Etichetă: Român; Români

Românii din Harghita şi Covasna şi Papalitatea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Românii din Harghita şi Covasna sunt într-un număr tot mai mic.
Asimilarea etnică din această zonă are rădăcini vechi. A început datorită bunei înţelegeri dintre Români şi Secui, împreună cu favorizarea Secuilor de către Coroana Ungară şi Voievozii Transilvaniei (din secolul al XII-lea încolo) şi persecutarea Românilor de către aceleaşi două puteri.
Este nevoie să spunem că la începuturi nu a existat nicio „ură etnică” a Ungurilor împotriva Românilor. Dimpotrivă, dintre toate neamurile europene Ungurii s-au înţeles cel mai bine cu Românii. Prin mijlocirea lor au primit şi Evanghelia şi au făcut legătura cu Constantinopolul, primind (de acolo) Coroana Ungară ce le este simbol naţional. Chiar şi Ungurii păgâni s-au bucurat de sărbătorile Românilor, ajungând să prăznuiască alături de ei Crăciunul (păstrat până astăzi în limba ungară) şi multe altele. Numărul colindelor, baladelor şi basmelor româneşti intrate în folclorul ungar este foarte mare. Şi sunt multe alte exemple, în toată Ungurimea, de la ţinuturile din jurul Balatonului sau al Dunării de Mijloc şi până la cele din Carpaţi. Aceleaşi legături foarte bune au fost, după cum am amintit, şi cu Secuii, dar acum deja se stricaseră cele cu Ungurii. De ce?
De unde şi cum au ajuns Ungurii în duşmănie faţă de Români?

Papalitatea.
Răspunsul acesta sec este doar adevărul. Papalitatea este cea care a născut, crescut şi îngrijit duşmănia Ungurilor faţă de Români.
După înfrângerea Ungurilor de către Germani la Lechfeld (955) a venit Papalităţii ideea de a-i folosi pe cei care îngroziseră Apusul împotriva „schismaticilor”, adică a creştinilor care nu acceptaseră inovaţiile papiste (supremaţia unui episcop asupra Bisericii, Filioque şi altele asemenea). Aceşti „schismatici” – Ortodocşii, adică – urmau să fie convertiţi prin forţă. Doar că Papalitatea şi Germanii – cam acelaşi lucru pe atunci – nu aveau puterea militară necesară pentru a impune convertirea. Aşa că s-au folosit de Unguri.
Astfel Coroana Constantinopolitană (Bizantină) a fost transformată, paradoxal, într-un simbol al Papalităţii. Şi, prin apostatul Voiteh-Ştefan (un asasin vinovat de genocid, canonizat de Vatican), Ungaria a devenit „ţară apostolică”. Adică având, conform teologiei papiste (catolice) misiunea de a impune Catolicismul celor de altă religie.

Ca urmare, a început prigonirea Ortodocşilor, fie că erau Slavi – ca Boemii/Cehii, Slovacii, Bulgarii sau Sârbii -, fie că erau Români, Cumani sau de altă naţionalitate.
Deci, în acele secole, prigonirea Românilor nu a avut caracter etnic, ci religios şi politic.
Secuii, pe de altă parte, nefiind Unguri, având cu Ungaria doar o legătură circumstanţială, de alianţă, nu se simţeau în niciun fel legaţi de „misiunea apostolică” a Ungariei. Deci nu se simţeau nici obligaţi să ia parte la această prigoană. S-au înţeles bine şi cu majoritatea românească, şi cu minoritatea cumană din Curbura Carpaţilor şi Izvoare(le Oltului şi Mureşului).
Această bună-înţelegere, laolaltă cu duşmănia – religioasă – ungurească, a dus, paradoxal, la uşurarea convertirii şi deznaţionalizării Românilor (şi Cumanilor) din acele părţi. Trecuţi la Catolicism, ei au fost supuşi pas cu pas asimilării. Iar urmele româneşti din Secuime sunt atât de puternice, încât au diferenţiat şi ungara vorbită aici (caracterizată de extremiştii din Ungaria ca o „maghiară ţigănească”).
Unul dintre izvoarele extremismului etnic maghiar a fost teama Papalităţii că prin contactul trecuţilor la Catolicism cu ortodocşii conaţionali i-ar putea pierde. Asimilarea etnică era instrumentul prin care devenea definitivă ruptura dintre convertiţi şi ortodocşi.
De aici a izvorât, de fapt, acel extremism naţionalist, acel şovinism pe care, foarte greşit, mulţi – Unguri şi străini – îl cred natural Naţiunii Maghiare.

