Etichetă: Teologia Istoriei

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție neînvățată

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Războiul din Ucraina, Cutremurul din Turcia și Siria – o lecție (mereu) neînvățată

Viața este o școală în care cei mai mulți oameni nu învață nimic însemnat.
Din tot ce este prețios, din tot ce este miez și rost, oamenii se opresc, cel mai adesea, la coajă: acolo este mai ușor.

Când aveam vreo 10-11 ani s-a întâmplat să meargă televizorul – funcționa doar când avea el chef. Și prin voia „Conducerii Iubite”, era o emisiune emoționantă despre copiii din Africa. Am fost impresionat și mi-au dat lacrimile. Tatăl meu, văzându-mă, mi-a tras una:
– Ce bocești, bă, ca nebunul?
Nedreptățit și plin de emoție, i-am răspuns:
– Mi-e milă de copiii care mor de foame în Africa!
– Dacă ți-e milă, trimite-le mâncarea ta. Sau ajută-i altfel. Bocitul nu înseamnă nimic!
Am avut o oprire în gândirea modelată de emisiune și în emoțiile induse de aceasta. Nu doar pentru că aveam puțină mâncare și eram rareori sătul. Dar pentru că nu știam cum aș putea să le trimit mâncarea mea copiilor din Africa! Într-o clipită m-am văzut trimițând într-un borcan tocănița de cartofi, care ajungea în Africa stricată de căldură și transport.
– Păi nu știu cum pot să îi ajut… – i-am spus nedumerit.
– Atunci în loc să bocești învață cum poți să ajuți. Marș la lecții! – a încheiat tatăl meu educarea mea în același spirit plin de diplomație și pedagogie elegantă.

Desigur, am învățat, pe cât am putut, să ajut.
De-a lungul deceniilor am ajutat și de-a dreptul – de la ridicarea oamenilor căzuți și ducerea lor la spital sau acasă până la curățenie sau alte lucrări casnice. Dar am ajutat și prin organizarea strângerii de ajutoare (cărți, rechizite, haine, încălțăminte, medicamente, mâncare, materiale de construcție, voluntari etc.) pentru oamenii necăjiți, loviți, ori pentru instituții esențiale pentru ei (biserici, mânăstiri, școli, grădinițe, biblioteci, spitale etc.).
Am înțeles astfel și cuvântul Domnului, care spune că pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea. Este o realitate dureroasă, căci fără El viața e pustie și stearpă.
Dar am înțeles și câtă dreptate a avut tatăl meu. Nu doar în idee, ci și în reacția violentă prin care m-a scos din vraja otrăvită a sentimentalismului sterp. O vrajă în care mulți au căzut și cad, pentru că este promovată neîncetat pe toate canalele.
Spunea cineva că este unul dintre blestemele care apasă pe Românii acestor vremuri: pietismul sau emoția goală. Oameni care se emoționează până la lacrimi și hohote de plâns la slujbe sau emisiuni, pentru că asta îi convinge cât de buni sunt. După care uită orice ar fi fost învățătură bine, îndreptare, schimbare înspre Cer; și rămân la fel, dar, se înțelege, emoționați teribil iar și iar, la toate cele care li se par „emoționante”. Zadarnic, sterp.

Bunătatea românească este un fapt. Și, uimitor la prima vedere, un fapt adeseori crunt și urât. Sau prostie crasă.
De ce?
Pentru că dacă nu înveți cum să ajuți vei ajuta răul. Sau, în cel mai bun caz, vei ajuta rău.
Școala vieții ne-a predat, în ultima vreme, de două ori această lecție:
Războiul din Ucraina;
Cutremurele din Turcia și Siria.
De fiecare dată, cei mai mulți dintre Români s-au oprit la coajă, pierzând miezul, rostul, ceea ce este cel mai prețios în acestă lecție.

