Etichetă: ţăran

Istoria făcută de Ţăran

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranul „de râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi, ţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un loc şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Un ofiţer român din linia întâi

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Imagine Cpt Petre Popa.jpg

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Scrisoare unui magistrat 01

Scrisoare unui magistrat 02.jpg

Scrisoare unui magistrat 03

Scrisoare unui magistrat 04.jpgScrisoare unui magistrat 05Scrisoare unui magistrat 06.jpgScrisoare unui magistrat 07

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Aş vrea să fiu Ţăran!

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Ţăranul este omul Ţării, Ţărânii şi al Ţarinii.
Este cel care sfinţeşte locul, este cel care îngrijeşte şi apără Ţara, este cel care face ţarina roditoare, cel care scoate viaţă din ţărână, şi care, la sfârşitul ostenelilor sale, se întoarce în ţărână, unindu-se cu Ţara de aici şi cu cea de dincolo, îngrijindu-şi şi apărându-şi ţarina şi de dincolo de moarte.

Se socoteau ţărani, adică Oamenii Ţării, cândva, toţi Românii, de la vlădică până la opincă.
De aceea cătunarul era al cătunului, săteanul era al satului, păstorul era al păşunilor şi plaiurilor, faurul era al tainelor făuritului, cetăţeanul era al cetăţii, târgoveţul era al târgului şi tot aşa, pentru ca toţi să fie Ţărani, toţi să fie ai Ţării.

Ţăranul ştia că are de îngrijit şi apărat ţărâna, ţarina, Ţara.
Şi chipul său se lumina de bucurie când vedea binecuvântarea lui Dumnezeu strălucind peste ţărână, ţarină, Ţară, prin roadele trupului său ostenit: poame, turme, păduri, păşuni, livezi, vii, stupine, copii, tineri, turlele bisericilor şi vuietul clopotelor, cântecul fluierelor, cimpoailor, glasurilor oamenilor şi ale firii…

A fost o vreme când Românul creştea cunoscând că are de îngrijit ţărâna, ţarina, Ţara.
A fost o vreme când fiecare băiat ştia că trebuie să devină cel puţin erou, dacă nu desăvârşit, adică sfânt.
A fost o vreme când fiecare copilă ştia că trebuie să devină cel puţin eroină, dacă nu desăvârşită, adică sfântă.
A fost o vreme în care fiecare faptă era cântărită în cumpăna dreptăţii, iubirii şi datoriilor sfinte.
A fost o vreme când Românul râvnea să fie Ţăran, să poată merge în Veşnicie ştiind că a fost, într-adevăr, om.

 

 

 

 

 

 

 

Mihai-Andrei Aldea

Între ţăran şi mahalagiu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

 

Încă în deceniile dintre cele două războaie mondiale Mircea Vulcănescu înţelesese şi consemnase:
„România [Românimea] a avut o cultură. [18]48 a rupt-o„.
Ideea nu a fost înţeleasă, de către cei mai mulţi, nici până astăzi.

Sunt nenumăraţi aceia care încearcă să înţeleagă Neamul Românesc, istoria şi cultura lui, sufletul lui etc. pe temeiul vieţii şi culturii din ultima vreme.
De pildă, începând prin a vedea şi judeca satul românesc de acum. Şi prin a vedea şi judeca ţăranul român prin satul românesc de acum.

Doar că satul românesc de azi nu mai este, decât excepţional, sat.
Satele româneşti de astăzi sunt, de obicei, mahalalele oraşului.
Iar locuitorii satelor nu mai sunt, de obicei, ţăranii de altădată, acei oameni ai Ţării pentru care toate erau sfinte şi se sfinţeau. Sunt, de obicei, proletari ce locuiesc mai departe de oraş, săteni prin loc, mahalagii prin cultură.
Este o lucrare începută încă în secolul al XVIII-lea, dar mult mai vag, devenită sistematică după 1848, iar după 1948 impusă în forţă.
Ţăranul român aproape a dispărut.
Între vieţuirea demnă a țăranului de atunci şi trista vieţuire a mahalagiului rural de astăzi este o prăpastie uriaşă.

Deosebirea poate fi dată fie şi printr-o singură zicală a ţăranului român de altădată, astăzi nu doar uitată, ci şi greu de închipuit (ori de înţeles):
„Decât să mă-nting în unt, şi să privesc în pământ, mai bine mă-nting în sare şi privesc în soare!”

Mihai-Andrei Aldea