În Scaunele Secuieşti multă vreme asimilarea etnică a fost ambiguă. Chiar vorbind un dialect maghiar, Secuii erau deosebiţi de Unguri şi încercările acestora de a-i încăleca au stârnit adeseori lupte puternice. În cursul veacurilor, în încercările Secuilor de a-şi păstra libertăţile, chiar şi cu preţul vieţii, singurii aliaţi le-au fost Românii din partea locului, ba chiar şi din Moldova sau Muntenia. La rândul lor, Secuii erau mai legaţi de Moldova şi Muntenia decât de Ungaria, socotită ca „ţară străină”, şi unde nici în secolul al XIX-lea nu îşi doreau să le plece copiii la învăţătură sau muncă. Până după 1849, Secuii încă numeau Principatele Române „Ţara”, asemenea Românilor din Transilvania. Şi erau mai mulţi Secui în Bucureşti sau Iaşi decât în Budapesta.

Devenită, încă din secolul al XVII-lea (sub influenţă protestantă), şovinistă, politica ungară abandonase convertirea la Catolicism ca element esenţial pentru cultura maghiară şi Ungaria. Dimpotrivă, maghiarimea se axase – încă din secolul al XVI-lea, dar mai ales în al XVII-lea – pe trecerea Românilor la Protestantism (şi în primul rând la Calvinism) şi maghiarizării lor din această perspectivă. Apăruse chiar – inspirat de Mihai Viteazul şi de transformarea Ungariei Panonice în paşalâc – visul unei „Dacii Maghiare”.

Dar clasa conducătoare ungurească a constatat curând după intrarea sub influenţa Vienei că lucrurile se schimbă. Deja se văzuse că Protestantismul nu poate câştiga pe Români, cu toate mijloacele folosite – atât de manipulare cât şi de forţă, de la tipărirea de cărţi calvinizante în limba română până la uciderea preoţilor şi izgonirea Românilor ortodocşi „prea” trăitori. Ori legătura nouă realizată prin mijlocirea Austriei cu Roma a arătat grofilor că prin colaborarea cu Papalitatea se pot atinge ţeluri dorite de amândouă părţile: creşterea numărului de Unguri şi respectiv Catolici. Iar pentru aceste ţeluri, conform principiilor catolice, absolut orice mijloc este bun, chiar şi atunci când vorbim despre asuprire, tortură, ucidere, masacru[1] (spre nu mai vorbi despre minciuna zis „diplomatică” şi alte mijloace de înşelare „în scopul nobil” al catolicizării sau maghiarizării).

Unul dintre mijloacele strălucite a fost Uniaţia.
Despre cât de machiavelice şi nedemne au fost manevrele care au dus la apariţia Uniaţiei în Transilvania s-a scris mult, inclusiv de către autori greco-catolici îndureraţi de adevărul istoric. Falsurile care constituie „actele de unire cu Roma” sunt un exemplu clasic. Dovedite ca falsuri, înscrisurile mincinos atribuite Mitropolitului Teofil al Ardealului, de pildă, încă sunt revendicate de Papalitate şi propaganda catolică drept acte „valide” şi promovate ca adevărate. Se ignoră în schimb documentele – austriece şi ungureşti – care arată că la zeci de ani de la „Unirea cu Roma” Românii Ardeleni habar nu aveau de această aşa-zisă unire. Dimpotrivă, o respingeau cu indignare şi îşi reafirmau legătura nezdruncinată cu Biserica lui Christos Dreptslăvitoare, adică Pravoslavnică sau Ortodoxă (în română, slavonă sau greacă, titlurile înseamnă acelaşi lucru).
Sunt unele dintre pricinile pentru care, spre uimirea şi groaza anti-Românilor, predica Sfântului Visarion Sarai a avut un ecou atât de puternic în Românimea din Transilvania. Iar întemniţarea şi uciderea martiricului călugăr nu a putut opri ridicarea Românilor împotriva siluirii conştiinţei lor.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea răsculaţii lui Horea, Cloşca şi Crişan au avut ca ţintă în chip deosebit pe grofii unguri. Care, printre altele, ucideau periodic, la întâmplare, câte unul sau mai mulţi Români, atârnându-le trupurile pe la răscruci; motivul fiind „să le ştie Românii de frică”[2]. Aceste bestialităţi, şi altele asemenea, erau dincolo de înţelegerea bieţilor Români Ortodocşi. Care, prin urmare, erau încredinţaţi că grofii unguri sunt, din pricina religiei lor, posedaţi de diavoli. „Soluţia” găsită de răsculaţi în cele mai multe cazuri nu a fost uciderea grofilor unguri ci… botezarea lor! Pe care, desigur, grofii amintiţi o acceptau cu bucurie, ca să scape cu viaţă, dar pe care, de fapt, o simţeau ca pe o adâncă umilinţă (şi, după sfârşitul răscoalei, au răsplătit-o cumplit, cu torturi şi ucideri inimaginabile).

Cu toată rezistenţa Românilor, lipsiţi de orice sprijin intern şi extern, Uniaţia a înaintat. Bisericile au fost trecute la Greco-catolicism cu forţa armelor, ajungându-se la torturarea şi uciderea preoţilor ortodocşi care se opuneau acestei răpiri. De fapt se începea cu torturile spre a se „convinge” preoţii să accepte Uniaţia – şi unii o primeau de la început, de groaza chinurilor. Apoi se trecea la supunerea familiei preotului la umilinţe. Soţia şi fetele erau bătute public peste spinare, iar dacă tot nu se ceda se ajungea la descoperirea capului – simţită pe atunci ca o mare ruşine – şi ciopârţirea părului, care era tuns cât mai aproape de zero; în acea vreme, aceasta era una dintre cele mai cumplite mutilări pe care o putea suferi o femeie, fiind considerată echivalentă cu un viol sau cu tăierea sânilor. De altfel şi aceste două practici au existat în unele cazuri, soldaţii Austrieci sau Unguri socotind că ruşinarea (violarea) părţii feminine a familiei va sili pe preot să accepte Uniaţia.
În paralel cu asemenea practici, Uniaţia oferea şi felurite avantaje. Multe doar vorbe în vânt, dar altele reale, mai ales pentru preoţii greco-catolici: scutiri de biruri, înlesniri şcolare etc. Se promitea acceptarea socială aproape la egalitate cu slujitorii din Catolicism şi Protestantism. Se ofereau şi ceea ce astăzi am numi burse de studii, în Ungaria şi chiar la Roma.
Unii preoţi ortodocşi, mai ales din Crişana şi părţile de jos ale Maramureşului, au socotit înţeleaptă o atitudine vicleană: „ne prefacem că acceptăm Uniaţia şi ne păstrăm Ortodoxia„. Desigur, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Deşi această şiretenie s-a folosit şi s-a păstrat decenii la rând, având ca urmare o înţelegere locală uluitoare între Românii Ortodocşi şi Greco-catolici, pe termen lung ea a fost extrem de păguboasă. Ea a permis infiltrarea treptată a unor învăţături străine, care au despărţit Românimea în două ca niciodată înainte. De asemenea, a permis un relativism moral străin Învăţăturii lui Christos, ale cărui urmări se simt, greu, şi astăzi.

Dacă pentru Papalitate Uniaţia era doar un pas înspre catolicizarea deplină – vom vedea îndată sistemul folosit – pentru Unguri Uniaţia era doar un pas către maghiarizarea Românilor. În acest scop mulţi Unguri Catolici au acceptat să devină preoţi greco-catolici, spre „a-i lumina” pe bieţii şi întunecaţii preoţi uniţi foşti ortodocşi. Introducând, totodată, tot mai multe elemente maghiare. Paşii de trecere – Greco-catolicism,  Catolicism, maghia-rizare – au fost studiaţi şi pe Valea Mureşului, şi în alte părţi, dovedindu-se pe deplin funcţionarea sistemului papisto-maghiar.
Întâi se accepta un Greco-catolicism românesc, propaganda vizând două elemente fundamentale: adorarea Papilor (şi Papalităţii) şi, respectiv, dispreţuirea Ortodocşilor (cei Români fiind declaraţi inferiori, ca fiind supuşi Grecilor/Bizantinilor – evident, rasă demnă de dispreţ -, apoi Fanarioţilor, mai apoi a Ruşilor [3]).
Din clipa în care se socotea că propaganda a prins rădăcini puternice, se începea deschiderea trecerii propriu-zise la Catolicism. Formele erau foarte diferite, după caz.

De pildă, atunci când era un preot greco-catolic bătrân, văduv, respectat de popor, acesta era convins să devină călugăr şi să-i apropie pe oameni de mânăstiri. Oamenii se obişnuiau tot mai mult cu preoţii-călugări (ieromonahi), începeau să-i privească drept „superiori” celor căsătoriţi etc. În clipa potrivită preotul bătrân era înlocuit de un preot catolic – adică necăsătorit – care avea misiunea de a face „sacrificiul” trecerii, pentru o vreme, la Uniaţie. Acesta milita, pas cu pas, pentru o „desăvârşită unire cu Roma”, minimizând deosebirile şi convingând încetul cu încetul oamenii de pacea şi bucuria, ca şi de avantajele sociale şi materiale, care aveau să vină din acest pas.
Odată făcută trecerea la Romano-Catolicism, urma pregătirea maghiarizării – singura garanţie a ne-revenirii la Ortodoxie. Ca urmare, se îndeseau slujbele făcute împreună cu Ungurii, se aduceau cântăreţi Unguri şi se promova pas cu pas maghiarizarismul. Desigur, esenţială era exprimarea dispreţului pentru ortodocşi, implementarea unor prejudecăţi împotriva acestora [3] şi a sentimentului de „superioritate câştigată prin catolicism şi maghiarism”.
În alte locuri preotul uniat (căsătorit) primea o serie de avansuri din parte autorităţilor ungureşti. Ca urmare, devenea foarte activ în „buna înţelegere” cu aceste autorităţi în particular şi cu ungarismul în general. Feluriţi „corifei” unguri ajungeau să ţină „cuvânt” Românilor uniaţi, aveau loc tot felul de manifestări comune, se promova frecventarea şcolilor maghiare etc. Pas cu pas deznaţionalizarea devenea tot mai profundă. Atunci când se socotea potrivit, preotul pleca într-o parohie „mai bună”, lăsând în loc un preot catolic maghiar (ce se „sacrificase” venind printre Valahii uniaţi). Procesul continua pe aceeaşi line ca în cazul de mai sus.
Aducerea unui preot ungur marca, de obicei, perioada în care maghiarizarea devenea inexorabilă. În cel mult câteva generaţii de la „deplina unire cu Roma” foştii Români Greco-catolici deveneau Unguri. Procesul s-a desfăşurat astfel în multe localităţi, celebră fiind semnalarea lui de către Nicolae Iorga în „Ghimeşul din Ardeal”, azi Lunca de Jos, Judeţul Harghita, unde cu toate că locuiau, la începutul secolului XX, numai Români, aproape nimeni nu mai ştia româneşte, toţi folosind exclusiv limba maghiară. Mijlocul de maghiarizare fusese şi aici Biserica Catolică.

Procesul insidios amintit nu era totdeauna paşnic. Autorităţile colaborau strâns la realizarea lui şi înlăturarea – inclusiv prin arestare sau asasinare – a oricărei opoziţii. Vinovaţii de atacarea sau uciderea preoţilor ortodocşi sau ortodocşilor dârji erau rareori găsiţi şi cu atât mai rar pedepsiţi. Vandalizarea mormintelor, monumentelor şi bisericilor ortodoxe era tratată în acelaşi fel – ca „act patriotic”. De fapt şi în zilele noastre există aceeaşi atitudine. Vinovaţii de vandalizări şi distrugeri de morminte, monumente şi biserici ortodoxe din Harghita şi Covasna, din zonele majoritar ungureşti din Mureş sau Sălaj, de pildă, nu au fost găsiţi niciodată; şi ne referim la acte săvârşite după 1989, nu cu secole în urmă.

Colaborarea dintre Papalitate şi extremismul maghiar a fost remarcată repetat şi de către Români, dar şi de către oameni de frunte – şi de adevărată omenie – din Ungaria. Desigur, fără niciun folos real, fără nicio îmbunătăţire a lucrurilor.
În 1910 în Ungaria dintre Bihor sau Zarand şi Tisa erau înregistraţi cca. 140.000 de Români. Zece ani mai târziu Ungaria înregistrează în aceeaşi zonă cca. 17.000 de Români. Deosebirea numerică este dată de Românii Greco-catolici de Hajdudorog [Haidu’dorog], trecuţi cu de-a sila la Catolicism şi, ca urmare, declaraţi Unguri. Peste 120.000 de Români deznaţionalizaţi cu directa complicitate a Papalităţii.

După 1989, în entuziasmul naiv al Românilor – oare până când acestă absurdă naivitate? – Papalitatea declară că „uniatismul este o unealtă a trecutului” la care trebuie să se renunţe. În realitate, folosirea lui – exact pe aceleaşi principii medievale – continuă până astăzi.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Pentru cei care cred că aceste afirmaţii sunt o exagerare, amintim de faptul că Regele Ştefan (fost Voiteh sau Vaik sau Voicu, după surse) al Ungariei (969-1006), care a practicat pe scară largă convertirea forţată şi masacrarea non-catolicilor (intrând aici şi expunerea publică, pe porţile cetăţilor, a unor bucăţi din cadavrele acestora) a fost canonizat încă de prin 1086 de Papalitate. Un exemplu similar de dată recentă este canonizarea cardinalului Alojzije Viktor Stepinac, dovedit de colaborare cu Ustaşii din Croaţia la crime împotriva umanităţii. Dar, bineînţeles, uciderea ortodocşilor – fie ei Unguri, Români, Cehi, Slovaci, Sârbi sau de orice altă naţionalitate – nu a făcut până acum subiectul niciunei serioase condamnări internaţionale vest-europene. Până la urmă, uciderea ortodocşilor a fost şi este un sport de vânătoare occidental atât de natural, încât şi astăzi „gânditorilor” apuseni li se pare firesc să despartă „inferioara” Europă Ortodoxă de „superioara” Europă Catolico-Protestantă. Şi, bineînţeles, niciodată o asemenea atitudine nu a fost sancţionată.

[2] Practică atestată pe larg şi de documentele transilvănene sau ungureşti, dar şi de cele austriece, inclusiv în scrisorile personale ale împărăteselor şi împăraţilor de la Viena.

[3] Aceste abordări de un rasism feroce sunt în funcţiune şi astăzi, Ungurii şi Românii Catolici din Transilvania, Crişana, Banat etc. fiind atât de îndoctrinaţi încât nu văd nicio clipă contradicţia fundamentală dintre Învăţătura lui Christos şi rasism. Deşi, pe de altă parte, sunt gata să condamne orice altă formă de rasism, reală sau închipuită!

Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Românii vechi îşi cunoşteau neputinţele, limitele, nepotrivirile; le luau ca atare şi trăiau, împreună, ţinând seama de ele. Petreceau sau munceau recunoscându-şi limitele, nepotrivirile şi neputinţele, glumind pe seama lor, chiar (era un mijloc de blândă şi puternică acceptare a hotarelor fireşti). Lucrau împreună acolo unde puteau, singuri acolo unde aşa era mai bine. Ştiau că e mai bine să ai un prieten alături când poate decât să fi totdeauna singur. Astfel au făcut istorie, au împlinit lucruri ce par unora legende sau chiar născociri.

Românofonii* de azi vor o unire prin identitate (celălalt trebuie să aibă exact aceleaşi păreri/principii/purtări etc.), altfel privindu-l pe celălalt drept duşman. Cum identitate nu există, Românofonii se privesc unul pe altul – făţiş ori pe ascuns – ca duşmani. Dezbinarea devine astfel un fel de viaţă, însingurarea – chiar şi în mijlocul celor mai mari mulţimi – o permanenţă, drogurile – de la fumat şi sex nonafectiv (şi niciodată împlinitor, desigur) până la etnobotanice, iarbă, zăpadă, ciuperci şi ce-o mai fi – o necesitate (chiar şi emisiunile tv, telenovelele, chat-urile etc. împlinesc aceeaşi funcţie).

Ieşirea din puşcăria românofonă – ieşirea din „matrix” – este simplă: adunarea împreună pe principii româneşti. Înţelegând că nu suntem şi nu vom fi la fel, că unii sunt vegetarieni, alţii omnivori, că unii iubesc fotbalul, alţii trântele, alţii oina, alţii şahul, că unii beau ceai, alţii bere, alţii vin etc. Să ne bucurăm de ceea ce găsesc ceilalţi bun în noi, oricum este mai bine decât să nu fie nimeni care să găsească ceva bun în noi! Şi dacă ne doare că nu preţuiesc din noi tot ceea ce preţuim noi, să ne amintim că, pe de-o parte, nici noi nu preţuim în ei tot ceea ce li se pare lor că merită, iar pe de altă parte, că oamenii se descoperă şi preţuiesc mai bine în timp. Doar că trebuie să fie un timp împreună, în unire, iar nu unul în dezbinare.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

* Prin Românofoni se înţeleg vorbitorii de oarece limbă română – cetăţeni sau nu ai Republicii România – care nu cunosc şi nu duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc (singura prin care ne putem defini ca Români).

Procesiune românească la Vârghiş 22.10.2017

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Promisiunea a fost împlinită!
Încă o lucrare marca Mihai Tîrnoveanu dusă la un bun şi frumos capăt!

Promisiunea:

„Cu ajutorul lui Dumnezeu Troița Românilor făcută de Ioan Ilie din Slănic Prahova a ajuns la Brașov. Astăzi la Vârghiș va fi purtată pe umerii țăranilor români într-o procesiune religioasă ce va avea loc între Crucea (ridicată de Înaltpreasfințitul Ioan Selejan în 2001) care însemnează locul în care a fost dărâmată în 1940 biserica ortodoxă sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan în noiembrie 1937 și Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de la 1807, scăpată de prigoana horthystă.
O sută de români cu Troiță, Cruce de Altar, Icoane, Drapele și Flori Albe în mâini vom fi, cu preoți în frunte, cu Dumnezeu înainte, la Doboșeni și Vârghiș, acolo unde Clopotul de la Herculian încă strigă după Neamul Românesc!
Crucea Bisericii dărâmate a fost construită de echipa domnului Marian Știopu, vrednic român din Corul Barbatesc „Voievozii Muntilor” – Valcele„. 

 

Trădarea şi Românii (II)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă