Etichetă: Romanizare

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Dacia Decebal 01

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).

** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.

*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).

 

Străbuni uitaţi. Cei dinainte de noi (I)

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - c

1. Celţii sau Galii

Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.

Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.

De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:

Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.

Costantin_nord-limes_png - cCu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor

Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).

Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.

Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

O altă minciună sfruntată. În cât timp s-a produs romanizarea?

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Am prezentat mai devreme adevărul despre suprafaţa Daciei care a făcut parte din Romania. Simpla comparaţie a hărţilor arată că cel puţin 70% din Dacia a intrat în Imperiul Roman. Reluăm aici un paragraf important din materialul anterior…

În disputele despre formarea Neamului Românesc s-a ivit, de cca. 80 de ani încoace, o mare şi nouă temă. Romanizarea, negată în trecut de extremiştii unguri sau slavi, a început să fie negată şi de oameni care, patrioţi zicându-şi, pretind că ne tragem exclusiv din Daci. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri de traci aşa-zişi sudici – precum Bessii, de la care Părintele Dumitru Stăniloaie derivă, argumentat, nume ca Besarab şi Besarabia. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri ilire – mai ales în Banat şi Apuseni – dar şi multe triburi ale Sciţilor – ca Iazigii între Dunărea de Mijloc şi Carpaţii Bănăţeni şi Apuseni, Agatârşii între Apuli şi izvoarele Oltului şi Mureşului, Roxolanii în estul Munteniei de azi etc.

Una dintre afirmaţiile – folosite drept argument – este „romanizarea nu a avut timp să se producă”.
Formele în care se face această afirmaţie variază, dar în mare se spune că „intervalul de timp între victoria lui Traian din 106 şi retragerea aureliană din 273 este prea mic pentru a permite romanizarea”.
Deci, concluzionează duşmanii romanizării, „nu a fost timp pentru ca Dacii să fie asimilaţi de către Romani”.

Prima observaţie este că niciun om raţional nu pretinde că Dacii au fost asimilaţi de către Romani.
Prezentarea corectă a teoriei oficiale privind etnogeneza Românilor spune că o parte dintre Daci s-a romanizat, dând naştere Neamului Românesc.
Deci, conform acestei teorii, nu toţi Dacii sunt strămoşii Românilor, nu toţi Romanii sunt strămoşii Românilor, Dacii nu au fost romanizaţi integral etc.

Desigur, aici s-ar începe, reflex, discuţia despre ce limbă vorbeau Dacii şi ce limbă vorbeau Romanii. Dar pentru a înţelege adevărul avem nevoie să o luăm pas cu pas. Deci, cât a durat simbioza Daco-Romană?
(Amintesc aici faptul că nu susţin ideea naşterii Românilor prin romanizarea Dacilor. După cum arată mulţi istorici români – de la Nicolae Iorga la Silviu Dragomir -, cea mai limitată teorie decentă a formării Românilor este aceea a romanizării Traco-Ilirilor. Personal, consideră că excluderea Celţilor şi Sciţilor din etnogeneza Românilor este o foarte gravă ignorare a realităţii.)

Pentru a discuta despre simbioza Daco-Romană ar trebui să lămurim două aspecte:

1. Cum se produce o simbioză etnică?
2. De când şi până când s-au suprapus cele două elemente (Dacii şi Romanii)?

1. Cum se produce o simbioză etnică?

O simbioză etnică se produce fie forţat, în urma unui război de cucerire şi a impunerii asimilării, fie paşnic – paşnic la nivelul folosirii armelor – prin economie, cultură, religie etc.

Primul caz, acela al cuceririi şi impunerii asimilării, este de obicei cel mai ineficient. Cucerirea trezeşte resentimente, chiar şi la popoarele violente ale Antichităţii, obişnuite să cucerească şi să fie cucerite. A impune sistematic o asimilare creşte resentimentele. Şi trezeşte o rezistenţă sporită. Ceea ce nu exclude existenţa asimilării etnice, dar limitează producerea ei.

Un exemplu îl constituie practicile Austriecilor şi Ungurilor în Transilvania secolului al XVIII-lea. Austriecii aveau misiunea – primită de la Papalitate – de a converti la Catolicism cât mai mulţi ne-catolici. Având experienţa războiului cu Românii din Moravia (aproximativ 1620-1643) şi a rezistenţei disperate a acestora în faţa catolicizării, au ales pentru Românii din Transilvania, iniţial, o soluţie paşnică – la nivel armat. Adică au încercat să forţeze pe conducătorii religioşi să accepte „Uniaţia” („Unirea cu Roma”, o formă de catolicizare ce păstra unele aparenţe ortodoxe). Atanasie Anghel, zis Satanasie, episcop ce făgăduise înaintea lui Dumnezeu să apere şi mărturisească Ortodoxia chiar cu preţul vieţii sale (ca orice creştin adevărat) se lasă şantajat şi semnează Uniaţia. Urmat, apoi, de feluriţi protopopi. Problemă rezolvată? Nici vorbă. După 1720 atât Ungurii cât şi Austriecii – ocupanţii Transilvaniei – constată că Românii, de fapt, nu au primit Uniaţia! Mai mult, în imensa lor majoritate nici nu auziseră de ea!
Ca urmare, se începe impunerea Uniaţiei. Din partea Ungurilor, se spera că ea va produce asimilarea etnică. Din partea Austriecilor se urmărea doar un rezultat religios. Dar, de fapt, se obţine o ostilitate tot mai mare atât faţă de Austrieci cât şi faţă de Unguri.
Se apelează la masacre şi acte de maximă violenţă: bombardarea cu tunurile a bisericilor, mânăstirilor şi schiturilor; trecerea lor de către trupele austriece sau ungureşti de la Biserica Ortodoxă la Biserica Greco-Catolică; torturarea şi uciderea preoţilor care nu acceptă Uniaţia; torturarea familiilor preoţilor care nu acceptă Uniaţia (inclusiv prin violarea soţiei sau fetelor acestora de către ostaşii trimişi să impună Uniaţia); torturarea, închiderea sau/şi uciderea Românilor de rând care se opun Uniaţiei etc. Zeci de mii de Români, arată documentele, trec peste Carpaţi şi se aşează în Muntenia, Moldova, Podolia, Vozia, Zaporojia, Crimeea, spre a-şi păstra Credinţa. Alţii rezistă local cu o îndârjire cruntă – precum mulţi dintre Haţegani, Făgărăşeni, Bârsani etc. Răscoala lui Horea a avut o dimensiune religioasă pe care mulţi se străduiesc să o ignore; totuşi răsculaţii botezau ortodox pe Unguri şi Germanici (Austrieci sau nu), socotind că răutatea incredibilă a acestora vine din Catolicismul şi Protestantismul practicat. „Soluţia” botezării ortodoxe, naivă, este evident că nu a funcţionat, însă marchează o realitate: opoziţia fundamentală a Românilor faţă de Uniaţie.
Dar, cu toată rezistenţa, sfârşitul secolului al XVIII-lea consemnează victoria Uniaţiei: Românii uniaţi din Transilvania erau majoritari! Astfel că Austria putea raporta Papalităţii îndeplinirea misiunii „apostolice” primite.
Faptul că Uniaţia era doar o treaptă în deznaţionalizarea Românilor se poate observa astăzi, ştiinţific, urmărind raportul între catolicizare şi maghiarizare. Pe Valea Mureşului, de pildă, însă şi în celelalte zone româneşti, se poate constata că în majoritatea punctelor de contact maghiaro-române din secolele XVIII-XIX trecerea la Uniaţie era urmată, în 3-5 generaţii, de maghiarizare.
Această realitate, care vine în contrast cu obişnuita afirmare a rolului naţional (subînţeles pro-românesc) al Bisericii Unite cu Roma, are un substrat esenţial: asimilarea paşnică.
Impunerea prin violenţă a Uniaţiei a fost compensată de uniaţi printr-un naţionalism specific (în fapt esenţial deosebit de naţionalismul românesc printr-o nesănătoasă ataşare de Roma anti-românească a Papalităţii). Dar odată existentă Uniaţia, propaganda maghiară a putut folosi unirea cu Roma Papistă spre a produce fuziunea etnică!
După cum se vede, este mai eficientă simbioza etnică paşnică – din punct de vedere militar, repetăm, căci presiuni de altă natură au existat mereu.

Cu cât o simbioză etnică are un fond mai paşnic, cu atât este mai puternică.
Lipsa conflictelor sărbo-române în Evul Mediu şi Epoca Modernă a dus la asimilarea masivă a Românilor din spaţiul sârbesc. De la Românii din Dalmaţia, bine atestaţi, la cei din Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Muntenegru ş.a.m.d.
Ca să dăm un singur exemplu, capitala veche a Muntenegrului (Krnagora, în sârbeşte) este Cetine (pronunţat „Cetinie”). Cea mai veche clădire de aici este Vlaşka Krkva (Biserica Românească), ridicată în Evul Mediu timpuriu de întemeietorii oraşului: „Radule Vlah” şi fraţii lui.
Documentele istorice atestă o însemnată prezenţă românească în toată regiunea, încă de la venirea Sârbilor. Simbioza etnică a fost foarte eficientă, deoarece s-a produs pe un fond paşnic, fără conflicte armate. Ca urmare, în imensa lor majoritate, Românii au fost asimilaţi, devenind Sârbi (sau Croaţi).

Observăm şi în aceste două cazuri că nu este vorba despre o „asimilare totală”. Şi într-un caz, şi în celălalt, sunt elemente româneşti care se menţin, fie în Mureş, Harghita, Covasna fie în Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia.

2. De când şi până când s-au suprapus Dacii şi Romanii?

Trebuie să observăm aici o făţărnicie clară în propaganda dacistă: pe de-o parte, se prezintă o Dacie uriaşă, pe de altă parte se ia în calcul ca perioadă a romanizării doar suprapunerea apărută după 106 şi doar din zona Haţegului şi Transilvaniei.

Dacă se prezintă Moesia ca fiind parte din Dacia, ba chiar şi Tracia, de către unii autori, este absolut necesar ca suprapunerea daco-romană să fie „cronometrată” de aceştia începând cu includerea în Romania a acestor două teritorii. Nici vorbă!
Dacă se prezintă Panonia şi chiar Noricum – ba şi Raetia, după unii – ca părţi din Dacia, este natural şi obligatoriu ca suprapunerea daco-romană să fie măsurată începând cu includerea în Romania a acestor părţi. Nu se întâmplă aşa!

A pretinde că Dacia începe din Munţii Hem (Haemus, Balcani) dar a nu lua în calculul perioadei de romanizare intrarea acestor munţi în Romania este greu de calificat politicos. Din punct de vedere ştiinţific, este un fals josnic.
A nu lua în calcul, pentru simbioza etnică, suprapunerile culturale, influenţele religioase şi alte asemenea fenomene, limitând simbioza la războaie sau apartenenţe administrative este de asemenea incalificabil. Ştiinţific, este o practică sistematică de falsificare a realităţii.
De altfel, amândouă metodele de mai sus sunt folosite masiv de istoricii extremişti străini împotriva Românilor…

Am prezentat într-un material anterior cele câteva înţelesuri ale Daciei (ca arie de cuprindere geografică şi etnică):

– Dacia ptolemaică (între Tisa, Prut şi Dunăre, extinsă la Tisa, Nistru, Dunăre); corespunde şi teritoriului pe care se estimează o majoritate etnică dacică; tot aici putem aşeza şi Dacia lui Decebal;
– Dacia lui Burebista (de la poalele sudice ale Haemusului în Carpaţii nordici, din Panonia la Olbia);
– Dacia imaginară a unor dacişti (extinsă în vest până în Elveţia şi chiar dincolo de ea).

A. ÎNCEPUTUL
Simbioza daco-romană începe, pentru aceste definiri ale Daciei, astfel:

1. Dacia ptolemaică

Simbioza paşnică începe înainte de anul 100 î.Chr. O dovadă ştiinţifică o constituie faptul că aproximativ din anul 80 î.Chr. înainte Dacii renunţă la monezile greceşti şi adoptă integral denarul roman de argint. Pe care, de altfel, îl imită atât de bine, încât doar găsirea unor ştanţe dacice a permis deosebirea între unele dintre monedele bătute de Daci şi cele bătute de Romani. Este evident că adoptarea monezii romane nu doar că este un hotar cultural esenţial, dar necesită legături anterioare, ce au construit bazele trecerii acestui hotar.
Administrativ, prima parte a secolului I d.Chr. marchează primele teritorii nord-dunărene stăpânite de Romani. Zona dintre Prut şi Nistru este luată de Romani şi fortificată, spre a opri jafurile Sciţilor nordici în Sciţia Mică. Urmează apoi preluarea părţii de nord a Dunării de Jos, aproximativ între Zimnicea şi Galaţi. Amândouă teritoriile ţin de Moesia (în care este inclusă şi Sciţia Mică).
Conflictele militare cu Dacii – fie înţeleşi geografic, fie etnic – au loc prin incursiuni de jaf ale acestora în teritoriile moesice. Paradoxal pentru gândirea care vede vreo ură daco-romană, aducerea în Romania a geţilor din Câmpia Română (în anii 12 şi aprox. 60 d.Chr.) îi mulţumeşte pe aceştia. Este vorba despre 50.000 de familii în primul caz şi de 100.000 de familii în al doilea, care aşezate în Romania devin cetăţeni credincioşi ai ţării. Nu există nici măcar un caz de răscoală sau purtare anti-romană a acestei populaţii de cca. 6-7 sute de mii de oameni. Simbioza daco-romană era deja, în mod evident, foarte avansată.

2. Dacia lui Burebista

Simbioza paşnică începe cel puţin în secolul II î.Chr., când influenţele romane din Macedonia şi vestul Iliriei (Dalmaţia), pătrund în Dardania şi Moesia, inclusiv prin Tracia şi zonele greceşti. Implicarea lui Burebista în treburile interne ale Romaniei, existenţa unor daci, inclusiv a unor nobili daci, în Roma etc. marchează o vechime şi putere considerabilă a acestei simbioze.
Administrativ, anul 20 î.Chr., când Tracia devine stat clientelar roman, este anul în care şi o serie de teritorii ce ţinuseră de Dacia lui Burebista – inclusiv Munţii Hem şi coastele (nord-)vestice ale Mării Negre – intră în Romania.
Conflictele militare încep cu intervenţia lui Burebista în luptele interne din Romania (de partea lui Pompei, care va pierde în faţa lui Cezar).

3. Dacia imaginară a protocroniştilor

Lipsită de coerenţă şi de existenţă reală, această Dacie imaginară nici nu ar trebui luată în calcul. Trebuie să observăm însă faptul că extinderea spaţiului atribuit Daciei împinge în timp începutul simbiozei daco-romane. Dalmaţia, de pildă, intră în acestă simbioză încă înainte de secolul III î.Chr., Raetia la fel. Noricum, sau Regnum Noricum (din Austria şi Slovenia de astăzi), avea legături economice vechi cu Terra Romanorum, de vreme ce era principalul furnizor de fier/oţel al acesteia. În secolul al III-lea î.Chr. legăturile era şi mai strânse, ajungându-se curând la frontieră comună.

Romania 01

Intrarea Romanilor în Dalmaţia a dus la apariţia unei frontiere comune cu Panonia, în care influenţa romană este deja prezentă în secolul al III-lea î.Chr., devenind tot mai puternică.

Trebuie subliniat că Raetia, Noricum şi Panonia sunt majoritar celtice! Excluderea forţată a Celţilor (şi Ilirilor) din etnogeneza românească nu doar că vine în contradicţie cu existenţa străveche a Românilor în acele regiuni (clar atestată documentar şi arheologic), dar sabotează şi etnogeneza Românilor în Dacia (unde există un semnificativ element celtic).

B. SFÂRŞITUL
Sfârşitul simbiozei daco-romane este pus, forţat, pe seama încetării apartenţei administrative la Romania a unor teritorii dacice.
În fapt, apartenenţa administativă este un factor de rangul doi din acest punct de vedere. Apartenenţa spirituală, culturală, este cea definitorie. Totuşi, chiar şi în această privinţă, administrativă, falsurile anti-romanizare sunt prezente.

Într-un mod extrem de incorect, se pune ca limită a prezenţei administrative a Daciei în Romania anul 273. Anul aşa-numitei „retrageri aureliene”. „Uitându-se” – de ce, oare? – două fapte istorice fundamentale:

a. Romania păstrează părţi mari din Banat şi Oltenia şi toată partea de sud a Munteniei, precum şi sudul Moldovei (de la Galaţi până dincolo de Nistru).
b. Partea nordică a Daciei ptolemaice este cuprinsă administrativ în Goţia, regat clientelar roman.

Da, în 273 Romania nu se retrage la sud de Dunăre, aşa cum spun şi multe manuale şcolare, aşa cum spun, din păcate, prea mulţi!
În 273 retragerea aureliană marchează trecerea unui vast teritoriu nord-dunărean din statutul de provincie romană în acela de parte a unui regat clientelar roman! Goţii, foederaţi ai Romei, primesc acest teritoriu în administrare ca parte a calităţii lor de federaţi romani! Iar zonele sudice, de la hotarul Iazigiei şi până dincolo de Nistru, rămân Romaniei, ca părţi din Moesia şi Dacia Aureliană.

Mai mult, atunci când Goţii îşi încalcă îndatoririle, ba chiar trec la jafuri în sud, se ajunge ca Romanii, sub Constantin cel Mare – la doar 35-40 de ani de la „retragerea aureliană” – să pedepsească Goţia luându-i o parte din teritorii. Goţia revine în ascultare faţă de Romania. Merită amintit că Sfântul Constantin cel Mare era el însuşi născut în Dacia (Aureliană).

Dacia sub Constantin cel MareDacia sub Constantin cel Mare

Această revenire la nordul Dunării este neîncetată pentru Romania. Dar este trecută cel mai adesea sub tăcere de către toate sursele „oficiale”. Oare cine sunt cei nedreptăţiţi aici, Dacii sau Romani? Sau, de fapt, Românii?
Să vedem această hartă:

Dacia sec. IX-XIII - c.jpgFormaţiuni statale în secolele IX-XIII la nordul Dunării

În colţul din Nord-Vest avem Ducatul sau Voievodatul lui Menumorut. În scrisoarea acestuia către Unguri, el declară că este stăpân pe ţară prin graţia Împăratului meu de la Constantinopole!
Deci, în secolul al IX-lea, Romania se întindea până la Tisa de sus, până la hotarul Maramureşului, cel puţin!
O realitate istorică dovedită prin documente şi trecută sub tăcere!
Să ne uităm la hartă şi să ne întrebăm câte dintre aceste formaţiuni ţineau de asemenea de Constantinopole, fie şi formal. Cele din sudul Dunării, este evident. Dar câte din nordul Dunării?

Revenind la întrebarea privind sfârşitul simbiozei Daco-Romane, observăm că un răspuns corect bazat pe suprapunerea Dacia / Romania este cel mai devreme anul 602, când are loc invazia slavă. Şi când Romania intră sub ocupaţia politică a extremiştilor greci, trecând la oprimarea populaţiei romanice şi la revendicarea de către Greci a romanităţii şi moştenirii romane.

C. CONCLUZIE
Timpul sau durata romanizării

a. Pentru Dacia ptolemaică (inclusiv Dacia lui Decebal) avem intervalul minim situat între anii 100 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 702 ani.

b. Pentru Dacia lui Burebista avem intervalul minim situat între anul 200 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 802 ani.

c. Pentru Dacia imaginară a unora ce extind Dacia peste Panonia, Noricum şi alte zone, avem un interval situat cel puţin între anii 300 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică cel puţin 900 ani!

În toate aceste calcule nu am inclus factorul religios; mai precis Creştinismul de limbă latină, prezent până cel puţin în secolul al VIII-lea în zona etnogenetică românească.

În toate aceste trei cazuri prezentate, termenii de tipul „(nici) 170 de ani”, „sub 200 de ani” etc., atribuiţi suprapunerii daco-romane de unii (propagandişti plătiţi sau patrioţi dezinformaţi, după caz), se dovedesc a fi o minciună sfruntată.
Ignorarea datelor certe de apariţie a influenţei romane – chiar în hotarele hărţilor desenate de aceste persoane! – este descalificantă atât ştiinţific cât şi moral. Ignorarea faptului că Goţia din 273 este stat clientelar roman, ignorarea realipirii Daciei nordice la Romania sub Constantin cel Mare şi alte reveniri nordice al Romaniei sunt la fel de descalificante.

Adevărul este că suprapunerea Daco-Romană s-a desfăşurat pe o perioadă îndeajuns de lungă spre a asigura o simbioză etnică puternică.

Mihai-Andrei Aldea