrem de frecvent.
Originea fenomenului vine atât din existenţa unor prejudecăţi religioase tipice – ex.: pentru Catolici este obişnuit ca prin „Biserica” să se înţeleagă „Papalitatea/Adepţii papalităţii” – cât şi din existenţa unor prejudecăţi religioase cumva neaşteptate, de origine secularistă, adesea direct comunistă.

De pildă, propaganda Stângii foloseşte de câteva secole termenul de „Biserica” pentru a se referi la „clerul creştin”. Termenul este de o absurditate ştiinţifică atât de evidentă încât frizează imbecilitatea: prin „Creştini” aceeaşi Stângă înţelege pe toţi cei care se inspiră religios din Biblie, ori aceştia alcătuiesc o serie de comunităţi de credinţă adesea nu doar profund separate, ci chiar fundamental contradictorii; şi fiecare asemenea comunitate se numeşte „Biserică” (cel mai adesea „Singura Biserică Adevărată”).
Într-un asemenea context a vorbi despre „Biserica a făcut” sau „Biserica a declarat”, la general, fără a preciza CARE Biserică din sutele şi miile de „Biserici”, este delicat spus neştiinţific.
În fapt, un text ce foloseşte asemenea expresii şi o asemenea gândire este total descalificat din punct de vedere ştiinţific. Un echivalent în Biologie ar fi o exprimare de felul „plantele trăiesc în apă de mare”, „plantele iubesc umbra” sau „plantele sunt carnivore”, folosind termenul „plante” în înţelesul cel mai general, ca şi cum TOATE plantele ar fi marine, TOATE plantele ar iubi umbra, TOATE plantele ar fi carnivore.
Desigur, există şi plante marine, există şi plante sciofile, există şi plante carnivore; dar a pretinde că „aşa sunt plantele” este o formă de incultură evidentă.
La fel este şi a spune „Biserica a făcut”, „Biserica a spus”, fără a preciza despre care „Biserică” – sau grup religios – este vorba.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu”1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul „vrăjitorie”, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

Pagini de cultură şi istorie românească. Un cuvânt despre Familia şi Legea Românească de Preot Prof. Ilie Moldovan (1928-2012)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Amintim aici o pagină scrisă de Părintele Ilie Moldovan, cu nădejdea că unii se vor folosi… 
(preluare, cu mici corecturi, din Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, II, Alba Iulia 1996, p. 194-195)

„Comunitate de viaţă şi de iubire, familia este o realitate spirituală temeinic înrădăcinată în existenţă; şi, într-un mod cu totul deosebit, apare drept o comunitate suverană, putând astfel să-şi extindă influenţa asupra celorlalte forme de viaţă socială (regională, naţională şi chiar universală). Iubirea şi adevărul familiei, prin însăşi natura lor, tind să se comunice. Astfel, ele nu creează şi dăruiesc bine doar persoanelor din preajma lor, ci îl dăruiesc şi celorlalţi, conferindu-l comunităţilor umane, ce se află pe diversele trepte de existenţă: ale familiei, etniei şi ecumenei.

Constituită drept o ecclesia domestica, la diferite popoare şi în diferite ţări, familia este, pretutindeni şi totdeauna, din toate punctele de vedere, puterea de regenerare morală a omenirii. Chiar şi acolo unde familia se află în suferinţă, cum poate fi cazul în zilele noastre, [chiar] marcată de crize puternice, care îi ameninţă coeziunea internă, datorită unor influenţe culturale, sociale şi economice dăunătoare, ea rămâne punctul de plecare pentru orice încercare de refacere a existenţei umane.

În ceea ce ne priveşte pe noi, Legea Românească, despre care Lucian Blaga spune că este „legea organicului” [firescului], este aceea care stă la temelia familiei ţărăneşti, în care se plăsmuieşte şi se întăreşte sufletul de veacuri al poporului nostru: limba, tradiţiile, cultura.” (cuvânt al Pr. Prof. Ilie Moldovan)

Elemente de Teologia Istoriei şi însemnătatea lor pentru Neamul Românesc

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

ELEMENTE DE TEOLOGIA ISTORIEI
ŞI ÎNSEMNĂTATEA LOR PENTRU NEAMUL ROMÂNESC
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p.19-24)

 

     Mai mulţi autori s‑au ocupat de‑a lungul timpului de ceea ce s‑ar putea numi Teologia Istoriei[1]. Dar, cu toate că unul dintre ei şi‑a denumit chiar aşa opera[2], în realitate nu a existat o încercare adevărată de ela­borare a unei teorii a Teologiei Istoriei[3]. O aseme­nea elaborare cere în primul rând cunoaşterea şi tră­irea – de câte ori nu se uită acest aspect – Revelaţiei, aşa cum ea se găseşte doar în Ortodoxie.

     Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de operă grandioasă (dacă ar putea fi realizată de un singur om, ceea ce e de fapt de necrezut). Dar unele repere tot trebuie trasate, măcar pentru a evita ex­primări de genul: omul este singura fiinţă istorică[4].

     Chiar dacă unii sunt de altă părere, Sfânta Scrip­tu­ră este o carte istorică. Ba chiar, dacă înţelegem Isto­ria în sensul ei originar, de ceea ce merită reţinut, este cartea istorică prin excelenţă, arhetip pentru orice alte realizări în domeniu, paradigmă absolută[5]. Acest lu­cru se poate verifica relativ uşor, prin cercetarea lite­ra­turii patristice şi mai ales a celei din perioada apos­tolică. Se va putea astfel constata că toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grijă în acelaşi duh în care trăieşte şi Scriptura. Aşa au scris apologeţii, aşa sunt alcătuite actele martirice, aşa sunt istoriile scrise atunci. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie să aibă la bază exemplul biblic. Aşa cum s‑a precizat deja, în scurtul studiu de faţă nu se pot selecta decât unele repere ale Teolo­giei Istorice. Este totuşi un avantaj faţă de situaţia unui vid total.

     Primul element ce trebuie reţinut este cel al rea­li­tă­ţii cadrului istoric Dumnezeu‑creaţie. Acesta este un fapt. Şi, din nenorocire, un fapt mult ignorat, spre pa­gu­ba oamenilor. Întreaga istorie este bazată pe in­ter­ac­ţiunea dintre activitatea din interiorul lumii cre­a­te şi legile şi intervenţiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonată lumea de Cel ce este Dum­nezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încălcate, în special de fiinţele extraordinare care sunt îngerii şi oamenii, dar nu fără consecinţe inevitabile, prevăzute de alte legi. Intervenţiile dumnezeieşti nu sunt în principiu obli­gatorii, căci Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dar în practică ele sunt inevitabile, deoarece Dumne­zeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relaţie deosebită, numită de obicei proniere (purtare de grijă).

     Studierea Teologiei istoriei înseamnă tocmai stu­die­­rea pronierii şi a legilor pe care se bazează exis­ten­ţa lu­mii. Importanţa unor astfel de studii nu este de­loc mi­că, atât din punct de vedere apologetic, dar şi dog­ma­tic, moral etc. Din astfel de studii se pot învăţa mul­te lucruri de foarte mare importanţă teo­retică şi practică.

     Am putea da ca exemplu textul: Atunci a zis Dum­ne­­zeu către Avraam: « Să ştii bine că urmaşii tăi vor pri­begi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă […] Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s‑a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor.» (Fac. 15.13‑16).

     Avem aici preştiinţa dumnezeiască, ce interesează în mod deosebit atât Dogmatica şi Apologetica – chiar şi Morala – dar şi, fireşte, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relaţiei speciale între un popor ca întreg şi ordinea morală a lumii. Avem exemplul pronierii şi milei divine, atât faţă de urma­şii lui Avraam cât şi faţă de amorei. Şi astfel de in­formaţii deosebit de importante pentru înţelegerea realităţii în care trăim se găsesc peste tot în Sfânta Scriptură, multe fiind deja explicate de către Sfinţii Părinţi; lipseşte aici însă munca de sinteză necesară adunării textelor patristice din domeniu, iar dincolo efortul special de selecţie şi sistematizare a pasajelor încă nevalorificate din unghiul Teologiei istoriei (ceea ce poate constitui un larg câmp de lucru pentru Exe­getică şi Patrologie). Cunoaşterea legilor de care po­poarele, cu sau fără voie, depind, este de maximă importanţă atât pentru înţelegerea reală a sensurilor istoriei şi surselor ascunse ale anumitor fapte istorice, cât şi pentru găsirea căilor corecte pentru viitor.

     Pentru ceea ce ne interesează aici, ne vom opri pe moment la observarea existenţei popoarelor ca enti­tăţi bine definite, cu responsabilitate morală. Această exis­ten­ţă se arată nu doar în pasajul amintit mai sus, ci în întreaga Scriptură, prin atitudinea lui Dumne­zeu faţă de poporul ales şi faţă de toate popoarele menţionate în Istoria sfântă a mântuirii. Este un lucru ce ne intere­sează în mod deosebit, deoarece implică o nouă atitu­dine faţă de istoria neamului nostru[i] (desi­gur, şi faţă de cea a altor popoare, dar acesta este alt subiect).

     Privind istoria Neamului Românesc din acest punct de vedere, al responsabilităţii creştine, reali­zăm adevărata importanţă a unor aspecte altfel mi­nimizate ori, din contra, maximizate. Trăirea duhov­nicească a unor oameni sfinţi, fie ei din popor sau nu, capătă o nouă semnificaţie, iar poziţia lor adevărată este, observăm, alta. Distingem limpede acest lucru în lumina Scripturii, fie şi rezumându‑ne la dialogul dintre Dumnezeu şi Avraam dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei, sau la cererea lui Lot de cruţare a unei mici cetăţi în care se refugiază (Fac.18.16‑33 şi 19.15‑22), pentru a nu mai vorbi de felul în care oa­meni ai lui Dumnezeu – ca Moise ori Ilie, de pildă – au schimbat radical istoria poporului lor. Tot pe linia responsabilităţii creştine, o serie de obiceiuri ori tra­diţii străine (şi chiar ostile) Creştinismului, privite cu îngăduinţă, ba chiar şi cu plăcere de unii istorici şi de majoritatea etnologilor şi folcloriştilor, apar altfel dacă ne raportăm la răspunderea pe care o are un neam ce se vrea creştin.

     Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recupe­rat este cel al rostului, al motivaţiei existenţei unui popor. De vreme ce neamurile există prin voia lui Dumnezeu şi vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2[ii] – este limpede că apariţia fiecăruia corespunde unui sau unor ţeluri cunoscute de Dumnezeu şi care, măcar parţial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoaşterea acestor ţeluri este absolut necesară pen­tru orice om care doreşte să îşi înţeleagă rostul său, dar şi fiecărui neam care vrea să îşi împlinească me­nirea. Nu ai cum să îţi faci treaba dacă nu şti ce tre­buie să faci. Nu ai cum să ajungi la ţintă dacă nu şti care îţi este ţinta. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor şi imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greşeli ireparabile şi chiar distrugerea acelui popor.

     Alt aspect deseori uitat, însă deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legăturii dintre oameni, mai ales consideraţi comunitar, şi restul lu­mii create, chiar excluzând pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, depărtat de Dumnezeu, se desfată de bogăţiile naturale ale Canaanului pentru ca, dintr‑o dată, prin puterea lui Dumnezeu, să fie lipsiţi de aceste bogăţii. Pustiirile, ca şi belşugul, nu sunt deci rezultatul unor forţe oarbe, mecanice şi indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relaţiile în triunghiul Dumnezeu – oameni – restul creaţiei. Desigur, acest lucru nu este deloc plă­cut (şi cu atât mai puţin convenabil). Ideea că, indife­rent de marile acumulări ale agronomiei ori meteo­rologiei, de cuceririle ecologiei şi geneticii, patimile sau păcatele noastre sunt cele care determină schim­bări de climă şi alte asemenea fenomene, o astfel de idee este, cu siguranţă, mai mult decât neplăcută.

     Tot aici trebuie subliniat şi acel aspect al vieţii naţi­o­nale care este din păcate uitat de mulţi (aşa‑zişi) pa­tri­oţi: deşi ereditatea contează, nu ea este factorul pri­mordial în stabilirea apartenenţei naţionale. Dum­nezeu a făcut dintr‑un sânge tot neamul omenesc (F.A. 7,26 ), iar urmaşii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam şi au aceeaşi credinţă cu el (Ioan 8.39; Rom. 2.28‑29, 4.11‑12 etc.). Se poate observa de aici – ca şi din studiile ştiinţifice existente[6] – că facto­rul determi­nant din punct de vedere naţional este cel spiritual şi nu cel biologic. Deci, şi ajungem la un punct atât de im­portant pentru noi, Român este cu adevărat cel care trăieşte cu adevărat cultura adevă­rat românească, in­di­ferent de originea lui trupească. Iar cel care nu păs­trează această moştenire nu este Român, chiar de‑ar fi din familia Basarabilor sau Muşatinilor.

Mihai-Andrei Aldea

[1] În scrierile Părinţilor apostolici se găsesc elemente de Teo­lo­gia Istoriei, fireşte nu sistematizate. Aşa sunt I Cor. şi cap.17 din II Cor. a Sfântului Clement Romanul, Păstorul lui Herma etc.

[2] Marrou, Teologia Istoriei, Iaşi, 1995. Lucrarea este adânc dez­amăgitoare, oscilând între o exegeză augustiniană pe tipar iezuito‑dominican şi fanteziile autorului. Desigur, această critică nu se referă la unele „bucăţele” de adevăr prinse în lucrare, ci la lucrare în ansamblul şi efectul ei.

[3] Trebuie subliniat că în Occident există o preocupare activă pentru dovedirea şi analizarea implicării lui Dumnezeu în isto­rie, ca o reacţie la deismul şi ateismul ce îl distrug (pe Occident, adică). Un exemplu este lucrarea Dumnezeu şi ştiinţa, realizată de Jean Guitton, Grişka şi Igor Bogdanov. În general însă Apu­sul, care se îndeletniceşte cu aceasta, este atât de obsedat în a face Biblia (şi în general credinţa) „credibilă” pentru mintea atee, încât ajunge la tot felul de falsificări ale Cuvântului Sfânt spre a‑l putea încadra în hotarele stupidităţii ateiste.

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 7.

[5] Desigur, pentru creştini.

[6] *** Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii ştiinţifice de valoare ce atestă validitatea punctului de vedere creştin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveşte raportul dintre spiritual şi bio­logic în definirea raselor, naţiunilor şi în general a grupurilor umane, în ceea ce priveşte originea comună, unică a oamenilor; fireşte, conţine şi anumite afirmaţii propagandistice deplasate.
[Sintetic, lucrarea demonstrează ştiinţific că originea biologică a oamenilor se află într-un grup comun, corespunzător în mare parte imaginii biblice a familiei lui Noe („amănunt” ignorat de lucrare). Ergo, demonstrează că din punct de vedere biologic – sau trupesc, pentru a ne exprima teologic – toţi oamenii sunt înrudiţi între ei, au o origine comună. Ceea ce face ca definirea ştiinţifică a naţiunilor sau etniilor să necesite baze strict spirituale.]

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[i] Trebuie spus că acest lucru este cunoscut omenirii în mod reflex. Atunci când se semnează tratate de pace, acestea au efecte (de multe ori explicite, intenţionate) asu­pra întregului popor (victorios ori învins). Aceasta este o mărturie juridică limpede a existenţei şi responsabilităţilor popoarelor ca entităţi de‑sine‑stătătoare.

[ii] Textul biblic mărturiseşte prezenţa neamurilor în Ieru­salimul ceresc. Acest lucru înseamnă că neamurile vor exista în veşnicie, că existenţa naţională este de la Dumne­zeu şi rămâne întru Dumnezeu. Desigur, acesta este un adevăr folositor atâta vreme cât nu se cade în filetism (erezia care socoteşte naţionalitatea mai importantă decât Credinţa adevărată) sau în alte asemenea exagerări şi de­naturări. De altfel existenţa veşnică a neamurilor este mărturisită şi de termenul de Împărăţie a cerurilor, pentru că diferenţa dintre un regat şi o împărăţie constă în primul rând în multitudinea de popoare (şi formaţiuni) inclusă într‑un imperiu, faţă de structura (relativ) unitară a unui regat.