S-au indignat până la neputință unii, atunci când am spus, la începutul Războiului din Ucraina că Rusia și Ucraina sunt două state satanice. Altcineva, mai treaz, m-a întrebat: Dar statul român? I-am răspuns: Și statul zis român. Amintesc asta doar pentru a vedea câtă orbire este: omul de azi nu mai cunoaște sau nu mai stăpânește înțelesurile. Pentru el cuvântul nu mai este, fiind înlocuit de vorbă – vorba goală. În mintea omului de azi, lipsit de miez și înțelegere, se amestecă în comunistă egalitate statul, oamenii, țara, poporul, politicienii, serviciile secrete, corporațiile, corupții și cinstiții. Deși poate să exprime o anume deosebire între aceste vorbe (pentru el sunt vorbe), în vorbirea lui, în discuțiile lui, trece de la una la cealaltă ca și cum ar fi identice.
Aceeași persoană care zice
Noi (poporenii) suntem jefuiți și chinuți de politicieni.
spune, foarte liniștit, în fața unui act absurd, criminal, corupt, idiot etc. al politicienilor
Era de așteptat – așa suntem noi.
Care noi?
El nu vede că sunt două noțiuni diferite – poporenii și politicienii – pe care le folosește ca diferite uneori și ca identice în alte cazuri. Mai clar, ca diferite atunci când nu este vorba despre răspunderea pentru ceea ce este rău, ca identice atunci când este vorba despre răspunderea pentru rău.
Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale.

Revenind la Războiul din Ucraina, au fost câteva tipuri de reacție.
Pe mine mă interesează cei care:
a) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să îi ajute și pe refugiații din Ucraina, (oarecum) la grămadă
b) până atunci ajutând pe Românii din Ucraina au hotărât să nu îi ajute și pe refugiații din Ucraina decât dacă sunt Români
c) până atunci nepăsători față de Ucraina și Românii de acolo au sărit emoționați să ajute necondiționat Ucraina și Ucraineenii
Primii au făcut bine, următorii au făcut bine, ultimii au făcut rău.

Nu există dragoste fără adevăr, așa cum nu există adevăr fără dragoste.
Dragostea fără adevăr este patimă, este emoție oarbă; adevărul fără dragoste este patimă, este justițiarism orb. Doar împreună dau ceea ce este după Dumnezeu.
Voi repeta: nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.

Dumnezeu ne ajută condiționat: să folosim spre binele nostru ajutorul Lui, nu spre răul nostru. Și dacă răbdarea lui Dumnezeu ne dă zeci de ani și chiar secole ca să îi împlinim condiția, totuși Iadul așteaptă pe cei care au eșuat. Și acesta este un fapt, indiferent de emoțiile furioase ale unora, care ar vrea să ucidă, să violeze, să jefuiască, să mintă, să otrăvească și apoi să se ducă în Rai, evident nepocăiți. Ei sunt aceia cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel nepătruns, cum spune Scriptura.
Și dacă Cel Bun prin Sine condiționează ajutorul Său – cu înțelepciune iubitoare – este cu atât mai de înțeles ca noi să condiționăm ajutorul nostru.

O lecție pe temă a fost și este Războiul din Ucraina.

Până în Februarie 2022 Ucraina a fost un stat dușmănos față de România.
Un exemplu simplu este Canalul Bâstroe, o demență naționalistă ucraineeană ce amenința să distrugă Delta Dunării. (Și care a dat dovada incompetenței profunde a multor, foarte multor consilieri guvernamentali și prezidențiali.) Acțiunea respectivă a inclus focuri de armă împotriva grănicerilor români. Ceea ce, logic, trebuia să ducă la acțiuni categorice din partea statului zis român (a dus doar la smiorcăieli și bocituri mai jalnice decât ale unui copil!).
Un exemplu simplu este Genocidul împotriva Românilor din Ucraina, care se desfășoară neîncetat, sub toate regimurile, din secolul al XVIII-lea încoace: țări românești străvechi, precum Zaporojia, Hersonul, Vozia etc. erau românești atunci când au fost luate de Rusia. (În Zaporojia se păstra la 1770 tradiția că hatman putea să fie doar cel din neam de boieri români; pe Doneț Românii deveniți Cazaci încă păstrau în anii ’90 steagul tricolor și amintirea Românității; în Herson și Vozia înseși recensămintele rusești au dat, exceptându-i pe invadatorii musulmani, o majoritate românească de peste 90%! Etc.) Republica Ucraina, din 1992 încoace, i-a persecutat sistematic pe Românii de aici. S-a ajuns la violarea unor familii, la bătăi și ucideri, la distrugerea de biserici și școli, etc., etc.
Mulți dintre cetățenii Republicii România au dovedit o nesimțire adâncă față de Românii din Ucraina. Am luat parte în anii ’90 la sute de mitinguri, conferințe și alte acțiuni pentru Românii din Uniunea Sovietică, din Federația Rusă și Ucraina – și din alte părți ale foste URSS. Am ajuns, repede, să recunosc participanții: câteva sute de oameni. Se mai lipeau uneori de noi emoționați care, după aceea, dispăreau pentru totdeauna.
Strângerea de ajutoare pentru Românii din Ucraina s-a izbit, și în anii ’90, dar și mai mult după, de o nepăsare (=nesimțire) aproape deplină din partea emoționaților din Republica România: puțini se sinchiseau să dea o carte (care să nu fie o ruptură), un caiet, niște creioane colorate, un stilou. Mai mult? Vise!
Totuși, an de an apăreau în mass-media mărunte vești despre suferințele Românilor din Ucraina. Uneori și apelurile lor: către statul zis român, către Românii din România, către Patriarhia Română. Tot noi eram cei care răspundeam – din ce în ce mai puțini, an de an, căci unii dintre noi treceau la Domnul. Poporenii nu erau emoționați prin presă de aceste suferințe, deci le treceau cu vederea. An de an, deceniu după deceniu.

În Februarie 2022 Rusia lui Putin „nu a mai suportat persecuția Rușilor din Ucraina” și a atacat. Este un pretext ce ar fi credibil, dacă Rusia nu ar fi avut multe mijloace să schimbe soarta Rușilor din Ucraina de-a lungul vremii.
În esență, două state foarte corupte, foarte dictatoriale, foarte rasiste, foarte xenofobe, au început să se lupte între ele.
Treaba lor.
Da, dar stăpânii mass-mediei au hotărât că este treaba noastră.
Și, cum se zice în cartier, emoționații au pus botul la vrăjeală
Cei cărora până ieri nu le păsa de conaționalii lor din Ucraina, au devenit plini de emoții și foarte darnici față de străinii din Ucraina.
Cei cărora până ieri nu le păsa de răul făcut de Ucraina Românilor și României au devenit plini de emoții și susținătorii Ucrainei.
Cei cărora până ieri le era silă de naționalismul românesc, au devenit deodată plini de adorație față de naționalismul șovin ucraineean.

Ca urmare, Ucraineenii veniți în România au ajuns rasă superioară – fiind tratați ca atare și de autorități, și de emoționații cetățeni români (români?).
Iar Românii din Ucraina sunt mai persecutați decât înainte. Adeseori în aplauzele satanice ale emoționaților, care dau vina pe Românii din Ucraina pentru faptul că Ucraina îi persecută1.

Pe când, întru Dumnezeu, cei care s-au trezit că există Ucraina, Românii din Ucraina, refugiații din Ucraina etc., aveau în față calea dreaptă:
– să ajute refugiații săraci din Ucraina, și în primul rând pe refugiații români;
– să înceapă, în sfârșit, să îi ajute pe Românii din Ucraina;
– să condiționeze ajutorul pentru Ucraina de încetarea persecuțiilor și reparații pentru Românii din Ucraina, de acordarea de drepturi adevărate, practice și imediate acestora.

O altă lecție este aceea a cutremurului din Turcia și Siria.

De foarte multă vreme Turcia persecută – și nu ușor, ci criminal și profund – pe cei care nu sunt Turci, pe cei care nu sunt Musulmani. Erdogan înalță imnuri minaretelor și moscheelor prin care ”Turcii vor cuceri lumea”. Genocidul împotriva Armenilor, început masiv în Primul război mondial, a fost reactivat recent: Războiul Azero-Armean a fost aranjat și susținut masiv de Turcia. Kurzii sunt persecutați violent, la fel și alte minorități etnice băștinașe. Lazii sunt în pragul dispariției – Europa nici nu cunoaște acest popor străvechi. La fel alte naționalități, toate băștinaște în Asia Mică și dușmănite cumplit de Turcii invadatori.
În fiecare an Turcii fac mari petreceri în cinstea cuceririi locurilor în care stau: sărbătoresc, la propriu și direct, uciderea bărbaților localnici și violarea repetată a femeilor lor. Practic nu există Turc ce nu se trage din cel puțin o femeie violată până la prăbușire psihică, până la transformarea într-o sclavă. Iar aceste fapte sunt sărbătorite ca glorioase, an de an, în Turcia. Sărbătoarea Cuceririi Constantinopolului – cucerire însoțită de acte de o monstruozitate absolută – este doar paradigma acestei spiritualități satanice turcești.
În 23 Ianuarie s-au împlinit 145 de ani de când Imperiul Otoman a cerut pacea în Războiul de Independență. De aproape un secol și jumătate Turcii nu au înapoiat Românilor nimic din ceea ce au jefuit. De la Spada lui Ștefan cel Mare, expusă la Istanbul, până la nenumărate alte valori. Turcia nu și-a cerut iertare pentru jafuri, violuri, crime și distrugeri. Dimpotrivă, în cărțile școlare, în literatură și în literatura istorică, politică etc. toate acestea sunt prezentate ca realizări glorioase ale Turcilor!
Iar încercările câtorva Români, printre care mă număr, de a obține măcar o recunoaștere a greșelilor trecutului – fără de care viitorul este, evident, sumbru –, dar și alte îndreptări necesare, au fost și sunt disprețuite nu doar de autoritățile, ci și de cetățenii României.
Mai mult!
De zeci de ani Turcia lucrează la recucerirea României.
În cărțile turcești se explică iar și iar că toată România de astăzi a fost sub autoritate otomană și trebuie să revină sub stăpânirea Turciei. Se realizează filme și telenovele care glorifică figuri bestiale ale istoriei, precum Soliman zis Magnificul – un monstru odios, a cărei domnie plină de genocid, de încălcarea jurămintelor făcute de el chiar și pe Coran, de înșelăciune și perfidie, este promovată de Turcia chiar și prin sintagma ”Sub domnia iubirii”. Actul este similar cu o telenovelă laudativă despre Hitler difuzată în Israel sub același nume. Totodată, Turcia înființează licee și școli în România. Li se permite firmelor și chiar autorităților turcești să cumpere imobile în România – deși asta contravine direct Constituției României. Astfel, copiii și tinerii din România sunt îndoctrinați turcoman și musulman în propria țară: prin televizor, școli, radio, internet.
Iar autoritățile române?
Autoritățile române acceptă orice umilință: direcții de pașapoarte șed în mall-uri turcești cu plăci care arată că ele funcționează acolo din mila și mărinimia Turciei. O abjecție fără margini, dar la care emoționații nu reacționează: mass-media ai cărei sclavi sunt nu i-a emoționat!

În schimb Românii din Turcia sunt cel mult tolerați.
După peste o sută de ani, MeglenoRomânii din Turcia nu au drepturi elementare. Nu e vorba doar că statul zis român îi tratează ca și pe proprii cetățeni, cu nesimțire spurcată. Dar nici Turcia nu le acordă, ca unor buni cetățeni ce îi sunt, drepturile elementare cuvenite.
Pentru numeroasele moschei ale Turcilor și Tătarilor din România (pe care Turcia îi revendică deopotrivă), Ankara a acceptat cu greu o bisericuță românească la Istanbul. Dar pe urmă a pretins cu nerușinare să ridice o mega-moschee pe pământul Brâncovenilor; aceeași Brâncoveni pe care i-a exterminat cu bestialitate pentru că nu au acceptat să se turcească.
Și cei mai mulți dintre cetățenii României au tratat toate aceste lucruri cu aceeași nepăsare sau nesimțire cu care au tratat Românii din Ucraina, persecuțiile Ucrainei împotriva Românilor etc.

Dar cum a venit Cutremurul din Turcia și Siria, cum i-au apuca emoțiile pentru Turci și Turcia.
Și au trecut la același ajutor necondiționat, adică irațional, adică păcătos. Cu atât mai irațional cu cât s-a îndreptat covârșitor către o putere care nu avea nevoie de ajutor extern, Turcia. Dar, aceeași emoționați, au ajutat puțin sau de loc țara care chiar avea nevoie de ajutor, Siria. (Cine vrea să ajute real și direct oamenii din Siria – nu organizații dubioase – o poate face prin conturile de aici: https://antiochian.org/regulararticle/1498 )
Emoționații aceștia sunt cei care niciodată nu au sprijinit minoritățile persecutate de Turcia, nu au ajutat niciodată la repararea rănilor făcute de Turci Românilor etc. Dar s-au făcut peste noapte adoratori ai Turciei, plini de „milă și înțelegere”; milă și înțelegere mincinoase, căci nu există adevăr fără dragoste, nici dragoste fără adevăr.
S-a ajuns până la nivelul la care Creștini practicanți au emis texte anti-ortodoxe de felul „poporul turc nu merita o asemenea pedeapsă [de la Dumnezeu] mai mult decât noi, românii, sau alt popor!”. Adică s-au făcut egalii lui Dumnezeu! Au decretat ei, cu autoritate dumnezeiască, faptul că toate popoarele sunt egal de vinovate! Asta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, care ne învață, fie și în parte, cum și de ce judecă El neamurile!
Și asta deși mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr!
Să facem o singură paralelă, ca să vedem cât de nedreaptă este „îngăduința” sau „generalizarea” emoționaților:
Poporul Armean, care nu a atacat niciun alt popor în ultimii șase sute de ani – dacă nu mai mult – este pentru acești emoționați „un popor la fel de rău” ca Poporul Turc. Popor care în ultimii o mie de ani a atacat nenumărate popoare, a ras de pe fața pământului localități și țări, a violat milioane și milioane de femei, a jefuit țări și națiuni.
Asemenea fraze sunt iraționale. Și, bineînțeles, ne-ortodoxe, ca să nu spunem anti-ortodoxe. Căci nu sunt după adevăr, ci după emoții oarbe, adică patimi.
Dar de ce sunt exprimate?
Pentru a da pretexte pentru urmarea nedreptății; căci în străfundul sufletului conștiința spune fiecărui om că ajutorarea necondiționată a celor răi este vinovată.

Mass-media pompează emoțiile oarbe, căci ele înrobesc telespectatorii.
Și după atâta amar de vreme de manipulare, emoționații nu se trezesc – decât puțin și pe alocuri.

Să înțelegem:

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.
Acesta este adevărul.

Și aceasta este o lecție a vieții pe care și în ultimii ani cei mai mult cetățeni ai României nu o învață. Până când, Doamne ferește!, se va sfârși răbdarea lui Dumnezeu. Și le va arătat emoționaților cât de puțin îi vor ajuta cei pe care ei i-au ajutat dacă se întoarce roata.
Dar oare atunci vor înțelege ceva?
Sau se vor cufunda în văicăreală și boceală, stând în același pietism aducător de moarte?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfințitul Mucenic Iustin Pârvu
Voievodul Ortodoxiei Românești

1Amintesc de textele abjecte ale unor emoționați și intelectualiști care apără crimele împotriva umanității săvârșite de Ucraina lui Zelensky împotriva Episcopului Mihail Jar și altor clerici români. Sub cele mai mincinoase și chiar demente pretexte. Dacă voi avea vreme și putere, voi reveni la acestea.

Omul de azi. Lecţia COVID-19

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Spuneam cândva:

Omul de azi este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz.

Adaug:

Omul de azi primeşte ca fireşti cele mai mari restrângeri ale libertăţii sale, ale libertăţii copiilor lui, ale libertăţii oricui, de frica unei gripe. În faţa ameninţării politicienilor cu gripa aplaudă până şi bătaia celoralţi oameni pe stradă de către jandarmi şi poliţişti. De frica gripei.
Ca şi cum nu ar şti că cel mai sigur lucru în viaţă este moartea: vei muri, este absolut sigur.
Însă acelaşi om de azi respinge cu putere şi chiar duşmănie rânduielile sfinte de curăţare a sufletului, gândirii, simţămintelor, cuvintelor şi faptelor, date de Dumnezeu prin Biserica Sa. Cu toate că acestea sunt singurele ce preschimbă moartea în viaţă, trecând omul din iad în Veşnicia luminii, adevărului, bucuriei, dragostei.
Primele restrângeri şi alarme ajung la omul de astăzi de la politicieni: pe care îi ştie mincinoşi, dar îi crede.
Rânduielile Bisericii ajung la omul de astăzi prin cuvântul sfinţilor: pe care îi ştie curaţi şi adevăraţi, dar nu îi crede.

Sfântul Antonie cel Mare a spus, acum peste 1600 de ani:

Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.

Mihai-Andrei Aldea

sfinţii închisorilorAll-Saints-of-British-Isles-and-Ireland

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Teologia Istoriei. Lupta socială ca imanenţă a lumii căzute

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Creştinilor, îi vor prigoni orice ar fi, oricât bine ar face, oricât de înţelegători ar fi. De ce?
Hai să vedem întâi cum?

Dacă ei (anti-creştinii) sunt majoritatea, vor vorbi despre democraţie şi voinţa majorităţii spre a-şi impune ideile; dacă sunt minoritari vor vorbi despre drepturile minorităţilor şi discriminare pozitivă, despre voinţa minorităţii, spre a îşi impune ideile . Dacă sunt majoritatea vor zice că Biserica trebuie să se supună Statului, care este determinat de majoritate, astfel încât puterea să fie a lor. Dacă sunt minoritari vor cere ca Statul să fie independent de popor, de majoritate, pretinzând că altfel sunt nedreptăţiţi; şi vor pune mâna pe putere pas cu pas, ca parte a „reprezentării minorităţilor„. Dacă sunt majoritari vor cere supunere faţă de voinţa majorităţii. Dacă sunt minoritari vor cere supunerea majorităţii faţă de elita minoritară ce se pretind a fi. Etc., etc.

Adevărul este că Iadul nu a fost creat din dorinţa lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Lucifer şi supuşilor lui de a avea o lume a lor, în care să îşi poată manifesta opoziţia faţă de bine, frumos, curat, adică răutatea, urâţenia, murdăria. De ce? Pentru că existenţa în acelaşi loc a celor care iubesc binele şi a celor care urăsc şi vor răul aduce suferinţă ambelor părţi. Este un fenomen simplu şi absolut.
De aceea şi Omenirea, căzută în păcat, are de înfruntat neîncetat dilema întâlnirii unor părţi diferite şi a armonizării lor. Nici măcar nu este nevoie să fie unele care vor bine şi unele care vor răul! Este de ajuns să vrea forme diferite ale amestecului de rău şi bine tipic omenesc, ori să vrea forme diferite de rău: deja se vor lupta între ei. Ca urmare, orice societate, orice stat, se construieşte pe o ambiguitate morală, pe o încercare de a armoniza definiţii, înţelegeri şi manifestări diferite ale binelui şi răului. O încercare niciodată reuşită.

O dovadă simplă sunt ţările sau regiunile care, ca urmare a unui capitalism sănătos (economic vorbind), au ajuns la bunăstare. Poate să fie vorba despre unele părţi ale Italiei sau despre Danemarca, despre Canada ori Suedia, despre Japonia sau regiuni ale Franţei. Pretutindeni unde există bunăstare, prosperitate, veţi găsi oameni puternic supăraţi pe sistem, care se pretind nedreptăţiţi pe el şi încearcă să îl distrugă. Desigur, în cele mai multe cazuri logica şchioapătă puternic şi fariseismul este nota dominantă. Un exemplu tipic este al sondajelor făcute de organizaţii conservatoare în campusurile stângiste din SUA: în covârşitoare majoritate studenţii se pronunţau pentru asigurarea gratuită de către SUA a educaţiei pentru imigranţii ilegali şi atacau SUA, respectiv Guvernul SUA, pentru că nu asigură acest învăţământ gratuit pentru imigranţii ilegali; însă toţi aceşti intervievaţi au refuzat să dea o parte din bursa lor sau din banii de buzunar pentru imigranţii ilegali pe care pretindeau că îi susţin…

Altfel spus, oamenii susţin adesea cu multă tărie lucruri ce sunt pe dos faţă de propriul sistem de valori. Şi, de foarte multe ori, doar după ce se ajunge la acele lucruri îşi dau seama că de fapt nu le vor! (De câte ori o fată nu a alergat după un băiat pentru ca apoi să sufere pentru că este cu el! Şi invers, desigur!)

Ca urmare, armonizarea tuturor voinţelor, tuturor culturilor şi sistemelor morale într-un stat este o imposibilitate.

Un exemplu puternic este acela al SUA. Pentru a armoniza voinţele, culturile, sistemele morale foarte diferite, s-a folosit principiul autonomiilor locale: state, regiuni, oraşe. Fiecare dintre acestea îşi poate stabili propriul sistem, propria conducere, propriile legi. Totuşi, pentru a fi o federaţie de state, toate acestea au fost nevoite să renunţe la unele dintre valorile lor. Pentru ca Utah să devină parte a SUA a trebuit să renunţe, oficial dacă nu de facto, la poligamie, esenţială pentru cultura mormonă. Pentru a face parte din SUA state, regiuni şi oraşe fundamentalist (neo)protestante au fost nevoite să accepte egalitatea cu alte religii – o încălcare foarte grea a principiilor lor de bază. Etc., etc. Mai mult, chiar în clipa de faţă, există o luptă de-a dreptul teribilă între adepţii totalitarismului de stânga, ce vor nivelarea bolşevică a SUA, şi zona de centru (centru-centru-dreapta) reprezentată de Donald Trump, care încearcă păstrarea principiilor Părinţilor Fondatori ai SUA.

Ca urmare, totdeauna Statul şi valorile sociale sunt rezultatul luptelor şi armistiţiilor între feluritele forţe sociale. Grupul care renunţă la această luptă, care se aşează în pasivitate, care îşi lasă „drepturile” în grija altora va ajunge la înrobire şi, dacă nu este destul de rentabil înrobit, la distrugere.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

sf_victor_sf_mina

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea. 

Falsificarea Istoriei are multe pricini. Dincolo de falsificarea din motive strategice – pentru promovarea unui anume punct de vedere favorabil, pentru deprimarea sau deznaţionalizarea duşmanilor etc. – există foarte multă falsificare bazată pe subiectivism, pe transformarea propriilor prejudecăţi, năzuinţe, închipuiri în criterii (absolute) şi adevăruri (absolute).
Iar unul dintre domeniile în care prejudecăţile şi închipuirile înlocuiesc foarte des rigoarea ştiinţifică şi obiectivitatea este acela al Teologiei.

Teologia are două linii principale: particulară fiecărei comunităţi de credinţă (Teologie Creştină Ortodoxă, Teologie Catolică, Teologie Baptistă, Teologie Sufită etc.) şi sociologică.
Linia sociologică a Teologiei constată felul în care se raportează fiecare comunitate de credinţă la ceilalţi şi la ea însăşi, ferindu-se de judecăţi de valoare, constatând idei şi fapte şi prezentându-le ca atare sau în contextul socio-istoric în care au apărut, s-au dezvoltat, au acţionat, au influenţat etc.

Se înţelege uşor că în analiza istorică obiectivă cercetătorul (onest) va folosi această linie sociologică a Teologiei. În lipsa acesteia nu mai rămâne loc decât pentru prejudecăţi, ceea ce obligatoriu duce la falsificarea Istoriei.

Acest fenomen, de falsificare a Istoriei din lipsa de cultură teologică este extrem de frecvent.
Originea fenomenului vine atât din existenţa unor prejudecăţi religioase tipice – ex.: pentru Catolici este obişnuit ca prin „Biserica” să se înţeleagă „Papalitatea/Adepţii papalităţii” – cât şi din existenţa unor prejudecăţi religioase cumva neaşteptate, de origine secularistă, adesea direct comunistă.

De pildă, propaganda Stângii foloseşte de câteva secole termenul de „Biserica” pentru a se referi la „clerul creştin”. Termenul este de o absurditate ştiinţifică atât de evidentă încât frizează imbecilitatea: prin „Creştini” aceeaşi Stângă înţelege pe toţi cei care se inspiră religios din Biblie, ori aceştia alcătuiesc o serie de comunităţi de credinţă adesea nu doar profund separate, ci chiar fundamental contradictorii; şi fiecare asemenea comunitate se numeşte „Biserică” (cel mai adesea „Singura Biserică Adevărată”).
Într-un asemenea context a vorbi despre „Biserica a făcut” sau „Biserica a declarat”, la general, fără a preciza CARE Biserică din sutele şi miile de „Biserici”, este delicat spus neştiinţific.
În fapt, un text ce foloseşte asemenea expresii şi o asemenea gândire este total descalificat din punct de vedere ştiinţific. Un echivalent în Biologie ar fi o exprimare de felul „plantele trăiesc în apă de mare”, „plantele iubesc umbra” sau „plantele sunt carnivore”, folosind termenul „plante” în înţelesul cel mai general, ca şi cum TOATE plantele ar fi marine, TOATE plantele ar iubi umbra, TOATE plantele ar fi carnivore.
Desigur, există şi plante marine, există şi plante sciofile, există şi plante carnivore; dar a pretinde că „aşa sunt plantele” este o formă de incultură evidentă.
La fel este şi a spune „Biserica a făcut”, „Biserica a spus”, fără a preciza despre care „Biserică” – sau grup religios – este vorba.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu”1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul „vrăjitorie”, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279