O altă minciună sfruntată. În cât timp s-a produs romanizarea?

Am prezentat mai devreme adevărul despre suprafaţa Daciei care a făcut parte din Romania. Simpla comparaţie a hărţilor arată că cel puţin 70% din Dacia a intrat în Imperiul Roman. Reluăm aici un paragraf important din materialul anterior…

În disputele despre formarea Neamului Românesc s-a ivit, de cca. 80 de ani încoace, o mare şi nouă temă. Romanizarea, negată în trecut de extremiştii unguri sau slavi, a început să fie negată şi de oameni care, patrioţi zicându-şi, pretind că ne tragem exclusiv din Daci. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri de traci aşa-zişi sudici – precum Bessii, de la care Părintele Dumitru Stăniloaie derivă, argumentat, nume ca Besarab şi Besarabia. Cu toate că în nordul Dunării trăiau şi ramuri ilire – mai ales în Banat şi Apuseni – dar şi multe triburi ale Sciţilor – ca Iazigii între Dunărea de Mijloc şi Carpaţii Bănăţeni şi Apuseni, Agatârşii între Apuli şi izvoarele Oltului şi Mureşului, Roxolanii în estul Munteniei de azi etc.

Una dintre afirmaţiile – folosite drept argument – este „romanizarea nu a avut timp să se producă”.
Formele în care se face această afirmaţie variază, dar în mare se spune că „intervalul de timp între victoria lui Traian din 106 şi retragerea aureliană din 273 este prea mic pentru a permite romanizarea”.
Deci, concluzionează duşmanii romanizării, „nu a fost timp pentru ca Dacii să fie asimilaţi de către Romani”.

Prima observaţie este că niciun om raţional nu pretinde că Dacii au fost asimilaţi de către Romani.
Prezentarea corectă a teoriei oficiale privind etnogeneza Românilor spune că o parte dintre Daci s-a romanizat, dând naştere Neamului Românesc.
Deci, conform acestei teorii, nu toţi Dacii sunt strămoşii Românilor, nu toţi Romanii sunt strămoşii Românilor, Dacii nu au fost romanizaţi integral etc.

Desigur, aici s-ar începe, reflex, discuţia despre ce limbă vorbeau Dacii şi ce limbă vorbeau Romanii. Dar pentru a înţelege adevărul avem nevoie să o luăm pas cu pas. Deci, cât a durat simbioza Daco-Romană?
(Amintesc aici faptul că nu susţin ideea naşterii Românilor prin romanizarea Dacilor. După cum arată mulţi istorici români – de la Nicolae Iorga la Silviu Dragomir -, cea mai limitată teorie decentă a formării Românilor este aceea a romanizării Traco-Ilirilor. Personal, consideră că excluderea Celţilor şi Sciţilor din etnogeneza Românilor este o foarte gravă ignorare a realităţii.)

Pentru a discuta despre simbioza Daco-Romană ar trebui să lămurim două aspecte:

1. Cum se produce o simbioză etnică?
2. De când şi până când s-au suprapus cele două elemente (Dacii şi Romanii)?

1. Cum se produce o simbioză etnică?

O simbioză etnică se produce fie forţat, în urma unui război de cucerire şi a impunerii asimilării, fie paşnic – paşnic la nivelul folosirii armelor – prin economie, cultură, religie etc.

Primul caz, acela al cuceririi şi impunerii asimilării, este de obicei cel mai ineficient. Cucerirea trezeşte resentimente, chiar şi la popoarele violente ale Antichităţii, obişnuite să cucerească şi să fie cucerite. A impune sistematic o asimilare creşte resentimentele. Şi trezeşte o rezistenţă sporită. Ceea ce nu exclude existenţa asimilării etnice, dar limitează producerea ei.

Un exemplu îl constituie practicile Austriecilor şi Ungurilor în Transilvania secolului al XVIII-lea. Austriecii aveau misiunea – primită de la Papalitate – de a converti la Catolicism cât mai mulţi ne-catolici. Având experienţa războiului cu Românii din Moravia (aproximativ 1620-1643) şi a rezistenţei disperate a acestora în faţa catolicizării, au ales pentru Românii din Transilvania, iniţial, o soluţie paşnică – la nivel armat. Adică au încercat să forţeze pe conducătorii religioşi să accepte „Uniaţia” („Unirea cu Roma”, o formă de catolicizare ce păstra unele aparenţe ortodoxe). Atanasie Anghel, zis Satanasie, episcop ce făgăduise înaintea lui Dumnezeu să apere şi mărturisească Ortodoxia chiar cu preţul vieţii sale (ca orice creştin adevărat) se lasă şantajat şi semnează Uniaţia. Urmat, apoi, de feluriţi protopopi. Problemă rezolvată? Nici vorbă. După 1720 atât Ungurii cât şi Austriecii – ocupanţii Transilvaniei – constată că Românii, de fapt, nu au primit Uniaţia! Mai mult, în imensa lor majoritate nici nu auziseră de ea!
Ca urmare, se începe impunerea Uniaţiei. Din partea Ungurilor, se spera că ea va produce asimilarea etnică. Din partea Austriecilor se urmărea doar un rezultat religios. Dar, de fapt, se obţine o ostilitate tot mai mare atât faţă de Austrieci cât şi faţă de Unguri.
Se apelează la masacre şi acte de maximă violenţă: bombardarea cu tunurile a bisericilor, mânăstirilor şi schiturilor; trecerea lor de către trupele austriece sau ungureşti de la Biserica Ortodoxă la Biserica Greco-Catolică; torturarea şi uciderea preoţilor care nu acceptă Uniaţia; torturarea familiilor preoţilor care nu acceptă Uniaţia (inclusiv prin violarea soţiei sau fetelor acestora de către ostaşii trimişi să impună Uniaţia); torturarea, închiderea sau/şi uciderea Românilor de rând care se opun Uniaţiei etc. Zeci de mii de Români, arată documentele, trec peste Carpaţi şi se aşează în Muntenia, Moldova, Podolia, Vozia, Zaporojia, Crimeea, spre a-şi păstra Credinţa. Alţii rezistă local cu o îndârjire cruntă – precum mulţi dintre Haţegani, Făgărăşeni, Bârsani etc. Răscoala lui Horea a avut o dimensiune religioasă pe care mulţi se străduiesc să o ignore; totuşi răsculaţii botezau ortodox pe Unguri şi Germanici (Austrieci sau nu), socotind că răutatea incredibilă a acestora vine din Catolicismul şi Protestantismul practicat. „Soluţia” botezării ortodoxe, naivă, este evident că nu a funcţionat, însă marchează o realitate: opoziţia fundamentală a Românilor faţă de Uniaţie.
Dar, cu toată rezistenţa, sfârşitul secolului al XVIII-lea consemnează victoria Uniaţiei: Românii uniaţi din Transilvania erau majoritari! Astfel că Austria putea raporta Papalităţii îndeplinirea misiunii „apostolice” primite.
Faptul că Uniaţia era doar o treaptă în deznaţionalizarea Românilor se poate observa astăzi, ştiinţific, urmărind raportul între catolicizare şi maghiarizare. Pe Valea Mureşului, de pildă, însă şi în celelalte zone româneşti, se poate constata că în majoritatea punctelor de contact maghiaro-române din secolele XVIII-XIX trecerea la Uniaţie era urmată, în 3-5 generaţii, de maghiarizare.
Această realitate, care vine în contrast cu obişnuita afirmare a rolului naţional (subînţeles pro-românesc) al Bisericii Unite cu Roma, are un substrat esenţial: asimilarea paşnică.
Impunerea prin violenţă a Uniaţiei a fost compensată de uniaţi printr-un naţionalism specific (în fapt esenţial deosebit de naţionalismul românesc printr-o nesănătoasă ataşare de Roma anti-românească a Papalităţii). Dar odată existentă Uniaţia, propaganda maghiară a putut folosi unirea cu Roma Papistă spre a produce fuziunea etnică!
După cum se vede, este mai eficientă simbioza etnică paşnică – din punct de vedere militar, repetăm, căci presiuni de altă natură au existat mereu.

Cu cât o simbioză etnică are un fond mai paşnic, cu atât este mai puternică.
Lipsa conflictelor sărbo-române în Evul Mediu şi Epoca Modernă a dus la asimilarea masivă a Românilor din spaţiul sârbesc. De la Românii din Dalmaţia, bine atestaţi, la cei din Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Muntenegru ş.a.m.d.
Ca să dăm un singur exemplu, capitala veche a Muntenegrului (Krnagora, în sârbeşte) este Cetine (pronunţat „Cetinie”). Cea mai veche clădire de aici este Vlaşka Krkva (Biserica Românească), ridicată în Evul Mediu timpuriu de întemeietorii oraşului: „Radule Vlah” şi fraţii lui.
Documentele istorice atestă o însemnată prezenţă românească în toată regiunea, încă de la venirea Sârbilor. Simbioza etnică a fost foarte eficientă, deoarece s-a produs pe un fond paşnic, fără conflicte armate. Ca urmare, în imensa lor majoritate, Românii au fost asimilaţi, devenind Sârbi (sau Croaţi).

Observăm şi în aceste două cazuri că nu este vorba despre o „asimilare totală”. Şi într-un caz, şi în celălalt, sunt elemente româneşti care se menţin, fie în Mureş, Harghita, Covasna fie în Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia.

2. De când şi până când s-au suprapus Dacii şi Romanii?

Trebuie să observăm aici o făţărnicie clară în propaganda dacistă: pe de-o parte, se prezintă o Dacie uriaşă, pe de altă parte se ia în calcul ca perioadă a romanizării doar suprapunerea apărută după 106 şi doar din zona Haţegului şi Transilvaniei.

Dacă se prezintă Moesia ca fiind parte din Dacia, ba chiar şi Tracia, de către unii autori, este absolut necesar ca suprapunerea daco-romană să fie „cronometrată” de aceştia începând cu includerea în Romania a acestor două teritorii. Nici vorbă!
Dacă se prezintă Panonia şi chiar Noricum – ba şi Raetia, după unii – ca părţi din Dacia, este natural şi obligatoriu ca suprapunerea daco-romană să fie măsurată începând cu includerea în Romania a acestor părţi. Nu se întâmplă aşa!

A pretinde că Dacia începe din Munţii Hem (Haemus, Balcani) dar a nu lua în calculul perioadei de romanizare intrarea acestor munţi în Romania este greu de calificat politicos. Din punct de vedere ştiinţific, este un fals josnic.
A nu lua în calcul, pentru simbioza etnică, suprapunerile culturale, influenţele religioase şi alte asemenea fenomene, limitând simbioza la războaie sau apartenenţe administrative este de asemenea incalificabil. Ştiinţific, este o practică sistematică de falsificare a realităţii.
De altfel, amândouă metodele de mai sus sunt folosite masiv de istoricii extremişti străini împotriva Românilor…

Am prezentat într-un material anterior cele câteva înţelesuri ale Daciei (ca arie de cuprindere geografică şi etnică):

– Dacia ptolemaică (între Tisa, Prut şi Dunăre, extinsă la Tisa, Nistru, Dunăre); corespunde şi teritoriului pe care se estimează o majoritate etnică dacică; tot aici putem aşeza şi Dacia lui Decebal;
– Dacia lui Burebista (de la poalele sudice ale Haemusului în Carpaţii nordici, din Panonia la Olbia);
– Dacia imaginară a unor dacişti (extinsă în vest până în Elveţia şi chiar dincolo de ea).

A. ÎNCEPUTUL
Simbioza daco-romană începe, pentru aceste definiri ale Daciei, astfel:

1. Dacia ptolemaică

Simbioza paşnică începe înainte de anul 100 î.Chr. O dovadă ştiinţifică o constituie faptul că aproximativ din anul 80 î.Chr. înainte Dacii renunţă la monezile greceşti şi adoptă integral denarul roman de argint. Pe care, de altfel, îl imită atât de bine, încât doar găsirea unor ştanţe dacice a permis deosebirea între unele dintre monedele bătute de Daci şi cele bătute de Romani. Este evident că adoptarea monezii romane nu doar că este un hotar cultural esenţial, dar necesită legături anterioare, ce au construit bazele trecerii acestui hotar.
Administrativ, prima parte a secolului I d.Chr. marchează primele teritorii nord-dunărene stăpânite de Romani. Zona dintre Prut şi Nistru este luată de Romani şi fortificată, spre a opri jafurile Sciţilor nordici în Sciţia Mică. Urmează apoi preluarea părţii de nord a Dunării de Jos, aproximativ între Zimnicea şi Galaţi. Amândouă teritoriile ţin de Moesia (în care este inclusă şi Sciţia Mică).
Conflictele militare cu Dacii – fie înţeleşi geografic, fie etnic – au loc prin incursiuni de jaf ale acestora în teritoriile moesice. Paradoxal pentru gândirea care vede vreo ură daco-romană, aducerea în Romania a geţilor din Câmpia Română (în anii 12 şi aprox. 60 d.Chr.) îi mulţumeşte pe aceştia. Este vorba despre 50.000 de familii în primul caz şi de 100.000 de familii în al doilea, care aşezate în Romania devin cetăţeni credincioşi ai ţării. Nu există nici măcar un caz de răscoală sau purtare anti-romană a acestei populaţii de cca. 6-7 sute de mii de oameni. Simbioza daco-romană era deja, în mod evident, foarte avansată.

2. Dacia lui Burebista

Simbioza paşnică începe cel puţin în secolul II î.Chr., când influenţele romane din Macedonia şi vestul Iliriei (Dalmaţia), pătrund în Dardania şi Moesia, inclusiv prin Tracia şi zonele greceşti. Implicarea lui Burebista în treburile interne ale Romaniei, existenţa unor daci, inclusiv a unor nobili daci, în Roma etc. marchează o vechime şi putere considerabilă a acestei simbioze.
Administrativ, anul 20 î.Chr., când Tracia devine stat clientelar roman, este anul în care şi o serie de teritorii ce ţinuseră de Dacia lui Burebista – inclusiv Munţii Hem şi coastele (nord-)vestice ale Mării Negre – intră în Romania.
Conflictele militare încep cu intervenţia lui Burebista în luptele interne din Romania (de partea lui Pompei, care va pierde în faţa lui Cezar).

3. Dacia imaginară a protocroniştilor

Lipsită de coerenţă şi de existenţă reală, această Dacie imaginară nici nu ar trebui luată în calcul. Trebuie să observăm însă faptul că extinderea spaţiului atribuit Daciei împinge în timp începutul simbiozei daco-romane. Dalmaţia, de pildă, intră în acestă simbioză încă înainte de secolul III î.Chr., Raetia la fel. Noricum, sau Regnum Noricum (din Austria şi Slovenia de astăzi), avea legături economice vechi cu Terra Romanorum, de vreme ce era principalul furnizor de fier/oţel al acesteia. În secolul al III-lea î.Chr. legăturile era şi mai strânse, ajungându-se curând la frontieră comună.

Romania 01

Intrarea Romanilor în Dalmaţia a dus la apariţia unei frontiere comune cu Panonia, în care influenţa romană este deja prezentă în secolul al III-lea î.Chr., devenind tot mai puternică.

Trebuie subliniat că Raetia, Noricum şi Panonia sunt majoritar celtice! Excluderea forţată a Celţilor (şi Ilirilor) din etnogeneza românească nu doar că vine în contradicţie cu existenţa străveche a Românilor în acele regiuni (clar atestată documentar şi arheologic), dar sabotează şi etnogeneza Românilor în Dacia (unde există un semnificativ element celtic).

B. SFÂRŞITUL
Sfârşitul simbiozei daco-romane
este pus, forţat, pe seama încetării apartenţei administrative la Romania a unor teritorii dacice.
În fapt, apartenenţa administativă este un factor de rangul doi din acest punct de vedere. Apartenenţa spirituală, culturală, este cea definitorie. Totuşi, chiar şi în această privinţă, administrativă, falsurile anti-romanizare sunt prezente.

Într-un mod extrem de incorect, se pune ca limită a prezenţei administrative a Daciei în Romania anul 273. Anul aşa-numitei „retrageri aureliene”. „Uitându-se” – de ce, oare? – două fapte istorice fundamentale:

a. Romania păstrează părţi mari din Banat şi Oltenia şi toată partea de sud a Munteniei, precum şi sudul Moldovei (de la Galaţi până dincolo de Nistru).
b. Partea nordică a Daciei ptolemaice este cuprinsă administrativ în Goţia, regat clientelar roman.

Da, în 273 Romania nu se retrage la sud de Dunăre, aşa cum spun şi multe manuale şcolare, aşa cum spun, din păcate, prea mulţi!
În 273 retragerea aureliană marchează trecerea unui vast teritoriu nord-dunărean din statutul de provincie romană în acela de parte a unui regat clientelar roman! Goţii, foederaţi ai Romei, primesc acest teritoriu în administrare ca parte a calităţii lor de federaţi romani! Iar zonele sudice, de la hotarul Iazigiei şi până dincolo de Nistru, rămân Romaniei, ca părţi din Moesia şi Dacia Aureliană.

Mai mult, atunci când Goţii îşi încalcă îndatoririle, ba chiar trec la jafuri în sud, se ajunge ca Romanii, sub Constantin cel Mare – la doar 35-40 de ani de la „retragerea aureliană” – să pedepsească Goţia luându-i o parte din teritorii. Goţia revine în ascultare faţă de Romania. Merită amintit că Sfântul Constantin cel Mare era el însuşi născut în Dacia (Aureliană).

Dacia sub Constantin cel MareDacia sub Constantin cel Mare

Această revenire la nordul Dunării este neîncetată pentru Romania. Dar este trecută cel mai adesea sub tăcere de către toate sursele „oficiale”. Oare cine sunt cei nedreptăţiţi aici, Dacii sau Romani? Sau, de fapt, Românii?
Să vedem această hartă:

Dacia sec. IX-XIII - c.jpgFormaţiuni statale în secolele IX-XIII la nordul Dunării

În colţul din Nord-Vest avem Ducatul sau Voievodatul lui Menumorut. În scrisoarea acestuia către Unguri, el declară că este stăpân pe ţară prin graţia Împăratului meu de la Constantinopole!
Deci, în secolul al IX-lea, Romania se întindea până la Tisa de sus, până la hotarul Maramureşului, cel puţin!
O realitate istorică dovedită prin documente şi trecută sub tăcere!
Să ne uităm la hartă şi să ne întrebăm câte dintre aceste formaţiuni ţineau de asemenea de Constantinopole, fie şi formal. Cele din sudul Dunării, este evident. Dar câte din nordul Dunării?

Revenind la întrebarea privind sfârşitul simbiozei Daco-Romane, observăm că un răspuns corect bazat pe suprapunerea Dacia / Romania este cel mai devreme anul 602, când are loc invazia slavă. Şi când Romania intră sub ocupaţia politică a extremiştilor greci, trecând la oprimarea populaţiei romanice şi la revendicarea de către Greci a romanităţii şi moştenirii romane.

C. CONCLUZIE
Timpul sau durata romanizării

a. Pentru Dacia ptolemaică (inclusiv Dacia lui Decebal) avem intervalul minim situat între anii 100 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 702 ani.

b. Pentru Dacia lui Burebista avem intervalul minim situat între anul 200 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică 802 ani.

c. Pentru Dacia imaginară a unora ce extind Dacia peste Panonia, Noricum şi alte zone, avem un interval situat cel puţin între anii 300 î.Chr. şi 602 d.Chr.; adică cel puţin 900 ani!

În toate aceste calcule nu am inclus factorul religios; mai precis Creştinismul de limbă latină, prezent până cel puţin în secolul al VIII-lea în zona etnogenetică românească.

În toate aceste trei cazuri prezentate, termenii de tipul „(nici) 170 de ani”, „sub 200 de ani” etc., atribuiţi suprapunerii daco-romane de unii (propagandişti plătiţi sau patrioţi dezinformaţi, după caz), se dovedesc a fi o minciună sfruntată.
Ignorarea datelor certe de apariţie a influenţei romane – chiar în hotarele hărţilor desenate de aceste persoane! – este descalificantă atât ştiinţific cât şi moral. Ignorarea faptului că Goţia din 273 este stat clientelar roman, ignorarea realipirii Daciei nordice la Romania sub Constantin cel Mare şi alte reveniri nordice al Romaniei sunt la fel de descalificante.

Adevărul este că suprapunerea Daco-Romană s-a desfăşurat pe o perioadă îndeajuns de lungă spre a asigura o simbioză etnică puternică.

Mihai-Andrei Aldea

9 gânduri despre “O altă minciună sfruntată. În cât timp s-a produs romanizarea?

  1. Eu cred că de acum înainte orice insistenţă pe ideea „167 de ani nu au fost suficienţi” devine de-a dreptul ridicolă. Oricum era ridicolă şi înainte, dar acum chiar nu mai poate nimeni să-l ia pe „nu ştiam” în braţe.
    Felicitări pentru o demonstraţie foarte reuşită şi mulţumim pentru efort!

    Apreciază

  2. Mulţumesc pentru felicitări şi pentru aprecierea efortului.
    În ceea ce priveşte „nu mai poate nimeni să-l ia pe „nu ştiam” în braţe”, acesta este optimism pur.
    În fapt, tocmai am primit un mesaj agresiv, al unuia îndoctrinat de Roxin şi care îl crede dumnezeu sau vocea lui dumnezeu ori ceva de felul ăsta. Şi care refuză să citească şi să înţeleagă materialele prezentate…
    Deci, răbdare multă să avem!

    Apreciază

  3. Hristos s-a inaltat!
    🙂 Daniel Roxin locuieste in zona in care locuiesc eu. L-am intalnit de cateva ori. Imi place si mie de el. Se poate sa aiba sau nu sa aiba dreptate. Cred ca adevarul nu este monopolul unui singur om. Cred de asemenea ca cel mai bine este sa cooperam ca sa aflam cat mai multe informatii despre istoria si despre trecutul stramosilor nostri.
    Multumim parinte pentru informatiile pe care ni le prezentati!

    Apreciază

  4. Nu îl cunosc pe Daniel Roxin, deci nu am vreo părere despre el ca persoană. Fanteziile protocroniste pe care le susţine, cu bani mulţi, sunt însă un război împotriva conştiinţei naţionale româneşti. Tracii au avut o cultură şi o istorie bogată, plină de lucruri bune şi rele, de eroisme şi trădări, de lucruri frumoase şi urâte. O cultură şi o istorie de frunte, care îi aşează alături de marile neamuri ale istoriei – Romani, Greci, Sciţi, Chinezi, Evrei etc. Toate aceste neamuri având bunele şi relele lor. Perfect este doar Dumnezeu. Dar, cum spune Eminescu Noi suntem Români şi PUNCTUM!
    Tracii – sau, mai bine zis, Traco-Ilirii – sunt unii dintre strămoşii noştri. Alături de Romani, Sciţi, Gali. Iar noi suntem urmaşii lor, Românii.
    Acesta este adevărul istoric, atestat de mii şi mii de documente.
    Aceasta este conştiinţa naţională românească din vremea Sfântului Constantin cel Mare şi până astăzi.
    Nu este atestată nicio altă conştiinţă naţională românească.
    Înlocuirea adevărului cu minciuni (de genul „Romanii au ocupat 14% din Dacia” sau „Romanizarea nu s-a putut produce în nici 170 de ani” etc.) este o formă de asasinat. Pentru că minciuna se întoarce până la urmă împotriva celui care o crede (şi împotriva celui care a spus-o, cu sau fără rea-credinţă).
    Războiul unora împotriva noastră a trecut de mult de la atacul direct la cel viclean. Aşa cum încercarea Turcilor de a-i supune pe Români a trecut de la metodele directe – prin forţă, islamizare etc. – la metoda vicleană a fanariotismului, care ne roade şi ne distruge până astăzi. Pentru că este mult mai greu să faci faţă celui care ţi se declară prieten decât celui pe care îl ştii ca vrăjmaş.
    În acelaşi fel puteri străine – Roma Catolică, Viena Catolică, Ungaria Catolică, Ungaria Ultranaţionalistă, Rusia Imperialistă etc. – au încercat să ne distrugă prin stricarea conştiinţei noastre naţionale, a Credinţei Româneşti etc.
    Protocronismul dacist este (oricât de patrioţi ar fi mulţi dintre cei înşelaţi de el) un front antiromânesc. Iar asta se vede simplu: pretinde Românilor să nu mai fie Români, ci „Daci”.
    „Daci” cum şi-i închipuie unii şi alţii, „Daci” după „cărţi de dacism” născocite de feluriţi autori, după „legi zalmoxiene” inventate de unul sau altul etc., etc. Totul străin de ceea ce au fost Românii de-a lungul istorie.
    Ceea ce înseamnă distrugerea Naţiunii Române!
    Este foarte evident că a cere Românilor să NU MAI FIE ROMÂNI este un act antiromânesc!
    Când îndemni Românii să se simtă şi să se declare Daci, nu Români, este evident că lupţi pentru distrugerea Naţiunii Române.
    Este o chestiune de bun simţ. Elementar.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Să ferească Dumnezeu!
    Că Decenenu era „om îndumnezeit” am mai auzit. Dar să mergi până într-acolo încât să-l crezi pe unul sau pe altul vocea lui Dumnezeu (sau dumnezeu) parcă e prea de tot. Adunarea asta a daciştilor începe să semene tot mai mult cu o sectă religioasă, unde, evident, deviza este „crede şi nu cerceta” (în opoziţie directă cu „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.”- I Tesaloniceni 5, 21,22, ca fapt divers pentru cei care sunt de părere că deviza asta sectantă s-ar practica în Biserică).

    Apreciază

  6. Hristos s-a Înălțat.
    Frumos articol. Îl apreciez și mai mult prin prisma faptului ca expunerea dumneavoastră este în concordanta cu expunerea lui Nicolae Iorga în volumul I1 al „Istoriei Romanilor”. Spun în concordanta întrucât dumneavoastră aduceți cel puțin un element de noutate fata de Nicolae Iorga. Ma refer la descoperirea matritelor monetare, care este de data recenta, element pe care domnia sa nu l-a cunoscut pentru ca nu avea cum sa îl cunoasca. Deasemenea Nicolae Iorga a demonstrat ca romanizarea Daciei a început cu schimburile comerciale(prezenta diferitelor monede romane din diverse momente ale istoriei romane pe teritoriul Daciei) și ca de fapt la data războaielor daco-romane dacii cunoșteau deja limba latina, datorita necesităților economice. Deaceea nu a fost nevoie de translatori la negocierea tratatelor de pace.
    In sprijinul acestui fapt vin și eu cu experiență personala. În lumea araba, mai toată lumea înțelege și vorbește, în anumite limite, limba engleza. Si asta in toate nivelele sociale. Arabii au contact cu limba engleza de …..70 de ani, sa zicem. Dar nevoia schimbului economic i-a determinat sa învețe chiar parțial, limba engleza., din școală, ziare, internet, TV, etc.
    Ori Dacii nu aveau nici ziare, nici internet, nici TV. Dar au avut schimburi comerciale cu Roma încă dinainte de secolul II. Iar dacă nu știi limba, nu faci bani. Și mai trebuie ținut cont și de faptul ca nu doar comerciantii Daci veneau la Roma, ci și romanii veneau în Dacia.
    Un aspect pozitiv în expunerea dumneavoastră este faptul ca vorbiți, povestiți, prezentați, etc pe înțelesul tuturor. Faceți lectura mai ușoară, comparativ cu Nicolae Iorga, a cărui lecturare este mai dificila deoarece necesita existenta unui bagaj de cunoștințe consistent din variate domenii (istoric, etnic, geografic, limbi străine, etc.). Recunosc ca nu am capacitatea și cunotițele necesare pentru a înțelege pe deplin opera marelui istoric, dar am mai înțeles și eu câte ceva din istoria noastră. Mă gândesc serios ca atunci când va veni momentul copilului sa învețe istorie, sa citească și din opera marelui savant.
    In incheiere țin sa menționez ca apreciez efortul dumneavoastră de a prezenta pe înțelesul oamenilor de azi, adevăruri istorice complexe.
    Dacă am greșit cu ceva in cele expuse mai sus îmi cer iertare. Istoria nu a fost niciodată punctul meu forte.
    Mult succes în continuare.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Foarte interesante argumentele. In judetul Sibiu, cu ajutorul unui detector de metale am descoperit peste 1700 de obiecte ce dateaza din epoca bronzului pana poate pe la 1700 era noastra. Dintre toate obiectele, doar cele din aur si argint au fost prezentate de Daniel Roxin intr-un mod echidistant.
    Arheologii din Sibiu in schimb au facut o expozitie partinitoare in care au expus fibule ce apartin epocii bronzului ca fiind romane, topoare de fier apartinand epocii fierului ca fiind moderne, monede Dyrrhachium prezentate cu titlul de tezaur antic etc.
    Nu sunt istoric sau arheolog dar sunt un crestin care s-a spovedit la Petru Voda, care a respectat legea, care a crezut in buna credinta a statului roman si a arheologilor, si care a constatat ca Daniel Roxin NU MINTE CAND AFIRMA CA SE INCEARCA STERGEREA ISTORIEI ADEVARATE.
    Ca preot la Petru Voda si ca roman care cunoaste istorie va rog sa comentati situatia descoperirilor facute si reactiile atat ale arheologilor sibieni cat si ale domnului Roxin. Mentionez ca va stau la dispozitie pentru orice tip de discutii pe temele expuse in comentariu.

    Apreciază

  8. Stimate domn, am aprobat comentariul dvs. deşi mi se pare cu totul ilogic. Repet, mi se pare. Să o luăm pas cu pas.
    Nu sunteţi istoric, nu sunteţi arheolog, dar vă pronunţaţi categoric, de partea unui nespecialist, împotriva specialiştilor, hotărând că expertiza lor este părtinitoare. Mie mi se pare o atitudine total absurdă şi cateoric necreştină.
    Spuneţi că nu ştiţi, nu vă pricepeţi, dar faceţi căutări de obiecte antice cu detectorul de metale, fără să aveţi alături un specialist. Asta se numeşte vandalism. Pentru că, stimate domn, găsirea obiectelor are valoare arheologică reală în sit. Locul, poziţia, adâncimea, structura solului etc., toate contează. Dvs, din ceea ce spuneţi, aţi vandalizat sit-uri arheologice, smulgând obiectele din pământ fără o asistenţă de specialitate. Distrugând astfel, pentru totdeauna, contextul pe care doar un arheolog l-ar fi putut aprecia aşa cum trebuie. Aţi făcut asta pentru 1700 obiecte, din ceea ce spuneţi. Sunteţi în situaţia pe care Sfântul Apostol Pavel o definea prin „au râvnă, dar le lipseşte priceperea”.
    Acestea sunt fapte pe care chiar dvs. le-aţi menţionat.
    În ceea ce priveşte pretenţia prezentării părtinitoare sau nepărtinitoare a acestor obiecte, nu am cum să vă răspund ceva. De ce? Pentru că ar trebui să analizez personal cele 1.700 de obiecte, spre a verifica pe fiecare în parte apartenenţa.
    De exemplu, afirmaţi că ar fi fost încadrate greşit „fibule aparţinând epocii bronzului ca fiind romane”.
    În susţinerea acestei afirmaţii aduceţi 0 (zero) argumente.
    Cum aş putea comenta aşa ceva?
    Fibulele apar – ca obiect în sine – din epoca bronzului (aprox. din sec. XIII î.Chr.). În lumea miceniană, de unde se răspândesc în zona ţărmurile Mării Mediterane. În zona Daciei (ptolemaice) ele apar în plină epocă a fierului. Întâi ca obiecte de certă influenţă grecească, înlocuite apoi de cel de tip roman. Şi într-un caz, şi în celălalt, putem avea fibule importate sau produse local după modelul străin. În timp se vor ivi şi modele de tip germanic şi altele.
    În datarea acestui tip de obiecte se foloseşte determinarea statigrafică, acolo unde este posibil. În cazul unor obiecte scoase de nespecialişti, prin dezgropare fără observaţii şi fotografii sistematice in situ (ca în cazul dvs.), determinarea stratigrafică este imposibilă.
    În acest caz esenţială este tipologia fibulelor. Un domeniu în care pare evident că nu aveţi cunoştinţe, altfel aţi fi menţionat tipul de fibule, ceea ce deja ar fi permis o datare fie şi generală.
    Mă tem că dvs. vă închipuiţi că un obiect aparţine epocii bronzului dacă este din bronz. De fapt, însă, obiecte din bronz se tot produc de-a lungul istoriei până în timpurile moderne.
    Altfel spus, nu bronzul unei fibule îi determină apartenenţa la Epoca Bronzului. Este nevoie de mult mai multe date de specialitate.
    Unele indicii le puteţi găsi într-o mică tipologie italiană a fibulelor romane, într-o lucrare ştiinţifică despre fibulele romane din două castre din Dacia, sau în munca ştiinţifică uriaşă din spatele determinării unei singure fibule. Aici puteţi vedea câteva lucrări pe temă.
    Sper ca acestea toate să vă ajute să înţelegeţi distanţa între ideile nespecialistului, oricât de încântătoare ar părea, şi munca istovitoare, complexă şi riguroasă a specialistului.

    Ca preot şi istoric vă pot da un singur îndemn: retrăgeţi-vă din vânătoarea de comori, mergeţi la facultate şi studiaţi arheologia sistematic. Şi reîncepeţi lucrul sub îndrumarea unor specialişti, spre a face un lucru de calitate.
    Altfel, cu toate bunele intenţii, veţi face mult rău.

    Apreciază

  9. Din nefericire observ ca prejudecatile, si propaganda unor servicii de informatii isi fac treaba exact cum era de asteptat.
    Afirmatia „aţi vandalizat sit-uri arheologice, smulgând obiectele din pământ fără o asistenţă de specialitate” este foarte elocventa. De unde stiti ca am descoperit acele obiecte intr-un sit deja stiut? Poate ca datorita activitatii mele, aprobate prin legislatia in vigoare, am descoperit ALTE SITURI PE CARE ARHEOLOGII DACA NU ERAU PARTINITORI LE PUTEAU ANALIZA exact asa cum ati precizat? Eu am invitat arheologii pentru astfel de investigatii insa ideile fixiste deja ma catalogasera ca un vandal.
    Afirmatia „distanţa între ideile nespecialistului, oricât de încântătoare ar părea, şi munca istovitoare, complexă şi riguroasă a specialistului” este valabila doar in cazul in care acel specialist nu este O PAPUSA POLITICA sau si mai grav UN TRADATOR DE NEAM, caz in care munca specialistului va fi doar pentru distrugerea ADEVARULUI ISTORIC.
    Este pertineta afirmatia ca nu puteti sa va pronuntati referitor la catalogarea obiectelor pe care le-am descoperit, asa ca, dupa cum am mai precizat va stau la dispozitie pentru discutii, asta daca va intereseaza.
    Privitor la „vanatoarea comorilor”, consider ca exemplul altor tari europene dintre care as mentiona doar Anglia, in care detectarea metalelor NU ESTE NICI PE DE PARTE ASA DISTRUCTIVA CUM ATI AFIRMAT, este relevanta. „Comorile” pe care eu le-am descoperit ar fi avut cu adevart valoare pe piata neagra, insa eu le-am predat conform legii Directiei Judetene pentru Cultura Sibiu.
    Logica comentariului, dupa mintea mea de nespecialist, este ca doar activitatea arheologica din teren si nu cititul cartilor, va fi DOVADA INCONTESTABILA a adevarului pe care incercati sa il demonstrati in articol, deci am hotarat sa scriu.
    Eu va multumesc oricum pentru raspuns. Nu ma simt ofensat cu nimic din comentariile facute.
    Sincer sper ca arheologii si statul roman sa inteleaga in cele din urma avantajele enorme pe care le pot aduce detectoristii de metale, pentru istoria nationala, in conditiile unei legislatii clare si a unei cooperari cinstite.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s