Etichetă: Romani

Vinul. Câteva cuvinte

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.

Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.

Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.

Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.

Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.

Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.

La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.

Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.

Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).

În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).

Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.

În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.

Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.

Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).

Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)

Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.

Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.

Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).

A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.

Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.

Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.

Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea

Piticii. Între culturi, istorie şi legendă

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cartea lui Iov, Capitolul 28:

„1 Cu adevărat, argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti.
2 Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama.
3 Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă.
4 Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo.
5 Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc.
6 Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur,
7 Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat.
8 Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici.
9 Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie.
10 El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui.
11 El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină.”

Aceste cuvinte ale Bibliei vorbesc despre un popor străin – adică puţin cunoscut celorlalţi oameni – care ţine, totuşi, de omenire şi care a săpat, „departe de oameni„, nenumărate cărări în adâncurile pământului, fie acesta cel „din care iese pâinea„, câmpia, sau, dimpotrivă, muntele.

Poate să pară de neînţeles amestecul între cuprinderea poporului străin între oameni, şi, în acelaşi timp, deosebirea lui de aceeaşi oameni. Căi, pe de-o parte, se spune că „omul a pus hotare întunericului” sau „omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci”, iar pe de alta că „un popor străin a săpat cărări… departe de oameni„.
Dar dacă ne uităm în Scripturi vedem că sunt şi alte locuri în care se foloseşte aceeaşi vorbire atunci când este vorba despre o anume parte a oamenilor;
cuprinderea acestei părţi între oameni se face spre a-i arăta, după cum sunt, parte a omenirii, iar deosebirea se face între ei şi, desigur, majoritatea oamenilor.
Deci, pe scurt, poporul necunoscut face parte din stirpea oamenilor, dar se deosebeşte puternic de cei mai mulţi dintre aceştia.

Dincolo de aceste mici lămuriri, se pune, totuşi, întrebarea: cine este acest popor necunoscut?
Etnologic şi istoric există un singur răspuns posibil: piticii.

În foarte multe părţi ale lumii, pe multe continente, piticii sau oamenii mici sunt cunoscuţi, în legende, basme şi mituri, ca o parte străveche a omenirii. Unii trăind pe lângă ape, în păduri, în stâncării şi alte ascunzişuri, dar şi în peşteri şi mine.
Aşa apar piticii în basmele şi legendele Românilor, aşa sunt văzuţi şi în folclorul Amerindienilor, aşa apar în legendele şi basmele Celţilor şi ale multor alte popoare, de la Scandinavi şi Teutoni până la Chinezi şi Japonezi, din Siberia în Africa.
Şi aceştia, piticii din folclorul întregii omeniri, sunt singurii pentru care citatul biblic din Iov se potriveşte.

Desigur, aici se pune o altă întrebare: chiar există sau au existat pitici?

Răspunsul este unul simplu: da, au existat şi există pitici. Dar în ce măsură au existat şi există aşa cum spun basmele, miturile sau legendele… este mult de cernut!
De fapt pitici există şi astăzi, mult mai mulţi decât ne dăm seama, de la popoarele de pigmei din Africa şi până la concetăţenii noştri de statură mică.
Faptul că în trecut grupuri dintre ei aveau propriile aşezări, cătune şi sate risipite printre cele ale celorlalţi Români şi ale altor neamuri este de aşteptat, aşa cum au şi pigmeii din Africa asemenea aşezări. Tot de aşteptat este ca valurile Istoriei să-i fi risipit.
Pe de-o parte, fanatismul Apusean a distrus tot ceea ce nu se conforma unui anume standard. În care chiar şi înălţimea a jucat un rol greu. Prezenţa piticilor ca sclavi la curţile – foarte murdare, de altfel – ale nobililor şi regilor apuseni este foarte bine documentată. Există chiar şi tapiserii şi tablouri medievale în care aceştia apar, uneori în poziţii mai bune, alteori ca „jucării” ale celor puternici. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Turold, piticul zugrăvit şi numit în Tapiseria Bayeux, care a trăit în secolul al XI-lea la curtea Contelui Guy (Ponthieu). Departe de a fi singurul, este doar unul dintre mulţii pitici întâlniţi în documentele Evului Mediu Vest-European.

Distrugeri şi mai mari au loc în Asia şi dinspre Asia.
Dacă amintim doar de cetăţi, oraşe şi chiar popoare întregi rase de pe faţa pământului de năvălirile mongole şi tot avem în faţă un genocid uriaş, în care făpturile mai slabe au fost nimicite fără nicio milă, ireversibil.

În sursele folclorice româneşti, dimpotrivă, piticii apar într-o poziţie egală cu a oamenilor „obişnuiţi”, chiar dacă uneori „supăraţi/necăjiţi de oamenii răi”.
Unii dintre ei trăiesc în munţi, în peşteri şi mine. Aceştia, de obicei, sunt şi făurari foarte înzestraţi.
Alţii sunt morari, sau se ocupă cu alte meşteşuguri, undeva pe hotarul dintre tărâmuri, la marginea dintre stăpânirea oamenilor şi sălbăticiile necunoscute.
Alţii sunt iubitori de păduri şi apă, ducându-şi traiul în adâncuri foarte greu de pătruns pentru om.
În sfârşit, dacă unii vieţuiesc în stâncării – uneori aproape de urieşi – alţii, dimpotrivă, în adâncurile pământului, într-o lume neumblată de om şi de fiare, ascunzându-se aici de răutatea lumii. (Printre aceştia sunt blajinii.)
Fie că au un fel de viaţă, fie că au altul, fie că sunt prietenoşi, arţăgoşi sau sfioşi – foarte rar duşmănoşi – aceşti pitici sunt priviţi în folclorul românesc vechi cu mult drag, cu respect şi prietenie, ca nişte adevăraţi fraţi (aşa cum sunt şi numiţi uneori de către Români). Bătrânii piticilor sunt socotiţi a fi izvoare de adâncă înţelepciune, şi în cunoaşterea firii, dar mai ales a sălbăticiei şi artei făurarilor, neîntrecuţi.

După izvoarele străvechii culturi româneşti, treptatul amestec între fetele piticilor – se zice, foarte frumoase – şi oameni(i obişnuiţi), a făcut să se piardă hotarul dintre cele două părţi. Aşa cum s-au pierdut, în timp, şi hotarele dintre oameni(i obişnuiţi) şi uriaşi. De aceea se întâmplă ca în familiile româneşti să se ivească, parcă de nicăieri, ba oameni de statură foarte mică, ba unii foarte înalţi. De fapt, moştenitori ai seminţiilor străvechi, fie ai piticilor, fie ai uriaşilor.

În această parte a cunoaşterii suntem, e bine să o spunem, pe un tărâm în care cunoaşterea sigură se îmbină cu întrebările şi necunoscutul.
Faptul că pitici au existat şi există este absolut cert; este o realitate biologică, medicală şi istorică absolută.
Cât din ceea ce păstrează culturile lumii din amintirea vechilor pitici este adevărat… rămâne să aflăm, poate, pas cu pas, prin cercetări cât mai profunde – şi cât mai străine de prejudecăţi.
Pentru mine însă, amintirea piticilor din basmele şi legendele Românilor este vie şi adevărată; îmbinarea de părţi rele şi bune, atât ale piticilor cât şi ale celorlalţi oameni trăitori atunci este atât de firească, descrierea vieţii acestora se potriveşte atât de bine cu numeroase descoperiri arheologice, încât sunt încredinţat că mult, foarte mult, din ceea ce pare doar închipuire, este adevăr, fie el şi străvăzut prin ceţurile vremilor.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.” Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăi, bordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

„Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.„

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilor, luptătorilor profesionişti, călugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

O mărturie despre Românii din Florina, Macedonia, din Tesalia şi alte ţinuturi sudice

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„… îl întrebai ce sate române se află în jurul acelui sat [Forina].
La aceste vorbe hangiul clătină din cap şi se gândi, apoi zise, cu oarecare mirare:
– Care sunt pădurile locuite de vânat? Totuna este! Toate satele sunt locuite de Români. Dar în unele sate sunt şi Bulgari, în altele şi Albanezi; de mă întrebai astfel în ţara grecească, aş fi răspuns aesta, aela; de mă întrebai în Tesalia, aş fi zis: ţinutul aesta, ţinutul aela sunt tot Români. De la Vlaco-Livada la Bolianu şi Vlaco-Iani şi până la Poiana şi Vlaco, treci tot printre Români, ca printr-o pădure. Dar poci să-ţi spui sate cu sutele până la Atena, care au numiri româneşti ca cele ce am zis: Duminica, Geogiţa, Cărpeniş, Vălemisti, Flamuristi, Creţianu… Prin Tesalia, dar prin Macedonia!

Toate aceste pretenţiuni îmi răspundeau foarte mult la dorinţele mele, dar trebuia a cerceta lucrurile prin mine însumi. Mă decisei, odată la Monastir, a pleca în toate satele cu oameni de acolo şi a constata adevărul asupra acestui lucru. Însă pe atât cât văzusem prin mine însumi, era destul ca să crez că acest popor român nu poate să piară. Îmi era destul ca să mă mir cum atâţi călători au trecut printr-o ţară de Români şi nu i-au văzut, nu i-au auzit, sau i-au luat de Greci, Albanezi, Bulgari. În ziua următoare plecai către Monastir.”

Dimitrie Bolintineanu (în Clătorii. Florina; 1858)

Cele mai multe dintre aceste sate de Români astăzi sunt grecizate. Nu doar că au fost aşezaţi acolo Grecii aduşi din Turcia în vremea dintre primele două războaie mondiale, însă Statul grecesc a impus ca singură limbă şi etnie în Grecia pe cea grecească, interzicând oricare alta. La deznaţionalizarea ne-grecilor – Români, Bulgari, Albanezi – au lucrat mulţi clerci şi călugări etnofiletişti Greci (şi lucrează, unii, şi astăzi). Printre altele, ei s-au străduit din răsputeri să-i convingă pe Românii din Macedonia, Albania şi Grecia, asemenea Ruşilor şi Ucraineenilor pe Românii din nordul Mării Negre şi Moldova, că ar fi altceva decât ceilalţi Români; şi mai ales că sunt străini de Românii din România, care chiar ar fi primejdie pentru ei, în timp ce Grecii (respectiv Ruşii sau Ucraineenii) le sunt ocrotitori şi binefăcători…