Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?

Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturibalsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

*

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfirInflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfirFrunze de calomfir.

*

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

*

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Istoria făcută de Ţăran

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranulde râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţiţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un lor şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Vechimea României, vechimea Principatelor Romane/Române Dunărene

I. Vechime şi continuitate. Pilda franceză

Continuitatea unei ţări sau a unui stat se poate menţine dincolo de schimbări radicale. Structura administrativă, orânduirea socială, religia, aşezările politice şi multe altele se întâmplă să se schimbe, iar statul sau ţara este recunoscută de toţi ca aceeaşi.

Franţa, de pildă, avea în anul 1400 o cultură, o religie. Mai târziu, apare protestantismul, care se răspândeşte. E tot Franţa. În 1750 ea este o ţară dominată de Catolicism şi o monarhie ce tinde clar spre absolutism, dar şi o ţară ce deţine vaste teritorii în America de Nord. În 1762, Franţa a pierdut teritorii americane ce îi depăşeau de multe ori suprafaţa. Rămâne aceeaşi ţară. Urmează Revoluţia Franceză, schimbare de regim după schimbare de regim, forme de republică dar şi de imperiu [sic!], de regat, republică etc. Se trece de la Catolicism la Ateismul cel mai fanatic, apoi la unul fanatic-moderat. Într-un târziu, apare o anume nostalgie a trecutului – cei doi Dumas, Paul Feval şi alţi scriitori au contribuţia lor – şi o anume îngăduinţă faţă de o formă edulcorată a Catolicismului – Victor Hugo, Jules Verne şi alţi scriitori au meritul lor. Într-o formă sau alta, Franţa trece prin două războaie mondiale, cu ocupaţie parţial-integrală (Republica de la Vichy era sau nu teritoriu ocupat?), este salvată de un nebun admirabil, o figură istorică unică şi providenţială, Generalul Charles de Gaulle. Care construieşte o Franţă post-belică…
Pe o distanţă de peste 500 de ani Franţa trece prin schimbări structurale, adesea radicale, de multe ori.
De la primul dintre nobili, un fel de „conducător al confreriei feudalilor”, monarhul francez ajunge la monarhia absolutistă, este apoi silit să accepte monarhia constituţională, apoi este înlăturat… Franţa este ba sub Anglia, ba deasupra ei; ba în primejdie să devină colonie germană sau engleză, ba stat colonialist (ceea ce este şi astăzi, deşi, iarăşi, într-o formă deosebită de cea veche). Regal vasal Papalităţii vreme de multe secole, după „Revoluţia Franceză”, dimpotrivă, aceeaşi Franţă devine atât de ostilă Catolicismului încât practică genocidul în Vandeea, unde populaţia refuză această ură. Revoluţionari declară că oamenii se nasc egali în drepturi, dar mai târziu ucide copii pentru vina de a se fi născut nobili. Schimbările structurale ale Franţei sunt atât de uriaşe încât, de pildă, unul dintre revoluţionari, ajuns „prim-consul” se transformă în împărat, şi preschimbă Franţa în imperiu. Etc., etc.
Cu toate aceste schimbări uluitoare, continuitatea subiectului Franţa este clară şi necontestată; raporturile internaţionale – economice, juridice, culturale, religioase etc. – se schimbă, dar se schimbă în raport cu subiectul Franţa şi schimbările acestuia.

Este o pildă care poate ajuta să se înţeleagă de ce schimbările unui subiect de drept internaţional sunt o marcă a continuităţii sale şi nu un sfârşit.
Am putea să exemplificăm prin zeci şi sute de cazuri, de la statul turcesc – acelaşi subiect de peste 600 de ani, cu toate uriaşele schimbări de care a avut parte – şi până la China, cu mii de ani de istorie în ciuda transformărilor prin care a trecut.
Desfiinţarea totală a unui stat poate să existe. 
A dispărut structura creată de Huni, nu mai există nicio moştenire a statului avar, este ieşit din istorie Imperiul Inca, la fel Imperiul Aztec şi tot aşa.
Înfiinţarea (de la zero) a unei ţări sau, asemănător, reînfiinţarea unei ţări dispărute sunt, iarăşi, fenomene istorice concrete. Primul există pentru orice ţară, fie ea veche sau nouă. Pentru reînfiinţarea unei ţări există numeroase exemple, de la Bulgaria la Israel.  

Unde se aşează, în această perspectivă, România?
Se apropie dureroasa şi frumoasa sărbătoare a 100 (o sută) de ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul Român. Există, în paralel, o amintire istorică foarte greaUnirea Transnistriei (cu Podolia şi Vozia sau Edisan) cu Regatul României, o unire cerută de Românii şi ceilalţi trăitori dintre Nistru şi Bug, dar nematerializată (nu discutăm aici de ce). După aceste date urmează, din luna noiembrie într-un an, 100 (o sută) de ani de la Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Şi, câteva zile mai târziu, Unirea Transilvaniei, Maramureşului, Sătmarului, Crişanei şi Banatului cu Regatul Român. O unire parţială pentru Maramureş, Banat şi Crişana, pe care clasa politică „românească” nu a ştiut să le elibereze în întregime, pentru care clasa politică „românească”, în majoritatea ei, nici măcar nu a căutat soluţii adevărate.
Dincolo de durerile aduse de hărţile şi întâmplările istoriei, în această oglindă a Istoriei pe care o avem în anul 2018, rămâne o întrebare: ce vechime are România?
Sau, altfel spus, de câtă vreme există subiectul România?

II. Vechimea şi continuitatea României

Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări se folosesc, de obicei, trei poziţii diferite.
1. Privirea largă, integratoare, asupra Istoriei.
2. Privirea provincialistă asupra Istoriei.
3. Privirea limitativă, (de)structuralistă.
Toate trei includ mai multe abordări. Vom începe prezentarea de la ultima.

II. a. Gândirea destructuralistă

Privirea destructuralistă, cum am numit-o, încearcă să desfiinţeze, radical, existenţa României înainte de o anumită dată, subiectiv aleasă; data respectivă marchează, de obicei, o anumită schimbare structurală care, pe criterii subiective, este declarată a fi „data de naştere” a statului român/României.
Aici intră, de pildă, după ideologul şi adepţii variantei (de)structuraliste, Unirea Moldovei şi Munteniei (1859), Tratatul de la Adrianopol (1829), sfârşitul regimului fanariot (1822), urcarea pe tron a lui Carol I (1866), Războiul Ruso-Turc numit la noi Războiul de Independenţă (1877-1878) şi chiar 1 Decembrie 1918.
Faptul că abordarea este neştiinţifică se poate vedea limpede: pe aceeaşi teorie se dau „date de naştere” ale României – mereu „absolute” pentru adepţi – ce variază cu aproape 100 (o sută) de ani…
În toate aceste cazuri abordarea se limitează la factori secundari, structurali, care niciodată nu marchează apariţia/dispariţia unei ţări; dar care, în cazul României, sunt declaraţi definitorii şi… marcând apariţia ei!
Desigur, ideologii şi adepţii unor asemenea constructe ilogice nu încearcă să le aplice şi ţărilor vecine sau altor ţări; ar cădea într-un ridicol profund. Mai mult, nici măcar nu au o coerenţă logică în propria abordare, schimbându-şi principiile şi chiar schimbând informaţiile istorice spre a se potrivi „concluziei” de la care se porneşte.

Un exemplu este dat de ideologia conform căreia România începe să existe odată cu proclamare ei ca regat sau, respectiv, cu Războiul de Independenţă.
Adevărul este că în amândouă situaţiile deosebirile structurale provocate de evenimente sunt secundare (chiar dacă o propagandă sau alta le umflă dincolo de realitate).
Altfel spus, subiectul România (sau, dacă vrem, subiectul Principatele Române ori Principatele Unite) este unul şi acelaşi între 1875 şi 1885.
Înţelegerile economice, politice, culturale şi religioase ale României sau privitoare la România nu marchează în niciun fel apariţia unei ţări cu acest nume – şi dispariţia unei sau unor structuri anterioare.
Da, ştiu, pentru mulţi dintre cititori pare ca şi cum am face o demonstraţie a faptului că şi ora 10 şi ora 11 sunt ore ale unei zile şi nu marchează trecerea de la o zi la alta. Poate părea paradoxal, dar unii nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, acest lucru.
Înfiinţarea Bulgariei în anii 1878-1881 se face, clar, de la zero.
O simplă paralelă între această înfiinţare şi situaţia României arată că este vorba despre realităţi total diferite.
România post-1878 sau post-1881 este tot România, cu unele schimbări structurale (pierde şi câştigă unele teritorii, îşi schimbă raporturile cu unele state, trece de la principat la regat). Schimbări incomparabil mai mici decât cele suferite de Franţa între 1791 şi 1793, sau în alte perioade similare de timp.
Totuşi, aceeaşi oameni care nici nu s-ar gândi să pretindă că Franţa a fost înfiinţată în 1792 sau, respectiv, în 1815, emit, în condiţiile unor schimbări mult mai mici, să afirme „înfiinţarea României”!
Lipsa de logică a gândirii destructuraliste este izbitoare. Iar aplicarea ei strict la România arată clar că este vorba strict de propagandă. O propagandă ale cărei origini şi interese nu ne interesează aici, dar care este categoric străină (şi ostilă) adevărului.

II. b. Gândirea provincialistă

Această gândire limitează perspectiva istorică la teritoriul ocupat de România modernă şi contemporană.
Adică, aproximativ spaţiul Daciei antice.

Ca urmare, această încercare de a înţelege şi descrie vechimea României sau a Ţărilor Române se concentrează aproape total asupra zonei amintite. Ţările Române aflate dincolo de Tisa, Nistru şi Dunăre abia dacă sunt amintite. Eventuala integrare, chiar esenţială, a Ţărilor Române dintre Tisa, Nistru şi Dunăre într-un spaţiu mai larg este eliminată aprioric.

Centrată provincial, această gândire observă legătura fundamentală între Ţările Române medievale şi România modernă şi contemporană (cum o fac toţi istoricii români şi străini care încearcă să fie obiectivi). În funcţie de poziţia asupra voievodatelor, cnezatelor şi altor structuri politic-administrative medievale din Dacia, adepţii acestei gândiri pun, de obicei, începuturile României sau Ţărilor Române undeva în secolele IX-XIII.
Delimitările structurale sunt, în cazul acestei gândiri, folositoare pentru periodizarea istorică, fără a marca rupturi totale, fără radicalismul neştiinţific, ilogic, al gândirii destructuraliste. Abordarea este, din acest punct de vedere, consistentă cu abordarea istorică asupra oricărei alte ţări.
Desigur, cu amintita limitare provincialistă.

Un exemplu bun ar fi acela al unei abordări a istoriei Germaniei, ca ţară, ce ignoră Prusia, Silezia şi alte părţi pierdute de Germania contemporană (aflate acum în Polonia, Rusia etc.).
Fie că aplicăm această gândire la Germania, la Franţa, la Danemarca sau la orice altă ţară care a pierdut teritorii (mici sau mari), care şi-a schimbat contururile, vedem, de fiecare dată, că o abordare provincialistă este, delicat spus, improprie, subiectivă, falsificatoare.
Pierdută sau nu, Prusia rămâne o parte a istoriei Germaniei. La fel teritoriile sileziene şi alte teritorii care aparţin acum Poloniei. Scandinavia, la rândul ei, aparţine istoriei Danemarcei, nu doar istoriei Suediei sau Norvegiei; eliminarea ei din gândirea istorică asupra Danemarcei sau Danezilor apare, oricărui istoric obiectiv, ca un act cel puţin absurd, dacă nu monstruos.

Paradoxal, în România modernă şi contemporană gândirea provincialistă asupra istoriei domină radical.
Regii Traciei sunt necunoscuţi elevilor, cu toate că se aminteşte faptul că Daco-Geţii erau Traci… Dar, conform gândirii provincialiste, cunoaşterea este limitată la hotarele actuale.
Ca urmare, şi Ilirii sunt total necunoscuţi elevilor români. Cu toate că înrudirea traco-iliră este arhicunoscută şi subiect a mii şi mii de studii, cu toate că amestecul traco-ilir este o realitate din Apuseni şi Banat până în Noricum (Austria de azi) şi Dalmaţia, din Iliria în Panonia şi Dardania.
Ce să mai vorbim despre Scito-Sarmaţi, ale căror legături cu Tracii sunt străvechi şi care au fost o prezenţă în istoria Daciei de prin secolul VII î.Chr. până cel puţin în secolul XIII d.Chr.? Oameni ce reprezintă o populaţie, o cultură şi o contribuţie ce sunt esenţiale pentru istoria Românilor, dar ce rămân practic quasinecunoscute.
Pentru că, desigur, întinşi pe foarte multe milioane de kilometri pătraţi, Scito-Sarmaţii depăşesc prea mult hotarele provinciei în care această gândire închide forţat România şi Românii…
Până şi Romanii şi Daco-Geţii sunt prezentaţi în perspectivă provincialistă, într-un fel în care cu greu pot fi recunoscuţi. Şi sunt, practic, rupţi de tot ceea ce trece de hotarele provinciei.
Nevoi sistematice impun manualelor şi istoricilor să facă unele referiri la ceea ce este dincolo de graniţele amintite. Dar aceste menţiuni sunt nu doar fugare, ci şi atât de rupte de restul prezentării, încât ori sunt trecute cu vederea, ori chiar crează sentimente ostile.

Ca urmare, cu toate încercările de obiectivitate internă, adică aplicată în limitele impuse, gândirea provincialistă nu poate să ofere o privire largă, adevărată, asupra începuturilor şi vechimii României.

II. c. Gândirea integratoare

În această gândire sunt împreună toţi Românii, se ţine seama de toate grupările şi structurile româneşti – sau româno-xene, adică româno-străine – vechi şi noi, precum şi de istoria Străbunilor, inclusiv pre-români, în toate hotarele ei.

Această gândire integrează istoria Celţilor antici de la începuturi şi până la sfârşitul prezenţei lor în aria de etnogeneză a Românilor.
Arie pe care, minimal, Nicolae Iorga o desena, pe baza surselor istorice vechi, astfel:

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

De asemenea, gândirea integratoare îi ia în seamă pe Traci, pe Romani, pe Scito-Sarmaţi, in integrum, astfel încât să găsească baza de la care se poate vorbi despre România, subiectul rândurilor noastre, sau despre Români, în general.
De la Dimitrie Bolintineanu sau Mihai Eminescu la Nicolae Iorga sau Silviu Dragomir avem o pleiadă a gânditorilor, linvgiştilor şi istoricilor români ce au avut această abordare a Istoriei Românilor.

În prezentarea noastră despre originea României am aplicat principiul gândirii integratoare. Folosind surse clare (aici şi aici, de pildă) şi o prezentare care este, la nivelul principiilor, clară şi sistematică; fiind exact aceeaşi viziune ce se aplică în cazul istoriei Chinei, Japoniei, Germaniei, Franţei sau oricărei alte ţări (în opoziţie cu practica oficială de a se aplica pentru România o perspectivă strict provincialistă sau chiar destructuralistă).
Conform acestei prezentări avem o situaţie istorică în care s-au integrat în Terra Romanorum sau S.P.Q.R. (Senatus PopulusQue Romanus), ţară numită din secolul III înainte Romania, şi ţări tracice (cu Tracia, Moesia, Tribalia, Geţia, Dacia etc.), şi ţări sau alte structuri ilire, celtice şi scito-sarmatice.
Continuitatea între Romania secolelor III-IV şi Terra Romanorum de la începutul mileniului I î.Chr. nu a fost contestată niciodată în istoriografie. Continuitatea între statele sau structurile statale nord-dunărene şi Romania este şi ea o realitate, chiar dacă ignorată prea des. Aşa cum se ignoră permanentele revendicări nord-dunărene şi dobrogene ale Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, după poreclele date ei de Occidentali). Aşa cum se ignoră Ţara Românească a Epirului, chiar şi sub Ghinu Buia Spata, şi luptele sale pentru afirmare naţională. Aşa cum se ignoră şi Valahia Mare din Macedonia şi Pind, sau alte state româneşti, raporturile lor complexe cu Constantinopolul, revendicarea drepturilor lor de moştenitori ai Romanilor şi alte fenomene istorice importante. Desigur, foarte neplăcute unor puteri străine – de la Greci sau Unguri la Ruşi sau Bulgari, de la la Turcia la Statul Papal – dar esenţiale pentru istoria României.
În Dacia. Definiţie şi hotare am arătat (mai ales în ultima secţiune), istoria Daciei ca provincie romană şi regat clientelar roman (fie sub numele Dacia, fie sub cel de Goţia), între sfârşitul sec. I d.Chr. şi cca. 560 d.Chr., conform unor surse istorice incontestabile. În Ducii din Dacia nord-dunăreană (şi în materialul despre eroicul Litovoi) am arătat revenirea la Romania a teritoriilor nord-dunărene, revenire realizată repetat şi în multe forme de-a lungul istorie, dar devenită o permanenţă din secolul al IX-lea înainte. Din această perioadă şi până în 1453 Ţările Române s-au raportat la Constantinopole ca la centrul pământesc suprem, aşa cum toate statele catolice se raportau la Roma ca la centrul pământesc (şi spiritual) suprem.
Dincolo de secundarele deosebiri, trebuie observat că statele catolice, în unanimitate, erau vasale Papalităţii, în vreme ce statele ortodoxe nu aveau o asemenea practică faţă de niciun centru. Ca urmare, legăturile de vasalitate între Ţările Române şi Constantinopole, liber acceptate şi susţinute, constituie o asumare conştientă, liberă, voluntară, a apartenenţei la Romania. Romania era, în secolele IX-XV d.Chr., o confederaţie de principate, despotate şi alte structuri unite prin recunoaşterea Împăratului şi Patriarhului de la Constantinopole şi asumarea moştenirii romane creştine.
După căderea Constantinopolului în 1453 din Romania mai supravieţuiesc trei statePrincipatul de Doros (Teodoro-Mangop) în Crimeea, Principatul Munteniei şi Principatul Moldovei la Dunăre (amândouă; numite, de aceea, şi Principatele Dunărene).
Cele trei principate sunt unite şi prin recunoaşterea Patriarhului de Constantinopole (legal, locţiitorul Împăratului în timpul vacanţei scaunului împărătesc), dar şi prin legăturile de rudenie şi rangul nobiliar: conducătorii celor trei state sunt principi romani (bizantini) şi sunt înrudiţi între ei şi cu dinastiile imperiale constantinopolitane.
Basarabii din Muntenia, Muşatinii din Moldova şi Paleologii de Mangop sunt parte a familiei imperiale mari, sunt moştenitori legitimi ai titlului de principi romani (bizantini) şi duc mai departe Romania, aşa cum pot.

Chiar dacă în 1475 încetează existenţa Principatului de Doros (Teodoro-Mangop), celelalte două – Muntenia şi Moldova – merg mai departe.
Asemenea Franţei, amintită la început, vor trece prin multe transformări interne. Vor purta războaie între ele – ceea ce se întâmplă şi între feluritele structuri ce alcătuiesc Franţa secole de-a rândul – şi vor lupta împreună, după caz.
Vor plăti tribut Imperiului Otoman, aşa cum vor plăti tribut Otomanilor şi ţări precum Veneţia, Polonia sau Austria, fără ca prin aceasta să-şi permită cineva să considere desfiinţate sau incluse în Imperiul Otoman respectivele ţări. (Paradoxal, chiar şi Muntenegrul, mai puţin liber în raport cu Imperiul Otoman decât Principatele Române Dunărene, este acceptat mai mereu ca stat extern acestuia, inclusiv de către istorici care neagă României acelaşi statut.) Vor schimba mai multe forme politice, ajungând chiar şi la forme ca cele de republică populară sau republică socialistă; nu este, de fapt, ceva cu totul nou, dat fiind că existenţa Terra Romanorum sau S.P.Q.R. ca republică este clar atestată (şi nimeni nu scoate din asta o „ruptură” sau o „înfiinţare” etc.).
Dar, dincolo de orice secundare schimbări structurale, rămân acelaşi subiectRomania.

III. Concluzii

În pragul a o sută de ani de la Marea Unire (de fapt, de la Marile Uniri) din 1918, România încă luptă să îşi recupereze istoria. O istorie care începe în urmă cu peste 3.000 de ani, atunci când se înfiinţează primele formaţiuni statale ale Romanilor, Traco-Ilirilor şi Celţilor, din care, cu o contribuţie semnificativă a Scito-Sarmaţilor, se va forma ceea ce din secolul al III-lea cunoaştem sub numele de Romania, iar astăzi sub numele de România.
Din punct de vedere istoric şi cultural continuitatea este absolut dovedită.
Din punct de vedere ne-românesc, este o realitate supărătoare, pentru că argumentul istoric are greutatea lui în viaţa diplomatică (mai ales dacă este însoţit şi de alte argumente).
Bineînţeles, Istoria este ceea ce trebuie să ţinem minte din trecut spre a construi viitorul.
Iar din acest punct de vedere înţelegerea vechimii şi continuităţii României are o valoare uriaşă.
Ea constituie o moştenire pe care se poate construi bine şi se poate construi mult.
Pentru Românii de peste hotare, dar şi pentru cei care nu sunt Români. Pentru binele multora, pentru pace şi prosperitate (pace inter-etnică, pace între ţări, prosperitate reală… vise frumoase, dar care, uneori, au mai devenit şi realitate).
Dar despre acestea nădăjduiesc să pot vorbi mai multe în viitor.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă