Etichetă: Romania

Guvernul şi Mafia vaccinurilor. I. Începutul discuţiei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Realitatea în care trăim este acoperită de un văl de minciuni. Logica ne poate ajuta să străpungem acest văl, să demontăm sofismele şi minciunile prin care se încearcă înşelarea noastră.
Vom încerca înlăturarea vălului în privinţa Legii vaccinurilor pe care Florian Bodog, Ministrul Sănătăţii, încearcă să o impună.

Eu mi-am vaccinat copiii. Trebuie să precizez acest lucru deoarece orice critică la adresa amintitei legi, a schemei de vaccinare sau a vaccinurilor primeşte automat ca „replică”, înainte de toate, categorisiri de tipul „fanatic anti-vaccin” şi altele asemenea. Care ţin loc de argumente civilizate, care au misiunea de a declanşa sentimente puternice prin care să se înlăture posibilitatea discuţiei raţionale.
Deci, este folositor să amintesc faptul că am trei copii şi toţi au fost vaccinaţi. Şi au avut probleme din această cauză.
Una dintre ele marcându-ne pe viaţă.
Am mers cu primul dintre copii la pediatru – un doctor de foarte mare ţinută profesională şi morală, pentru care avem doar cuvinte bune – pentru unul dintre vaccinurile primilor ani. Copilul a fost consultat şi s-a constatat faptul că era perfect sănătos, deci apt pentru vaccinare (care, corect, nu se face niciodată unui copil bolnav). La cca. 30 de minute de la vaccin mânuţa în care fusese făcut injectarea era încinsă. L-am sunat pe doctor şi ne-a răspuns: „Se mai întâmplă uneori. Îi daţi asta şi asta, faceţi aşa, o să-i treacă.”. În curând însă copilul avea febră 39. L-am sunat pe doctor şi, cu aceeaşi răbdare şi grijă ca întotdeauna, ne-a explicat că se mai întâmplă, să continuăm tratamentul şi va fi bine. Spre dimineaţă copilul avea febră 40. A început un şir de alergări prin spitale (cinci!), tratamente, serii de antibiotice (cinci!), treceri de la speranţa revenirii la sănătate la durerea întoarcerii febrei şi durerilor… Şase luni de zile! Toţi medicii cu care am vorbit au fost de acord că este vorba despre urmările vaccinului. Toţi au încercat să ne salveze copilul. Să le ajute Dumnezeu! A însemnat enorm să-i avem alături în clipe atât de grele!
După şase luni de zile copilul a fost salvat. Şi au venit primele zile fără febră, fără diaree, fără chinuri, fără urletele de durere ce se auzeau uneori de la zeci de metri.
Vaccinul care i se făcuse nu era expirat, dar era în curs de expirare. Teoretic mai era valabil câteva zile. Teoretic a fost făcut în perioada de garanţie. Şi era produs într-o ţară europeană. Dar, bineînţeles, nu era produs în România… deja Institutul Cantacuzino fusese înlăturat de politicieni aproape total de pe piaţa vaccinurilor din România, deja era în curs de distrugere.
De atunci am făcut eforturi uriaşe spre a putea cumpăra personal cele mai bune vaccinuri. Scumpe. Îmi relipeam pantofii dezlipiţi, îmi coseam hainele rupte, dar pentru copii cumpăram cele mai bune vaccinuri. Discutând îndelung şi cu pediatrul şi cu alţi medici tipurile de vaccin, ferindu-mă sistematic de polivaccinuri şi preferând mai multe înţepături pentru copii dar cu monovaccin.
Au mai fost, uneori, mici efecte secundare după vaccinările celor trei copii (de două ori o febră în jur de 37 cu 5), dar niciodată ceva serios.
La grădiniţă(e), la cursurile de karate sau gimnastică sau şah, la şcoala de muzică, am avut prilejul să ascult plângerile multor părinţi despre necazurile pe care le-au avut de înfruntat în urma vaccinurilor. La fel ca duhovnic. Am încercat mereu să îndrum pe oameni către medici, ca împreună cu ei să găsească cea mai bună soluţie pentru copii. O soluţie care să ţină seama de sensibilităţile fiecărui copil, de faptul – elementar! – că fiecare organism este, totuşi, unic.
Şi mi s-a cimentat în timp convingerea că în orice tratament medical, dar mai ales în domeniul vaccinurilor, consimţământul informat este un drept absolut, care trebuie cunoscut şi asumat de către pacienţi.

Înainte de a trece mai departe, cred că este necesar să aflăm puţin despre ceea ce este consimţământul informat¹.

La prima vedere consimţământul informat poate să pară ceva banal, mai ales în formele practicate adesea la noi: doctorul îţi spune numele tratamentului pe care ţi-l va face şi tu semnezi că eşti de acord.
În realitate această abordare este ilegală şi nu constituie consimţământ informat, ci constituie o formă clară de abuz. Pentru că legal şi etic un consimţământ informat cuprinde şi descrierea procedurilor într-un limbaj accesibil, şi explicarea consecinţelor posibile, bune şi rele, ale procedurilor şi tratamentului, şi prezentarea alternativelor medicale etc.
Ca să dau un exemplu, atunci când am mers prima dată la doctor pentru amigdalită (în copilărie) medicul a explicat părinţilor mei avantajele existenţei glandelor în acea clipă bolnave şi problemele pe care le poate provoca extirparea lor (asta deşi pe atunci amigdalectomia – a.k.a. „operaţia de amigdale/amigdalită” – era foarte la modă). Ca urmare, s-a încercat tratarea şi vindecarea pe cale medicamentoasă; şi doar după ce aceasta nu a reuşit, repetat, s-a trecut la operaţie.
Acesta a fost un caz real de consimţământ informat şi conlucrare adevărată între medic şi pacient(ţi).

Consimţământul informat a fost ani de zile o practică obişnuită. Eventualele încălcări ţineau de persoană – nu există pădure fără uscături – sau de intrarea în ghearele Securităţii. Aceasta din urmă nu-şi făcea probleme cu internări abuzive „la nebuni” şi „tratamente” în consecinţă (inclusiv cu experimente medicale pe „pacienţii” obţinuţi astfel). După 1989 chiar şi folosirea internării la psihiatrie ca armă politică a scăzut enorm în intensitate, iar consimţământul informat a devenit o practică obişnuită. Cel puţin declarativ. Practic însă…
Practic Statul zis „român” – dar anti-român prin nenumăratele măsuri distructive şi chiar genocidare adoptate de-a lungul a aproape trei decenii – a distrus Sănătatea. Tot mai mulţi medici şi tot mai multe alte cadre medicale au fost împinse, alături de milioane de Români, în exod. România este în plin genocid: nu decimare (adică nimicirea a 10% din populaţie), ci peste 20% din populaţie a fost izgonită din ţară sau ucisă. Un genocid ce se desfăşoară paşnic, prin mii şi mii de măsuri ale Statului „român”.
În zona Sănătăţii unele dintre efecte constă în situaţia sistemului medical din zonele rurale şi din multe oraşe mici.
Aici lipsesc medicii, lipsesc adesea cabinetele bine dotate, iar spitalele sunt într-o stare de neînchipuit. În asemenea situaţie, mulţi dintre medicii care totuşi există devin agresivi. Au două justificări clare: suprasolicitarea extremă şi lipsa de apărare în faţa unor bădărani violenţi. Intră aici atacurile beţivilor, ale unor indivizi isterizaţi (de pildă, de aceeaşi aglomeraţie care îi suprasolicită pe medici!), ale unor grupuri de ţigani (dominate de ideea că astfel „îşi fac loc în faţă” şi au o şansă în plus) etc., toate agresiuni în faţa cărora apărarea cadrelor medicale, mai ales în zonele amintite, ţine strict de propria capacitate. „Bodyguarzii”, dacă există, sunt prea adesea total nepregătiţi şi lipsiţi de mijloace de rezolvare a situaţiei. Dacă adăugăm aici şi faptul că a crescut, din păcate, numărul cadrelor medicale având o competenţă redusă, angajate din lipsă de altceva, ne dăm seama de mecanismul care a înlocuit treptat consimţământul medical cu dictatul funcţiei.
Pentru o mare parte din populaţie libertatea de a alege în baza informaţiilor a fost înlocuită de „aşa a zis doctorul/asistenta”. Ceea ce este extrem de grav!

Ce înseamnă o lume în care nu este respectat principiul consimţământului informat?
O asemenea lume este una de tip stalinisto-nazist.
O lume în care Statul poate să hotărască – prin feluritele sale ramuri, numite autorităţi sau instituţii – ce tratament aplică şi cui.
O lume în care cineva poate fi folosit pentru felurite experimente medicale, pe viu, pentru simplul fapt că nu se încadrează politic în liniile impuse de stat. O lume în care cineva poate fi castrat – fie că e bărbat sau femeie – pentru că aparţine de o anumită etnie sau religie. O lume în care cineva poate fi mutilat pentru a fi conform cu regulile unei dictaturi. O lume în care cetăţenii obişnuiţi pot fi transformaţi în sursă de organe pentru elite. Etc., etc., etc.

Acestea sunt bazele. Şi, teoretic, sunt clare.
De la ele plecând, putem discuta problema vaccinurilor şi a raporturilor dintre Stat şi cetăţean în această privinţă.
Desigur, cu cei care au capacitatea să discute.
Pentru că, desigur, mai există şi aspectul adoratorilor Statului, acei fanatici la care discernământul dispare atunci când vine vorba de zeul lor suprem, „STATUL„. Pentru aceştia, tot ce face Statul este bine, tot ce spune Statul este adevăr, Statul nu poate să greşească, Statul trebuie ascultat în toate etc., etc. Aceşti adoratori ai dictaturii Statului asupra cetăţenilor sunt fie oameni care habar nu au ce este Statul – cel care trebuie să fie slujitorul cetăţenilor şi al Ţării, nu să se pretindă a fi stăpânul acestora.
Alături de ei sunt, ridicoli dar persistenţi, adoratorii propriei deşteptăciuni, oameni care cred că dacă au o (oarecare) cultură într-un domeniu sunt superiori tuturor celorlalţi. Şi care merg pe ideea rasistă că cei care nu sunt la fel de deştepţi ca ei trebuie să se supună fără condiţii… Ei uită că inteligenţa fără simţ moral este distructivă, precum şi faptul că inteligenţa într-un domeniu nu face pe nimeni priceput în toate. Şi că demnitatea şi respectul persoanei sunt mai presus de aceste criterii; câtă vreme cineva are discernământ negarea drepturilor civile pe motiv de nivel de pregătire sau inteligenţă este hitlerism în cea mai directă formă.
Amândouă aceste categorii sunt incapabile să discute logic pe tema vaccinurilor – şi pe multe altele -, de vreme ce raţiunea le este surclasată de prejudecăţi.

Dincolo de aceste blocaje, o să încercăm să vedem, deci, care este adevărul despre Legea vaccinării, drepturile cetăţenilor şi Mafia vaccinurilor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ A se vedea mai multe despre consimţământul informat şi rolul său în actul medical aici.

Despre Unirea din 1918 şi Mihai Viteazul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pentru mulţi 1918 înseamnă împlinirea unui vechi vis şi program românesc: unirea Ţărilor Române într-o singură Ţară. Program pe care au încercat după puteri să-l înfăptuiască şi alţi domnitori români – ca Litovoi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Dar care a fost atins, pentru o clipă, de Mihai Viteazul.
Cu, sau fără voie?
Întrebarea poate să pară stranie. Dar există, după 1989, un curent mitologizant care, sub pretextul combaterii miturilor din Istoriografia românească, impune de fapt, prin tot felul de sofisme şi falsuri, mituri distructive. Desigur, sub pretexte de tip „realism”, „progres”, „demitologizare” etc., care ascund, pur şi simplu, o falsificare ideologică şi ideologizantă a unor aspecte altfel de multă vreme clarificate.
De aici şi întrebarea de mai sus, pentru că sunt asemenea voci mitologizante care pretind că Mihai Viteazul a realizat involuntar unirea celor trei Ţări Româneşti – dând tot felul de neclare şi contraictorii explicaţii ale acestui proces.

Mihai Viteazul a avut un program politic propriu, pe care l-a adaptat, ca un om politic adevărat, împrejurărilor. A fost acest program politic unul patriotic, unul naţionalist, românesc? A fost acest programul unul oportunist, de om care caută putere, indiferent unde? Care este adevărul?
Răspunsul îl găsim în trei sau chiar patru fapte fundamentale, care lămuresc foarte bine această nedumerire a unora.

În primul rând, atunci când Andrei Bathory (Batâr Andreiaş, cum i se spune în cronicile româneşti) îi cere lui Mihai Vodă să plece din ţară (cu ameninţări), acesta, printre altele, îi spune că „nu-mi las nimănui ţara şi patria, până ce nu mă va trage de acolo cu dinadinsul de picioare” (adică „decât mort„). Gândirea acestui răspuns este categoric patriotică, naţionalistă. Ea corespunde unui program politic naţional, unei optici naţionale asupra domniei personale. Dar poate să fie acestă folosire a termenilor întâmplătoare, circumstanţială?

În 1599 Împăratul Rudolf îi donează lui Mihai Viteazul domeniul Künigsberg din Silezia, cu toate veniturile sale, ca domeniu ereditar. Acest act ţinea şi de recunoaşterea de către Mihai a suzeranităţii împăratului austriac, dar şi de meritele domnitorului român. Era, totodată, un refugiu în cazul cuceririi Ţărilor Române (lucru precizat ca atare de documente). Dincolo de faptul că între declaraţia împăratului şi finalizarea actului au trecut doi ani de zile, rămâne însă gestul şi valoarea sa. Putându-se retrage aici sau în alt domeniu vestic spre a avea o viaţă liniştită şi îmbelşugată, Mihai alege însă jertfa, mergând înainte spre realizarea programului său politic, din luptă în luptă şi trecând peste nenumăratele trădări de care are parte – şi de la unii boieri români, şi din partea nobililor Unguri sau Secui care îi juraseră credinţă, dar mai ales din partea aliaţilor externi. Actul de donaţie este finalizat în 1601, într-o clipă în care Mihai Viteazul era atacat din toate părţile, pierzând controlul asupra majorităţii teritoriului deţinut anul anterior. Totuşi nici acum domnitorul român nu se retrage la domeniul său din Silezia, ci luptă împotriva tuturor şanselor pentru acelaşi program politic. Cine cunoaşte încercările grele prin care trece Mihai Viteazul în aceşti ani îşi dă seama cât de semnificativă este alegerea domnitorului român de a nu se retrage la domeniul său din Silezia! Mai mult, merită observat că domnitorul ar fi putut, în loc să cheltuie sume uriaşe pentru eliberarea Ţărilor Române de sub Turci (sau Polonezi), să folosească acei bani pentru a-şi cumpăra domenii frumoase în Vest (din Moravia în Franţa, avea de unde alege!). Spre deosebire de alţi domnitori, ale căror relaţii cu Occidentul erau între slabe şi zero, Mihai este, dimpotrivă, bine informat şi are legături mult mai vaste decât s-ar crede. Chiar şi administratorul numit de el pentru Künigsberg este un occidental – Carlo Magno, originar din Italia (Milano) şi bun prieten al domnitorului.

În 1600 Mihai Viteazul înfrânge forţele poloneze care încercaseră să preia Moldova şi Ardealul, iar apoi Muntenia (Andrei Bathory era omul polonezilor şi mijlocise pentru aceştia punerea Munteniei sub ascultare faţă de Polonia). Ajuns pe hotarul Poloniei domnitorul primeşte propuneri de a prelua tronul Poloniei, atât cu sprijinul unora din Seimul polonez, nemulţumiţi de şi de regele Sigismund al III-lea şi de cancelarul Zamoyski, cât şi cu sprijinul cneazului Constantin Vasile de Ostrog. Având alt program politic decât cel preconizat de aceste forţe poloneze, Mihai Viteazul refuză. Ceea ce, desigur, un „aventurier” aflat „în căutare de putere şi avere” – cum l-au declarat, fără temei, unii – nu ar fi făcut niciodată. Polonia era o ţară – dublă, incluzând şi Lituania – mult mai puternică şi mai bogată, mai liniştită şi cu perspective economice mult mai bune decât toate cele trei Ţări Româneşti la un loc. Dar nu era nici patria lui Mihai Viteazul, nici nu intra în programul său politic.

Dar care era acest program politic?
Aici avem al treilea aspect esenţial – pe primul în ordine cronologică îl socotim secundar, de vreme ce poate fi înţeles cu adevărat doar prin celelalte trei.
Este vorba despre ceea ce Mihai Viteazul însuşi consemnează ca program politic în negocierile cu Împăratul Rudolf, care prin legătura sa extrem de strânsă cu Papalitatea şi titulatura sa mai era numit de Români şi „Împărat al Râmului(Romei)”. Iată documentul:

https://i0.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_01.jpg

“Dorinţele lui Mihai-Vodă Măria Sa, Domnul Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului. Acestea sunt dorinţile Măriei Sale”

  1. Cu aceasta să încuviinţeze Măria Sa dorinţa Înălţimii Sale, ca să ţină Ardealul şi să-l stăpânească cu numele de gubernatorie, dar cu aşa condiţie, ca Înălţimea Sa să i-l lasă să-l stăpânească toată viaţa; după moarte să rămână fiului său şi urmaşilor lui, de la fiu la fiu; când însă (ceeia ce să ferească Dumnezeu Sfântul) Domniei Sale i s-ar stânge neamul, să fie ţara a Măriei Sale Împăratul Râmului.
  2. Doreşte Măria Sa, ca şi Moldova să i-o dea Domnia Sa pe veci, de la fiu la fiu ad utrumque sexum, şi Ţara-Românească încă Măriei Sale. Când însă s-ar stânge tot neamul Măriei Sale, aşa că şi viţă bărbătească şi cea femeiască ar lipsi, Înălţimea Sa să dea acestor două ţeri, Moldovei şi Ţerii Româneşti, o astfel de învoire, ca ele înşile să-şi poată alege Domnul, pe cine vreau, însă în aşa chip, încât să-şi ceară de la Înălţimea Sa Împăratul Râmului, şi să-i slujească lui.
    Judecăţile, pe care le vor avea ţerile, pe acelea să le vadă şi să le dezbată Domnul care va fi, împreună cu sfetnicii, şi tot înaintea lui să se sfârşească toate judecăţile; în altă ţară să nu meargă, din pricinile în apelaţie. Nimeni să nu scoată din vechile lor prăvili pe călugări, pe popi şi mănăstiri.
  3. Dorinţa Măriei Sale: doreşte ca să se ţină de Ardeal: Gurghiu, Gilău, Ieciul şi Făgăraşul, cu toate Ţinuturile şi veniturile, pe veci; din Ţara Ungurească însă: Hustu, Chioara, cu Ţinuturile şi veniturile împreună, din fiu în fiu, utrumque sexum; dacă s-ar stânge neamul de viţă bărbătească, să rămână ramurii de pe fete, şi nimeni să nu-i tulbure într-acelea în slujba Măriei Sale. Şi cu condiţie ca aeasta: adică ar fi alt principe în Ardeal, acela să nu aibă autoritate şi putere să le iea din mâna ramurii după băieţi sau după fete.
  4. Şi aceia doreşte Măria Sa ca să aibă şi pentru aceia putere Măria Sa, ca să poată da slobod şi dărui în veci, ori-cui va vrea, sau moşie, sau alt ceva, ori ce vrea, afară de aceia, dacă cineva ar greşi sau împotriva Măriei Sale sau împotriva altora, ori-ce fel de om ar fi, şi atunci să aibă Măria Sa putere ca pe unul ca acela să-l pedepsească, după pravilă şi după cuviinţă şi toate judecăţile, să se sfârşească înnaintea Măriei Sale; într-alt loc să nu apeleze şi să nu se scoată judecăţile.
  5. Dorinţa Măriei Sale este ca acele cinci comitate, Bihorul, Solnocul de Mijloc, Maramureşul, Zarandul şi Crasnă, să le dea Domnia Sa Ardealului, precum au fost înainte, cu toate cetăţile şi Ţinuturile dimpreună.
  6. Şi aceasta doreşte Măria Sa, ca cetăţile de la hotare, pe care le va putea lua din mâna păgânilor, aşa cum sunt Timişoara, Felnocul, Ceanadul, Becicherecul, Panciova şi Berinul, să fie ale Măriei Sale, cu ţinuturile lor dimpreună, până la Dunăre, pe veci, din fiu în fiu, ad utrumque sexum.
  7. Dacă Înălţimea Sa vrea să se bată tot înainte cu turcii, atunci doreşte Măria Sa, ca să-i dea atâţia bani pentru trebuinţa Ardealului, câţi i-a rânduit lui Sigismund; şi Moldovei să-i rânduiască şi să-i dea Înălţimea Sa, atâţia bani câţi i-a orânduit Ţerii-Rumâneşti.
  8. Titlul care i l-a dat  Înălţimea Sa lui Sigismund Bathory, astfel să i-l dea şi Măriei Sale.
  9. Pe aste trei luni, adecă: August, Septembre şi Octombre, să dea Înnălţimea Sa pe fiecare câte o sută de mii de florini, aceia ce face 300.000 de florini; mox et de facto să-i trimeată Înnălţimea Sa.
  10. Măria sa se bucură foarte mult  că Înălţimea Sa a îngăduit să înceapă cu banii Înălţimii Sale în tot locul mine, şi doreşte Măria Sa să aibă voie, ca, dacă ar găsi vre-o neîngrijire în prefecţii care îngrijesc de mine, să poată scoate pe prefectul nebăgător de samă şi să lase baia unuia care poate fi de folos ţerii.
  11. Când va cere nevoia, adecă atunci când se va ivi vreun duşman ţerii, unde s-ar cere ajutorul căpitanului de Caşovia, şi Măria Sa i-ar scrie căpitanului, să fie dator căpitanul Caşoviei, cu toate puterile lui, să meargă acolo unde spune şi doreşte Măria Sa; să nu trimeată la Înălţimea Sa Împăratul.
  12. Sfetnicul pe care îl trimete Înălţimea Sa să fie acolo, pe lângă Măria Sa, până  atunci, până se va sfârşi războiul, care să îngrijească de lipsurile oştirii; şi când s-ar începe judecăţi despre pământul câştigat de la Turci şi hotarele aceluia, acelea să fie înaintea Măriei Sale şi a sfetnicilor săi, şi să dezbată şi împartă, şi tot înaintea Măriei sale să se sfârşească pricinile, să nu meargă într-alt loc pentru apelaţie. Înălţimea Sa să nu se amestece într-aceia, şi să nu orânduiască, nici să dea sau să hotărască dintr-aceia, sau să ia, ci numai singur Măria Sa să dăruiască şi să dispuie, sau să ia, împreună cu sfetnicii săi.
    Omul pe care îl trimete Măria Sa să fie pe lângă Înălţimea Sa, aceluia să-i dea Înălţimea Sa şi mâncare, şi băutură, şi să fie cinstit atât din partea Înălţimii Sale, cât şi din a sfetnicilor săi”.

Pe spatele celei de-a doua file a documentului se află scris de mâna lui Mihai Viteazul:

https://i0.wp.com/www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic_02.jpg

„Şi hotarul Ardealului
pohta ce-am pohtit
Moldova şi Ţara Românească”.

(Din Analele Academiei Române, XX., p. 482, Hurmuzaki XII, p. 961)

Avem aici o serie de fapte istorice, inclusiv un document olograf al lui Mihai Viteazul, toate dovedind că acest om a fost stăpânit de iubirea de ţară, de dorinţa de a vedea cele trei Ţări Româneşti libere de stăpânirea otomană, întregite, independente, unite şi mergând în Istorie împreună.
Vis care s-a împlinit în mare parte în 1918.
Când într-adevăr, cele trei Ţări Româneşti, libere de stăpânirea otomană, au devenit unite spre a merge în Istorie împreună.
Din păcate încă nu s-a împlinit visul independenţei, încă nu există o clasă politică românească, în stare să conducă România după nevoile şi voinţa poporului. De aceea nici întregirea Ţărilor Româneşti nu s-a putut face, căci clasa politică a urmat alte interese, străine.
Rămâne să împlinim şi acest ideal al adevăratei independenţe, al unei clase politice într-adevăr naţionale. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Mihai-Andrei Aldea

 

 

 

Despre politicienii U.D.M.R. şi 1918

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

      De curând, un oarecare politician român de etnie maghiară – K.H. – a făcut o serie de declaraţii împotriva Marii Uniri din 1918, împotriva României şi a Românilor. Încercând să-i convingă pe Unguri – aceştia au fost ţinta interviului – că pentru ei 1918 trebuie să fie ceva rău, foarte rău, extrem de rău…
Asemenea declaraţii sunt de aşteptat de la majoritatea politicienilor de etnie ungară din Republica România. Deoarece şi ei, ca şi politicienii români de alte etnii – cu excepţii puţine şi lăudabile -, se bazează electoral pe orice în afară de competenţă, onestitate şi interesul cetăţeanului. În cazul politicienilor de etnie maghiară, în locul competenţei, onestităţii şi interesului cetăţenilor (fie şi doar de etnie maghiară) se aşează victimizarea, şovinismul şi anti-românismul.
Trist este că există Unguri – şi din Ungaria, dar mai ales din România – care le cred minciunile şi mesajele şovine… nu doar uitând să verifice spusele lor, dar uitând şi faptul, elementar, că sunt foarte corupţi şi incompetenţi.
Ce-i drept însă, pot să dau eu însumi mărturie că sunt şi foarte mulţi Unguri care s-au trezit, unii de foarte multă vreme, şi au înţeles adevărul. Am întâlnit în Covasna şi Harghita mulţi Unguri, oameni obişnuiţi, care sunt sătui până peste cap de incompetenţa acoperită de mesaje de ură a politicenilor „maghiari” (de fapt la fel de „maghiari” pe cât de „români” sunt şi cei mai mulţi politicieni „români”…). Doar că… nu au cu cine altcineva să voteze. Căci, printr-o „frumoasă” înţelegere între politicienii de etnie maghiară şi… ceilalţi politicieni „români” – corupţia, de fapt, nu are naţionalitate – s-a monopolizat de către U.D.M.R. toată reprezentarea Maghiarilor din România.

      Politicienii de etnie maghiară ce deţin controlul în Covasna, Harghita şi mari părţi din Mureş ţin în sărăcie, dinadins, oamenii din aceste zone. Dând mereu vina pe „Români”, dar în realitate fiind autorii direcţi ai stării de mizerie. De la străzile bombardate din Miercurea Ciuc, la durerile Ungurilor din Ghimeş nenumărate sunt mărturiile acestei politici: „ţinem poporul sărac, închis şi oprimat, dând vina pe Români”.
Comuna Peştera din Constanţa este un exemplu clar – între, din păcate, puţinele din Ţară – care arată ce poate face un grup de oameni ne-corupţi, care pune interesele oamenilor pe primul plan: Primarul şi consilierii au făcut din comuna aflată pe penultimul loc în Judeţul Constanţa ca venituri cea mai frumoasă comună din judeţ; şi una dintre cele mai frumoase din ţară. Şi asta cu toate că au avut de suferit destule persecuţii din partea corupţiei judeţene şi centrale.
      Dacă – of, acest „dacă”! – politicienii U.D.M.R. ar voi binele Ungurilor, ar face pentru ei ceea ce s-a făcut în Peşterea. Nu i-ar ţine în sărăcie, în vreme ce ei, politicienii, îşi tot cresc averile. Şi cine cunoaşte realităţile din Covasna, Harghita şi alte zone majoritar maghiare ştie adevărul. Ştie câţi oameni admirabili se zbat cu greu să îşi asigure ziua de mâine. Ştie durerea dintre râsetele copiilor nevinovaţi şi suferinţa părinţilor care muncesc până la istovire, adesea aproape fără speranţă, pentru a-şi duce familia mai departe. Durere pe care politicienii U.D.M.R. o speculează şovin, pentru că dacă alegerile s-ar face pe competenţă, ar fi înlăturaţi din politică de îndată. Ura mizeriei născută de politicieni folosită de aceştia drept capital electoral… tot pentru ei.
Este o realitate plină de tristeţe, în care oamenii sunt prinşi ca într-o cuşcă.

      Şi pentru că în ciuda acestei realităţi sunt încă cetăţeni români – de etnie maghiară, dar şi română, sau din familii mixte – care cred în minciunile propagandei şoviniste, să vedem câteva declaraţii, în lumina FAPTELOR CONCRETE.

      Cităm:
„dacă statul român în ultimii 100 de ani nu ar fi încercat în mod permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice ce nu este român, atunci generaţia de astăzi s-ar poziţiona altfel faţă de acest subiect. Dar pentru că între cele două războaie mondiale şi sub regimul Ceauşescu această intenţie a fost una neechivocă, iar după 1989 deseori s-a putut sesiza acest scop neexprimat expres, este evident că se regenerează fricile: românilor le este teamă că noi vrem să rupem Ardealul, iar maghiarii se tem că românii vor să ne ia identitatea etnică.” [sublinierile îmi aparţin]

      Este evident ce impact au supra bieţilor Unguri din România asemenea declaraţii, date de un politician de frunte – ca putere şi avere, era să zic, din reflex poetic
(de fapt e un biet sărac ce primeşte doar vreo 6.500 de lei pe lună de la U.D.M.R. şi încă puţintel ca salariu de deputat, plus un mizilic pentru funcţiile din guvern, plus…).

      Nu o să stau să discut aici contradicţiile frazei, felul în care încurcă politicianul în cauză „permanent şi deschis” cu „seiszat”, „scop neexprimat deschis” şi altele asemenea.
Nu o să le discut pentru că niciun cititor obişnuit nu-şi va bate capul cu aceste aspecte: „emoţia patriotică l-a făcut să se încurce puţin”, ar spune unii.
Dar o să vedem faptele concrete, aşa cum le recunoaşte oficial întreaga lume, inclusiv Ungaria!

1920, Ungaria are o minoritate românească de 23.760 suflete, conform propriilor declaraţii. (Nu discutăm cât de mică este această cifră în raport cu realitatea, o luăm ca atare, fiind o recunoaştere oficială a unui număr minimal de Români în Ungaria.)
1990, Ungaria are o minoritare românească de 10.740 suflete, conform propriilor declaraţii.
Altfel spus, în 1990 etnicii Români din Ungaria au rămas la 45,2% din ceea ce fuseseră în 1920.

1920, România are o minoritate ungurească de cca. 1.400.000 suflete, conform datelor declarate de Ungaria (care dădeau cifra de 1.662.948 Unguri în 1910, cca. 200.000 de Unguri migraţi în Ungaria în urma evenimentelor din 1918-1919 plus pierderile din 1914-1918).
1930, România are o minoritate ungurească de 1.425.507 suflete (în toate aceste statistici au fost înglobaţi şi Secuii).
1992, România are o minoritate ungurească de 1.624.959 suflete.
Altfel spus, în 1992 etnicii Unguri din România erau cu circa 14% mai mulţi decât fuseseră în 1930 (în cifre absolute, cu 199.452 mai mulţi)¹.

      Deci, în vreme ce numărul Ungurilor din România a crescut în mod clar din 1920 până în 1992, faţă de 1930 fiind o creştere uluitoare de 14%, numărul Românilor din Ungaria a scăzut cu 54,8%!
În faţa acestor date este clar că purificarea etnică a fost practicată de Ungaria, nu de România.
Ce fel de neruşinare poţi avea ca să îndrăzneşti să pretinzi că România a urmărit „permanent şi deschis să asimileze minorităţile şi să lichideze orice nu era românesc”, în condiţiile în care minoritatea ta a crescut cu 14% în timpul în care minoritatea românească din Ungaria a fost redusă la sub 46% din ce era?
Răspuns: neruşinare de politician corupt şi şovin, care instigă la ură interetnică pentru că nu poate fi susţinut ca om politic pe baza competenţei reale.

      Să mai vedem nişte fapte!
În Cehoslovacia erau în 1938 cca. 3.200.000 de Germani, aproape în totalitate fiind aşa-numiţii Germani Sudeţi. Aceştia colaborează – nu toţi, dar în mare parte – cu regimul lui Hitler, atât în teritoriile ce sunt înglobate Germaniei naziste, cât şi în „Protectoratul Boemiei şi Moraviei” înfiinţat de aceasta.
Unii iau parte la acţiunile criminale – delicat spus – desfăşurate de nazişti pe teritoriul Cehoslovaciei. Pe scurt, cam ceea ce s-a întâmplat şi cu Ungurii din România în timpul ocupaţiei hortiste a nordului Ardealului. Doar că Cehii au reacţionat altfel decât Românii. Mai occidental, aş putea spune.
Ca urmare, din 1945 începe expulzarea Germanilor Sudeţi. În anul 2001 mai trăiau în Cehoslovacia 39.106 Germani. Această scădere de peste 98% din populaţia germană din Cehoslovacia este un exemplu de ce înseamnă, de fapt, purificarea etnică de care neruşinaţii politicien U.D.M.R. acuză, atât de aberant, România.

      Sunt doar două exemple foarte clare – dintre multele care pot fi aduse – care arată limpede cât de mare este minciuna propagandei şovine practicată de U.D.M.R.
Şi că, în realitate, Ungurii din România ar trebui să privească spre anul 1918 cu totul altfel decât sunt îndoctrinaţi să o facă. Este un an în care teritorii dintotdeauna majoritar româneşti, supuse unor sistematice regimuri de asuprire din partea unor clase extremiste de tip feudal, iar apoi burghez-şovine, s-au unit cu Ţara Mamă. Dând minorităţilor drepturi unice în regiune; fără să practice expulzarea pe criterii etnice sau alte forme similare – nici măcar schimburile de populaţie propuse de… Ungaria.
Aceasta este, de fapt, realitatea lui 1918. Pe care Ungurii din România ar trebui să o cunoască foarte bine. Şi astfel, după chiar declaraţia politicianului U.D.M.R. amintit, s-ar poziţiona altfel faţă de 1918. Într-adevăr, l-ar înţelege altfel. Pentru că şi-ar da seama că 1918 a scos o mare parte din populaţia românească din maşinăria extremistă a unei „elite” şovine, lăsând – şi dând – populaţiei maghiare posibilitatea de a creşte cultural şi etnic, de a-şi păstra legăturile cu ţara de origine şi Ungurii de pretutindeni.
Eliberaţi de propaganda şovinistă, de tensiunea nebunească pe care politicienii extremişti le-o provoacă, Maghiarii din România ar putea să folosească facilităţile extraordinare pe care le au în această ţară nu doar pentru a dezvolta mai departe o reală şi frumoasă cultură maghiară, ci şi pentru a deveni puntea necesară între două naţiuni de prea multă vreme absurd învrăjbite.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am ales ca reper 1930, pentru că datele acestui an sunt recunoscute şi de Ungaria, în vreme ce asupra celor din 1920 sunt dezbateri. Faţă de 1920 avem o creştere de 16,1%.

Dacia. Definiţie şi hotare

Mihai-Andrei Aldea19 comentarii

Prin cuvântul Dacia se înţeleg mai multe lucruri. Nu ne vom opri acum la cele recente, fie ele moderne sau contemporane, ori chiar medievale – precum maşinile Dacia, reviste sau almanahuri denumite „Dacia”, proiecte politice, asociaţii etc. O să vorbim doar despre ceea ce înseamnă Dacia pentru Antichitatea europeană, după izvoarele existente. Pe scurt.

a. Dacia ca zonă etnică locuită majoritar de Daci.
Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spaţiului dintre Dunăre, Tisa şi Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spaţiul celtic sau germanic, spre Nord şi Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părţi ale Panoniei, în mai puţine din Noricum, dar încă apar, ici şi colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt şi în sud, până în Dardania şi Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung şi mai departe, în Iliria, Dalmaţia, Epir etc., ba chiar şi în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părţi, Dacii erau o minoritate. Nobilă şi valoroasă, de multe ori cu un rol istoric important, dar fără a transforma acele ţinuturi în spaţii dacice.

b. Dacia ca termen geografic.
Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea şi Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înţelegea mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru. Iar prin Daci locuitorii acestuia (uneori precizaţi ca Sciţi sau de altă origine, ori dovediţi astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puţin partea sudică a zonei dintre Prut şi Nistru era mereu socotită ca parte a Sciţiei Mari complica – şi complică – lucrurile. Ca şi faptul că Sciţia Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care [zonă geografică] nu a aparţinut niciodată).

ptolemeu-harta-lumii
Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia ptolemaicăDacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista.
Pe multe hărţi aceasta este înfăţişată între Dunărea de Mijloc şi Nistru, ba chiar şi dincolo de acesta, din Carpaţii Păduroşi în Haem (Munţii Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această ţară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfăţişat ca cel mai mare dintre regii Traciei. Să fi fost acesta numele ţinuturilor stăpânite de Burebista sau cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Ţara Haţegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuşi, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista. Din păcate nu mai avem o serie de izvoare istorice care ne-ar fi putut lămuri în această privinţă. Dar, întrucât este o mare probabilitate ca numele ţării să fi fost – în ciuda inscripţiei amintite – Dacia, iar acest nume este oricum folosit pentru regatul lui Burebista, o să-l folosim şi noi.
Dar care era hotarul acesteia?
Ei bine, în Vest Dunărea de Mijloc a fost hotarul, în Sud Tracia – regat clientelar roman. Hotarul dintre Dacia lui Burebista şi Tracia nu poate fi decât estimat astăzi, în lipsa unor mărturii clare. Deşi se ştie că Apollonia a fost sub stăpânirea lui Burebista, trecerea autorităţii sale dincolo de Munţii Hem (Balcani) în restul lungimii acestora este disputată. Se ştie că tribul Scordiscilor a fost supus de Burebista, deci este inclus în teritoriile aflate sub puterea sa.

 

Dacia Burebista 02Dacia sub Burebista (întindere maximă)

       Mai neclar este hotarul de Nord şi Nord-Est. Olbia a ţinut de Burebista şi, după unele indicii, şi Bastarnii. Este însă neclară întinderea Regatului în celelalte părţi. Credem, totuşi, că harta propusă este foarte aproape de realitate.

d. Dacia lui Decebal.
Este al doilea stat denumit Dacia cunoscut în izvoare. Între Burebista şi Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre şi Maramureşul de astăzi fiind împărţit în cel puţin patru regate, fără a socoti părţile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmaţi, Bastarni, Carpiani şi Carpi.
Care este graniţa de apus a Daciei lui Decebal?

Limes Iazigi 02.pngHarta hotarelor romane în Panonia şi vestul Daciei

        În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaşti le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit şi miazănoapte. Iazigii Metanaşti, Sarmaţi aşezaţi în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul romanilor aceşti Sarmaţi au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Şi care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată şi hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia Decebal 01Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

       Sarmaţii Roxolani şi Bastarnii (la origine Germani, dar cu puternice influenţe celtice şi sarmate) vor fi aliaţi cu Decebal. Nu erau sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflaţi la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.
Prin urmare, acestea sunt hotarele Daciei lui Decebal.

e. Dacia Romană nord-dunăreană.
Traian a cucerit atât Dacia lui Decebal cât şi teritoriile Roxolanilor şi Bastarnilor. Aceştia se retrag spre nord şi est. Părţile dinspre Dunăre sunt alipite Moesiei, la fel cu celelalte teritorii ale Geţilor (Dacii de la Dunărea de Jos, conlocuitori cu Sciţii). Acestea sunt denumite şi ad Moesiam. Fostul regat al Daciei lui Decebal devine Dacia Traiană, o provincie romană sau, mai bine zis, un set de provincii romane.
După unii, partea de vest a Banatului a fost încorporată în Dacia Traiană. După alte date, a rămas parte a Regatului Iazigilor Metanaşti.
Frontiera dintre Carpaţi şi Nistru a variat foarte mult de-a lungul timpului.
În 273 d.Chr. Împăratul Aurelian retrage trupele din Dacia Traiană, pe care o lasă Goţilor prin tratatul prin care aceştia devin confederaţi ai Romaniei. Sub numele de Goţia, noul stat clientelar roman va stăpâni teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Nistru, cu excepţia limesului dunărean – sub control roman direct.
În sudul Dunării este înfiinţată, de către acelaşi împărat, o nouă provincie Dacia. Sau, mai bine zis, un set de provincii romane. Dacia Aureliană cuprindea Dacia Ripensis (Dacia Malurilor, pentru că includea ţărmurile Dunării) şi Dacia Mediterranea (cea aflată mai la sud). În vremea Împăratului Diocleţian Dacia Ripensis avea capitala la Ratiaria (lângă Arciarul de astăzi, în Judeţul Vidin), iar Dacia Mediterranea la Serdica, vechea capitală a Traciei (astăzi Sofia, în Bulgaria).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în urma încălcării de către Goţi a tratatului cu Romania, va elibera părţi din Dacia nord-dunăreană şi va readuce restul Goţiei sub ascultare. De asemenea, va construi chiar şi un pod peste Dunăre, mai mare decât cel al lui Traian, la Sucidava (azi Celei), făcând astfel o nouă legătură între cele două Dacii (Dacia Traiană, acum Constantiniană, şi Dacia Aureliană). Acelaşi împărat înfiinţează un noi limes roman, care pleacă de lângă Dunăre, în zona Drobetei, şi merge până la Nistru sau dincolo de el. O parte din acest limes constă într-un lung val de pământ, de-a lungul căruia erau castre apărate la nevoie de miliţiile populare (păstrate de Români până la începutul secolului XXI şi desfiinţate de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu).

Dacia sub Constantin cel MareDacia nord-dunăreană sub Sfântul Constantin cel Mare, cu Sarmaţia şi Goţia; Dacia Aureliană era inclusă în Iliricum

       Administraţia romană la nordul Dunării există până în jurul anului 376, când invazia hună distruge şi Goţia, şi părţile din Dacia Traiană aflate sub stăpânire romană. Este, de altfel, şi epoca dispariţiei ultimelor menţiuni despre Dacii nord-dunăreni (Carpii, la anul 381, după Zosima). Romania păstrează doar o serie de cetăţi de pe ţărmul nordic al Dunării, cu întreruperi, în funcţie de creşterea şi descreşterea puterii Hunilor.

       În sud însă, Dacia Aureliană continuă să existe neîntrerupt, ca provincie sau provincii şi dioceză a părţii de Răsărit a Romaniei. În anul 384 Dioceza Daciei este alipită pentru o vreme părţii de Apus, condusă de (la) Roma, iar în anul 395 revine la partea de Est, condusă de (la) Constantinopol.

      Hunii conduşi de Atila sunt înfrânţi în 451, pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de Generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudenţiu din Durostor, care a fost Magistru al cavalerilor – Magister equitum). Acesta a ştiut să aducă alături de el şi pe Sarmaţii Alani (Ieşi), Gepizi şi Goţi, precum şi pe alţi Germani din zonă.
Curând Gepizi, ieşiţi de sub stăpânirea hună, vor prelua o mare parte din teritoriile controlate de aceasta, la concurenţă cu Ostrogoţii. Gepizii însă vor fi aproape mereu aliaţi ai Romanilor, spre deosebire de Ostrogoţi, care foederaţi 471 vor deveni apoi ostili.

        Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare va reface, pentru ultima dată, Provincia Dacia Traiană. Urmând modelul înaintaşilor săi Traian şi Constantin cel Mare, el va reface podurile de peste Dunăre, precum şi multe cetăţi şi castre de aici.
Undeva între 550 şi 567 invaziile migratorilor – Cutrigurii (înrudiţi cu Hunii), Sclavinii (Slavii) şi Avarii – marchează sfârşitul definitiv al Provinciei Dacia Traiană.
Din această clipă, Dacia rămâne în administraţia şi scriptele Romaniei – şi ale scriitorilor de limbă latină sau greacă – în una din următoarele variante:
– ca amintire a regatelor lui Burebista ori Decebal;
– ca amintire a vechii ţări a Dacilor;
– ca denumire geografică, după Dacia lui Ptolemeu (vezi mai sus, litera b.), dar desemnând mai totdeauna (de acum încolo) spaţiul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru;
– pentru Dacia sud-dunăreană încă puţină vreme, şi aceasta fiind pierdută în faţa migratorilor.

       Acestea sunt, pe scurt, înţelesurile cuvântului Dacia în Antichitate.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Uimitorul Decebal

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

       Între figurile istorice ale Neamului Românesc Decebal este una cu neputinţă de confundat.
Gândirea romantică a secolului al XIX l-a investit pe Decebal cu funcţia de „Rege al Dacilor”, făcându-l unul dintre cei doi protagonişti ai aventurilor romaneşti din care s-a zis că a ieşit Poporul Român. Pe de altă parte, latiniştii extremişti ai Blajului au încercat să-l minimizeze. În sfârşit, nebunia comunistă l-a preluat şi prelucrat pe Decebal, încercând să-l transforme într-un prototip al lui Nicolae Ceauşescu (incidentul din 1968 cu Cehoslovacia şi U.R.S.S. fiind esenţial pentru acest proces). Iar nebunia neocomunistă a dus lucrurile mai departe, într-o ceaţă care persistă până astăzi.

       Dincolo de toate ambiguităţile şi certurile, este absolut clar că Decebal a fost o figură ieşită din comun, chiar şi pentru Daci, care oricum erau neobişnuiţi. A fost un strateg de excepţie, un diplomat iscusit, un om de mare curaj. Şi un om pe care îl înţelegem încă prea puţin.

       Prinşi de patima certurilor – şi de complexe supra-compensate violent – foarte puţini încearcă să-l înţeleagă sincer pe Decebal.
Nu voi încerca aici să lămuresc lucrurile sau să-i fac o biografie. Vreau doar să punctez câteva aspecte într-adevăr uimitoare din viaţa şi faptele acestui strămoş al nostru, al tuturor celor care suntem – sau ne zicem – Români.

Decebal - b.jpgChip presupus a fi al lui Decebal; nu ştim dacă avea părul blond, castaniu, roşcat sau negru (primele trei sunt mai probabile), culoarea ochilor etc.

       1. Deşi fals denumit de o literatură mai mult sau mai puţin istorică „Rege al Dacilor”, Decebal a fost, de fapt, Regele Daciei. Deosebirea între cele două nume este mai mare decât pare. Dacia cuprindea în întregime Oltenia şi Transilvania de astăzi, cea mai mare parte a Munteniei – dar fără părţile răsăritene, ca Bărăganul şi Brăila de azi – şi partea muntoasă a Banatului. Ceea ce astăzi numim Crişana, Maramureş, Satu Mare, Moldova etc. erau în afara stăpânirii lui Decebal. Dacii sud-dunăreni, de la cei din Sciţia Mică (Geţii) până la cei din apusul Moesiei ori din Dardania erau în Romania [a.k.a. Imperiul Roman]. La fel erau şi cei din Regatul Iazig – stat clientelar roman, întins între Dunărea de Mijloc şi linia Carpaţilor dinspre Tisa. În nord şi est erau Dacii Mari, Costobocii, Carpii şi Carpianii, Roxolanii şi Bastarnii, toţi independenţi. Dintre aceste grupări – confederaţii tribale războinice – s-au aliat cu Decebal în luptele sale cu Traian doar Roxolanii (Sarmaţi) şi Bastarnii (germano-celto-sarmatici). Celelalte grupări, deşi predominant dacice, nu s-au aliat cu Decebal şi nu s-au implicat în luptele sale. Prin comparaţie, vedem că teritoriul Daciei lui Decebal – şi populaţia lui – au fost cel mult jumătate din teritoriul pe care trăiau Dacii – şi cel mult jumătate din populaţia dacică. Ceea ce duce la constatarea că Decebal a fost rege al Daciei, dar nu „al Dacilor”. O deosebire uimitoare la prima vedere, dată de deosebirea dintre întinderea Daciei lui Decebal şi cea a triburilor dacice.

Dacia Decebal 01

       2. Decebal a fost un rege dac, dar şi un rege roman! Şocant? Ei bine, faptul că Decebal a fost un rege dac este limpede şi este repetat de mii de ori, pretutindeni. Mai rar – şi doar în lucrări de specialitate – se aminteşte faptul că Decebal a fost şi un rege roman! Şi totuşi, a fost, chiar de două ori, dacă putem spune aşa. Pe de-o parte, atunci când Decebal urcă pe tron Dacia era deja stat clientelar roman (statut căpătat cu cca. 20 de ani înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian). Ca urmare şi Dacia era parte confederată a Romaniei, asemenea fostului Regat al Traciei, stat clientelar roman, asemenea altor state clientelare romane – precum au fost Egiptul, Pontul sau Bosforul Cimerian (Crimeea, Taurida şi Azovul). Decebal fiind astfel şi un rege roman. Mai mult, după primul său război cu Traian, înfrânt, Decebal vine şi cere pacea (Dio Cassius afirmă că ar fi îngenunchiat, Columna îi arată în genunchi pe ceilalţi tarabostes, Decebal fiind în picioare în spatele lor). Ei bine, Traian nu doar că îi acordă pacea, dar îi reacordă titlul de rege – pierdut, de iure, din punct de vedere roman, atunci când pornise la luptă împotriva propriilor aliaţi, Romanii. Titlu pe care, desigur, Decebal îl va păstra doar până la noul război pe care îl va începe împotriva Împăratului Traian. Dar dincolo de acest fapt, este evident că dacă Decebal a fost în mod clar un rege dac, a fost, la fel de clar, şi un rege roman.

Regate clientelare roman.pngCâteva regate clientelare romane din zona Mării Negre; merită observat că toate au (şi) origine tracică.

       3. Decebal a construit o mulţime de cetăţi în înţelesul, să-i zicem, „modern” al cuvântului (modern pentru acea vreme). Fortificaţiile dacice sunt, până la Decebal, în imensa majoritate bazate pe tehnici străvechi de fortificare: palisade, valuri de pământ, şanţuri de apărare. Toate făcute cu o extrem de inteligentă folosire a terenului, chiar şi pantele mici fiind bine valorificate. Însă Decebal construieşte o adevărată reţea de cetăţi cu ziduri din piatră, puternice, destinate unei rezistenţe admirabile în faţa oricărei armate. Pentru Romanii conduşi de Traian situaţia a fost unică, niciodată în istorie nemaiexistând o asemenea situaţie de război, în care legiunile să fie nevoite să înainteze printre munţi apăraţi de şiruri de cetăţi şi alte fortificaţii. Ce este paradoxal – sau, poate, la 2.000 de ani de la evenimente, chiar hazliu – e faptul că aceste cetăţi şi întărituri dacice au fost realizate şi cu sprijinul direct al Romanilor. Care au dat bani şi ingineri Daciei, ca stat clientelar roman, spre a-şi întări apărarea în faţa vecinilor.
Ce este straniu aici? Ei bine, faptul că aceste fortificaţii moderne sunt realizate de Decebal strict în jurul centrului politic (şi religios, se pare) al Daciei!
Logica ar fi cerut aşezarea lor în primul rând pe frontiere. Deşi există şi asemenea cetăţi, ele sunt rare şi, comparativ cu cele din Ţara Haţegului, slabe. Altfel spus, resurse uriaşe au fost cheltuite strict pentru fortificarea zonei centrale, în vreme ce apărarea ţării a fost neglijată, provinciile fiind practic deschise oricărui atac duşman.

       4. Poate să pară uluitor pentru mulţi, dar Decebal este cel care începe luptele cu Romania. De fapt şi luptele anterioare dintre Daci şi Romani sunt începute tot de primii, care atacă şi jefuiesc populaţia din Romania (în zonele respective, covârşitor de origine… dacică). După restabilirea păcii şi regimul extrem de favorabil de regat clientelar roman – care aducea Daciei avantaje comerciale foarte mari, plus bani, ingineri, instructori militari etc. – atacurile lui Decebal la sudul Dunării sunt neaşteptate şi greu de înţeles.
S-au încercat în epoca modernă tot felul de explicaţii romantice sau aşa-zis patriotice, care să dea logică încălcării tratatului dintre Dacia şi Romania de către Decebal. Unele dintre ele se contrazic masiv cu cerinţele strategice elementare (a se vedea punctul 5. de mai jos). Altele pur şi simplu ţin de literatură. Adevărul adevărat este că nu ştim de ce a făcut Decebal această mişcare, de ce a ignorat cerinţele strategice pe care le notăm mai jos şi de ce a făcut ceea ce amintim la punctele 6. şi 7. Putem specula pe temă, dar până la noi descoperiri – dacă vor fi – suntem încă pe terenul întrebărilor. Poate cartea lui Traian despre războaiele cu Dacii, dacă va fi recuperată cumva, să ne lămurească…

       5. Primind bani, ingineri şi chiar instructori militari de la Romania – pe lângă acei militari şi ingineri veniţi la chemarea lui Decebal, care le-a oferit condiţii foarte bune – Regele Daciei ar fi avut şi posibilitatea, şi interesul strategic, de a-şi creşte ţara şi puterea prin încorporarea altor regiuni dacice. Ideea – şi aplicarea ei – nu ar fi fost ceva nou, de altfel. Burebista făcuse acest lucru cu mult succes.
Logica strategică ar fi cerut ca Decebal să lucreze – şi să lupte – la aducerea sub conducerea sa a Costobocilor, Carpilor, Carpienilor, Trageţilor etc. În secolele II-IV se va vedea puterea unora dintre aceste triburi în luptele cu Romania (ce-i drept, adesea sub conducerea germanică a Goţilor). Folosind sursele pe care le avea, ar fi putut cu uşurinţă să se extindă până la Nistru şi chiar dincolo de el.
Ca să înţelegem mai bine acestă logică, este de ajuns să calculăm o suprafaţă dublă a Daciei – prin incorporarea acestor triburi dacice, daco-sarmate, germano-celto-sarmate etc. – şi o armată dacică dublă. Concluzia evidentă este că biruinţele lui Traian, atât de greu obţinute, ar fi fost categoric imposibile. În cel mai rău caz pentru Decebal, frontiera ar fi rămas pentru multă vreme pe Dunăre.
Altfel spus, Decebal a renunţat la sursele de bani, inteligenţă şi tehnologie romană, intrând în luptă împotriva propriului aliat. Ori chiar dacă voia, indiferent din ce cauză, să poarte acest război, logic ar fi fost să îl facă în clipa în care ar fi adunat maximum de forţă posibil. Pentru că mulţi merg pe gândirea naţională (patriotică sau naţionalistă, dacă vreţi), care, totuşi, nu prea exista pe atunci, ar fi fost – după aceasta – necesar să adune măcar sub conducerea sa pe toţi Dacii cât de cât semnificativi din afara Romaniei. (Adică, aşa cum am amintit, măcar pe Costoboci, Carpi şi Carpieni, dacă nu şi pe Tirageţi şi Dacii Mari…)
În locul acestei unificări ce constituia o cerinţă strategică elementară înaintea unui război cu un adversar de talia Romaniei, Decebal practică fortificarea centrului ţării după care declanşează războiul. O alegere uimitoare, ale cărei motive nu le cunoaştem.

       6. După ce este înfrânt de Traian şi, aflat în mâna acestuia, îşi primeşte nu doar viaţa, ci şi regatul, Decebal reia exact aceeaşi politică din trecut. Inteligenţa tactică a lui Decebal în luptele cu Romanii este binecunoscută. Este limpede că ar fi trebuit să-şi dea seama că o politică inteligentă, o strategie eficientă, ar fi însemnat să aplice – măcar acum – politicile descrise la punctul 5. Adică să fi ridicat fortificaţii pe frontierele din miazănoapte şi răsărit, să fi încercat alipirea la Dacia a triburilor de acolo etc. Slăbirea puternică a Bastarnilor şi Roxolanilor în urma războiului ar fi ajutat mult la integrarea lor în Regatul Daciei. Ceea ce ar fi putut fi bine justificat în faţa Romei („pacificarea frontierelor”) şi ar fi constituit o bază puternică în extinderea spre nord şi est. Mai mult, această extindere ar fi permis şi pregătirea discretă a unui noi centru regal – în zona Bistriţei de astăzi, de pildă – astfel încât conducerea Daciei să iasă, într-un nou război, de sub ameninţarea trupelor romane din Banat şi Oltenia.

       7. În sfârşit, mai mult decât uimitoare este situaţia tezaurului lui Decebal. S-a discutat mult despre valoarea acestui tezaur. Un minimum acceptat este de 165 tone de aur şi 330 tone de argint. Întrebarea de bun simţ este: de ce a stat Decebal pe o asemenea comoară, în loc să o folosească în război?
Am amintit mai sus de faptul că Dacii Mari, Costobocii şi Carpii – fără a mai vorbi despre alte triburi mai mici – nu au intrat în război, nici de partea lui Decebal, nici de partea lui Traian. Este limpede că aurul şi argintul lui Decebal i-ar fi convins să intre în luptă, iar intervenţia lor ar fi putut fi hotărâtoare. Cantităţile respective, gigantice, ar fi ajuns nu doar pentru aducerea în război a Dacilor amintiţi, dar şi a Germanicilor şi Sarmaţilor din alte părţi.
Altfel spus, Decebal a avut la îndemână o unealtă hotărâtoare pentru a câştiga războiul, dar nu a folosit-o. De ce?
Una dintre explicaţiile propuse este aceea că preoţii Dacilor aveau controlul comorii şi au refuzat cheltuirea ei, fie din motive religioase, fie dintr-un conflict cu Decebal. Este evidentă lipsa de logică a acestei explicaţii, dat fiind că şi de ar fi fost a preoţilor acea comoară, ştiau şi ei foarte bine că odată ajunsă la Romani aveau să o piardă în întregime.
Ca urmare, pricina păstrării acestui tezaur în plin război pe viaţă şi pe moarte este, de fapt, o uimitoare taină.

       Aceste şapte aspecte uimitoare din viaţa şi faptele marelui Rege Decebal sunt, până la urmă, doar o parte din multele întrebări încă fără răspuns pe care le avem în faţa acestei figuri excepţionale.
Încercările unora de a-l privi/trata/descrie pe Decebal ca pe un oarecare – eventual ca pe un „regişor barbar” – sunt, în faţa realităţii atestate la nivel absolut (arheologic şi documentar) cel puţin ridicole. Războaiele dintre Traian şi Decebal au fost evenimente istorice excepţionale. Obişnuite să lupte cu „barbarii” totdeauna într-o inferioritate numerică foarte mare – o proporţie de 1:3 era ceva comun -, legiunile romane au folosit în cazul Daciei lui Decebal o concentrare de forţe unică. De asemenea, nu există alt caz în care trupele romane să fi avut de înfruntat o asemenea structură şi densitate de cetăţi şi fortificaţii – pe deasupra într-un ţinut muntos şi păduros, extrem de avantajos pentru apărători şi de dezavantajos pentru atacatori. „Simpla” – de fapt, uimitoarea – realizare a acestui sistem de cetăţi şi fortificaţii scoate categoric figura lui Decebal din rândul „conducătorilor barbari obişnuiţi”, ridicându-l, credem noi, cel puţin la acelaşi nivel cu un Hanibal, ori evident mai sus decât un Vercingetorix (înfrânt şi mort după prima confruntare serioasă cu Cezar). Aşezându-l, adică, în rândul figurilor excepţionale pentru Istoria lumii, nu doar a noastră.

       Ne ferim de orice încercare de a răspunde la întrebările ridicate. Rostul rândurilor noastre nu este aceea de a „zdrobi corola de minuni a lumii”, ci de a trezi întrebări, curiozităţi, dragostea de Istorie… dar mai ales dorinţa cititorilor noştri de a-i cunoaşte pe Străbuni, cu toate ale lor: bune, rele, obişnuite, uimitoare, tainice…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă