Etichetă: Primul război mondial

Trădarea şi Românii (I)

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Spre Marea Unire, sau Între război, eroi şi popi (I)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni [1], cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleală, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim.

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc.

În aceste condiţii soldaţii Români au văzut Iadul.
Foarte pe scurt, extrem de scurt, cam trei sferturi dintre ei au murit în război (cca. 550.000!). Mai pe larg puţin…
După ce au fost lansaţi în ofensivă – iar trădarea Aliaţilor i-a lăsat singuri în ofensiva care, conform tratatelor, trebuia să fie comună – şi au luptat cu un eroism deplin, au intrat în măcinarea produsă de un armament modern, net superior; de la puşti automate şi mitraliere la aruncătoare de grenadă şi tunuri cu o bătaie dublă – ca rază şi putere – faţă de cele româneşti.
Cu toate acestea mai îngroziţi decât soldaţii români au fost unii dintre ofiţeri; copii de bani-gata, puşi în funcţii pe pile, nu pe merit, şi care au amestecat, după caz, ordine incompetente până la crimă, crize de isterie, dezertări, năuceală etc. Paradoxal, asemenea ofiţeri au fost, nu rareori, sprijiniţi politic; şi au avut parte de o „înţelegere” părintească şi în faţa unor acte extrem de grave. Un caz clasic este trădătorul Carol de Hohenzollern (cunoscut şi drept „Carol al II-lea Trădătorul”), care a dezertat în plin război dar, în loc de execuţia meritată, a primit iertare şi paşaport prin care să poată fugi de război; „pedeapsa” a fost o formală renunţare la tron (13 ani mai târziu este aşezat de clasa politică „Rege al României”).
Alţi ofiţeri, dimpotrivă, dovedesc eroism şi pricepere. Uneori sancţionate, adesea apreciate, uneori şi răsplătite cu câte-o mică avansare sau decoraţie (mai repede se avansa în spatele frontului, la Iaşi, decât în linia întâi…).

Prost înarmaţi, lipsiţi de muniţie, cu încălţăminte proastă şi haine de proastă calitate – dar „unii” au scos bani mulţi din „înzestrarea Armatei”… – soldaţii români se încăpăţânau să lupte. Eroismul lor uluitor a obţinut până la urmă chiar şi admiraţia dispreţuitorilor duşmani. Dar sute şi sute de mii de Români au căzut în această sublim-nebunească rezistenţă, fără de care România ar fi fost desfiinţată.

Printre cei din linia întâi s-au numărat şi 250 de preoţi militari ortodocşi.

Preotul Nicolae Armăşescu, de la Regimentul 2 Vânători de Munte, moare chiar la începutul campaniei, fiind în fruntea trupelor, încurajându-i pe cei aflaţi sub gloanţe şi schije.

Părintele Nicolae Furnică, din Urziceni (Ialomiţa), a fost popa (părintele) Regimentului 75 de Infanterie. În bătălia de la Turtucaia acest regiment a fost cu totul înconjurat de duşmani şi supus unui foc nimicitor. Văzându-şi copiii căzând unul după altul, popa pune mâna pe armele răniţilor şi începe să lupte, apărându-i până la ultimul glonţ. Rămas fără muniţie, popa încearcă să-i apere pe răniţi în luptă corp la corp şi cade străpuns, iar şi iar, de baionetele duşmanilor, aşa cum străpunşi vor fi şi soldaţii răniţi pe care a încercat să-i salveze.

Preotul Ioan Florescu-Dâmboviţa, profesor şi duhovnic al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, voluntar în Regimentul 2 Grăniceri, are norocul de a gusta din plăcerea prizonieratului la Bulgari (a se citi „tortură”). Vreme de aproape doi ani de zile îşi duce crucea alături de ceilalţi prizonieri Români, pe care îi încurajează neîncetat.

Alţi popi, precum Emanuil Mărculescu, Vasile Ionescu şi Gheorghe Jugureanu îşi însoţesc fiii în prizonieratul din lagărele din Germania. Dacă mărturiile despre purtarea lor le fac cinste, cele despre tratamentul la care îi supuneau Germanii pe Românii prizonieri îi dezonorează veşnic pe vinovaţi.

Bătrânul popă Ştefan Ionescu-Cazacu, de loc din Poiana-Olt, s-a oferit ca voluntar pentru front încă de la începutul războiului. În 1916 dorinţa îi este îndeplinită, fiind mobilizat în Regimentul 3 Olt, pe care îl însoţeşte în toate luptele sale. În toate încercările trupei arată o stăpânire de sine care impune soldaţilor şi ofiţerilor, precum şi, atunci când socoteşte potrivit, un haz oltenesc – cum se zice, haz de necaz – ce izbuteşte să ridice moralul oamenilor şi în cele mai grele împrejurări. Dar nu doar stăpânirea sa, credinţa sa adâncă, părul său alb şi optimismul oltenesc îi aduc încrederea trupei; foarte mult înseamnă şi curajul său extrem: stă alături de ostaşi în plină bătălie, înfruntă alături de ei, deşi neînarmat, bombardamente, rafale de mitralieră, perdele de gloanţe, schije, proiectile incendiare… În cele din urmă, va fi ucis la Mărăşeşti, alături de copiii săi. Când, după război, osemintele îi sunt duse la Mausoleul de la Mărăşeşti, se constată, oficial, că mâna dreaptă ce dăduse dezlegarea şi Sfânta Împărtăşanie, binecuvântare şi mângâiere atâtor ostaşi Români era întreagă, neputrezită.

Un alt popă care a pus mâna pe armă pentru copiii săi este Protosinghelul Iustin Şerbănescu, de la Cernica. În Monitorul Oficial, nr. 96 din 1918, se consemnează:

„A luat parte la toate luptele, mergând cu sfânta cruce în mână în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 2 octombrie 1916, văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toţi ofiţerii, şi comandatul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp. Şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica, în timpul unui atac al [asupra] Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de <>. Peste o săptămână a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. În vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munţi timp de 8 luni, până ce a izbutit să treacă în liniile româneşti.„

Dacă aceste fapte nu ar fi consemnate în rapoarte oficiale – chiar şi în Monitorul Oficial şi alte asemenea surse – ar putea părea născociri, poveşti despre super-eroi. Dacă aceste fapte ar fi ale altor naţii, ar fi născut cărţi, poeme, filme… Deşi cei care le-au săvârşit simţeau, deplin, că îşi fac doar datoria. Fie că erau bine sau răniţi, fie că erau sub gloanţe, bombardamente, sau în scurtele răgazuri dintre lupte…

În acelaşi timp, de la Carol al II-lea Trădătorul până la numeroşi fii de politicieni şi „afacerişti” – tot dintre cei „cu statul”, ca mafioţii de astăzi – o grămadă de „viteji” se ascundeau în spatele frontului. Urmaşii lor, alături de urmaşii celor veniţi pe tancurile sovieticilor, de urmaşii torţionarilor şi ucenicii acestor iude, sunt cei care astăzi alcătuiesc societatea neo-comunistă ce atacă Biserica şi tot ceea ce este românesc. Între ei, politicienii care vor binele Ţării abia răsuflă…

Mai amintim aici pe bătrânul preot Iordache Tudorache, din Gologanu (Jud. Vrancea), şi el voluntar şi încorporat în Regimentul 10 Vânători de Munte. Care, asemenea lui popa Ştefan Ionescu-Cazacu, mai sus amintit, a stat neîncetat alături de trupă. Şi i-a uimit pe toţi nu doar prin dragostea sa profundă, prin grija pe care o avea pentru toţi cei răniţi sau bolnavi, nu doar prin curajul său de a însoţi pe soldaţi în primele rânduri, chiar şi în cele mai cumplite lupte – ca cele de la Mărăşeşti – dar şi prin faptul că, în ciuda bătrâneţilor sale, părea pur şi simplu neobosit.

Cei nouă preoţi militari amintiţi sunt doar o pildă a dăruiri, curajului, jertfei martirice pe care popii ortodocşi le-au arătat din plin în vremea Războiului de Reîntregire.
Să nu creadă cei care ştiu mai multe despre aceşti eroi şi martiri ai Armatei Române, ai Neamului Românesc, ai Bisericii lui Hristos, că nu îi preţuiesc şi pe ceilalţi, mulţi, pe care nu i-am numit aici! Voi încerca, altădată, să mai aduc la cunoştinţa şi în conştiinţa celor de astăzi numele şi faptele unora dintre ei. Dar, oricum, nu este cu putinţă a-i cuprinde pe toţi şi nici nu mi-am propus asta.
Ceea am vrut a fost ca prin câţiva dintre cei mulţi şi prin înfăţişarea tabloului mare al Războiului de Reîntregire, să revedem unitatea fiinţială dintre popi şi fiii lor duhovniceşti, adică dintre preoţii ortodocşi şi ceilalţi Români ortodocşi. Să revedem felul în care împărtăşeau aceleaşi greutăţi, dureri şi bucurii, felul în care popii înţelegeau să îşi pună viaţa pentru mirenii lor.
Era o epocă a războiului, a eroilor şi a trădătorilor, a luptătorilor, a profitorilor, a martirilor… O epocă în care oamenii alegeau, adesea în cele mai extreme forme, între bine şi rău, între a-şi face datoria şi a dezerta, între a dăinui şi a se prăbuşi. O epocă în care existenţa României şi a Neamului Românesc a fost pe muchea sfârşitului, o epocă în care nefiinţa a fost gata să ne înghită.
În cu totul neaşteptata, deplin uimitoarea şi cu adevărat minunata biruinţă a Românilor asupra nefiinţei, popii ortodocşi au avut rostul adânc de conştiinţă naţională creştină, au fost izvor de curaj nemărginit, de încredere în lucrarea izbăvitoare a lui Dumnezeu.
Şi, într-adevăr, cu toate că politicienii şi afaceriştii din România au pierdut războiul, jertfa şi credinţa Românilor – amândouă, nemărginite – l-au câştigat şi au făcut Marea Unire.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Scrisesem prima dată „opt milioane„. Câţiva cititori – le mulţumesc! – mi-au dovedit că sunt prea optimist. Chiar autorităţile (anti-)române au recunoscut că doar în Italia există cca. 750.000 (da, şaptesutecincizecidemii) de elevi de origine română!!! În Spania sunt oficial înregistraţi peste cinci milioane de Români. Să strigi, să plângi, să-i tragi în ţeapă pe politicieni?

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Eroina Marina, Maica Mina (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Săliştea Sibiului este o străveche aşezare românească, ale cărei rădăcini merg adânc în Preistorie; şi care a dat Românimii mulţi oameni de mare valoare.
Printre aceştia se află şi Marina Hociotă, născută la 16 august 1896. Ea este eroina acestui mic material despre un suflet foarte mare.

Marina Hociotă a avut două certificate de naştere. Primul, produs de autorităţile ungureşti din Transilvania ocupată, îi maghiariza numele în „Marianna”, trecându-i numele românesc în paranteze. Era, oricum, mai norocoasă decât sute de mii de alţi Români cărora li se maghiariza numele complet, fără a se mai menţiona forma românească*. Al doilea, românesc.
Părinţii ei au fost Nicolae Hociotă, de 40 de ani, cioban. Era, adică, unul dintre „marinarii pe uscat ai Românilor”, cum îi numea Nicolae Iorga pe aceşti oameni eroici. Oierii şi herghelegii români – mai puţin văcarii – au călătorit cu turmele sau hergheliile până foarte departe, asigurând legătura între ramurile Românimii şi între acestea şi popoare frăţeşti precum Gruzinii, Armenii, Ladinii etc. (unele amănunte aici şi aici).
Mama Marinei a fost Ana (n. Cruţiu), de 32 de ani. A fi soţie de oier nu era un lucru uşor, cerând o putere ce astăzi pare aproape de legendă.

În 1908, ca urmare a vieţii grele pe care a dus-o, Nicolae Hociotă se stinge la numai 52 de ani. Copila, Marina, avea 12 ani. Era la şcoală, în ultimul an de primară. În acea vreme singurele şcoli româneşti din Ardeal erau cele confesionale, greu lovite de Legile Apponyi. Aceste legi, de un rasism rar, încercau să suprime învăţământul în limba română – şi în limbile tuturor naţionalităţilor conlocuitoare din zona „Transleithaniei”, controlată de Ungaria**.
Ca urmare, în Şcoala primară confesională greco-ortodoxă română „Săliştea”, înfiinţată de Biserică şi ţinută de Biserică, autorităţile ungureşti au impus folosirea aproape exclusivă a limbii ungare. Practică răspândită, în urma Legilor Apponyi, în Transilvania, Crişana, Maramureş, Panonia şi celelalte teritorii aflate sub regimul unguresc.

În 1914, la 10 decembrie, mama Marinei Hociotă, Ana, declară la notar acordul ei ca fiica sa, deja trecută în România – textual în act – să se călugărească (la Mânăstirea Văratec).
Marina Hociotă povesteşte:

„Sunt născută în Sălişte lângă Sibiu, unde am stat până la vârsta de 14 ani, când am plecat la mânăstire din cauza prigoanei ungurilor, care ne-au lipsit de libertatea de a vorbi limba mamei în şcoală, unde numai în limba ungurească învăţam lecţiile.”

Copila avusese destulă răbdare, aşteptând doi ani de zile după terminarea claselor primare o schimbare a vremurilor… sau atingerea vârstei la care, asemenea multor alţi Români, putea fugi în Ţară.
Ajunsă la Mânăstirea Văratec la 14 ani va sta patru ani în noviciat, călugărindu-se la 18 ani. Primeşte acum numele de monahie, Mina, în chiar anul în care izbucnea Marele Război – cum a fost denumit la început Primul război mondial (cu groază, dar şi cu speranţa deşartă că va fi unic în istoria omenirii).

Merită amintit, măcar pentru a sublinia exodul peste Carpaţi al Românilor din Ardeal – de „binele” stăpânirilor austriacă şi maghiară – că mânăstirile din România erau pline de călugări şi maici de origine ardelenească***. La Mânăstirea Văratec, printre alte maici venite din Transilvania era şi Melania Cruţiu, soră cu Ana, mama Marinei Hociotă.

În 1916 România se pregătea de intrarea în război. Cu Puterile Centrale, sau cu Aliaţii?
Teoretic Puterile Centrale erau aliaţi ai României. Dar această alianţă pe hârtie se limitase la a fi o oarecare protecţie în faţa imixtiunilor ruseşti, în rest fiind nu doar încălcată de Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia şi Germania, ci pur şi simplu batjocorită crunt. Românii din Austro-Ungaria şi Bulgaria, mai ales, aveau parte de un tratament mizerabil, de o persecuţie premanentă.
Bucovina, o parte a Moldovei în care Românii erau 90% în 1770, este colonizată sistematic de Viena cu orice alogeni posibili. Tot colonie era socotită şi Transilvania, fiind ţinta colonizării cu Germani şi Unguri, dar şi cu alte naţionalităţi ne-româneşti. Tot colonii erau pentru aceşti aşa-zişi aliaţi ai României şi Banatul, Maramureşul, Crişana etc. Şi pretutindeni Românii erau persecutaţi cumplit. Oricare altă naţiune din Austro-Ungaria avea mai multe drepturi decât Românii. Pentru purtarea unei cocarde tricolore  (româneşti) sau pentru o bucăţică de tricolor (românesc) la urechea calului nu doar că se făcea puşcărie, dar se ajungea chiar şi la uciderea Românilor „vinovaţi”. Foarte multe biserici româneşti ortodoxe fuseseră date în secolul al XVIII-lea Uniaţilor, dar şi Sârbilor, Croaţilor şi altor populaţii slave****. Şcolile româneşti erau descurajate prin toate metodele, ajungându-se prin Legile Apponyi să fie silite a preda în limba maghiară, în ciuda numelui şi a faptului că erau ţinute exclusiv pe banii daţi direct de Biserică şi particularii Români.
În Bulgaria persecuţia anti-românească era şi mai grea, practica pogromurilor anti-româneşti fiind răspândită în întreaga ţară. Crimele comitagiilor bulgari pe frontiera Dobrogei erau celebre atât prin frecvenţă cât şi prin bestialitate.
Deşi situaţia Românilor din Rusia era foarte grea, părea de-a dreptul bună prin comparaţie cu iadul trăit de Românii din Austro-Ungaria sau Bulgaria. Şi dacă autorităţile „române” încercau să ascundă populaţiei persecuţiile anti-româneşti ale „aliaţilor”, refugiaţii ardeleni – şi crimele din Dobrogea – scoteau mereu la iveală adevărul.

Ca urmare în 1916 România intră în război de partea Aliaţilor, împotriva Puterilor Centrale. Aliaţii, la fel de mincinoşi ca „aliaţii” din Puterile Centrale, făgăduiseră României un hotar până la Tisa, cu schimburi de populaţii cu Ungaria – dacă mai era păstrată în existenţă după război – şi Serbia. De asemenea, făgăduiseră o ofensivă simultană cu cea românească pe toate fronturile, din Macedonia în Franţa.
Minciuna a ieşit repede la iveală: în vreme ce România, conform obligaţiilor sale, intra în luptă, Aliaţii „şi-au luat vacanţă” pe toate fronturile; pe termen lung. Şi au lăsat astfel uriaşe efective duşmane să fie aduse în România.

În acelaşi an 1916, cumplit pentru Români, încă în luna mai, Maica Mina Hociotă este mobilizată, asemenea multor alte maici în putere, pe lângă spitalele de campanie. Mai precis, „la spitalele comitetului regional din Tecuci„.
Toate aceste maici se înscriseseră în primii doi ani de război ca voluntare spre a lucra în spitale în caz de război. Şi, tot pentru acest scop, făcuseră cursurile speciale pentru Crucea Roşie (de război).

Maica Mina 2Maica Mina Hociotă de la Văratec

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Regula maghiarizării numelor se aplica şi toponimelor („Râul de Aur” devine „Arieş”, „Buciumu” devine „Bucsony”, Săliştea devine „Szelistye” etc., conform legii maghiarizării toponimelor votată în 1897 în Parlamentul Ungariei) şi numelor de persoană (mai ales conform lucrării „Cum să maghiarizăm numele de familie” din 1898; de pildă cei numiţi „Albu” primeau de la autorităţi acte în care erau trecuţi ca „Feher”, cei numiţi „Negru” deveneau „Fekete”, „Moraru” devenea „Kovacs” şi tot aşa; cca. 25% din Ungurii din Transilvania de astăzi au străbunici proveniţi din Românii maghiarizaţi în secolele XIX-XX).

** Sunt Unguri ce au lipsa de ruşine a pretinde că aceste legi ar fi fost „democratice” şi chiar „benefice pentru minorităţi”. Le-am dori acestora aplicarea respectivelor legi pentru ei până vor recunoaşte adevărul şi vor cere iertare Românilor pentru nedreptăţile săvârşite de Naţiunea Ungară şi prin Legile Apponyi şi prin minciunile despre „caracterul progresist şi umanist” al acestora.

*** Chiar şi vestitul stareţ Ioanichie Moroi de la Sihăstira, a cărui canonizare este mult aşteptată de popor, era din Transilvania (amănunte aici).

**** Austriecii îi socoteau pe Slavi prea înapoiaţi pentru a fi în stare să se conducă singuri. De aceea credeau că ei nu pot reprezenta o primejdie pentru Imperiul Habsburgic. Rusia constituia un bun exemplu, de vreme ce fusese organizată ca mare putere de un conducător occidentalizat – Petru I – străin spiritului rusesc, apostat şi aservit intereselor vestice, cu ajutorul şi sub conducerea germanilor. Chiar şi capitala, „Sankt Petersburg”, purta pecetea spiritului german (şi limbii). Austriecii – şi Germanii – nu şi-au închipuit niciodată Rusia ieşită de sub puterea influenţei germane (şi este aşa, în mare parte, până astăzi). Ca urmare a acestei concepţii a fost încurajată slavizarea Românilor din toate zonele ne-germane (Galiţia, Bucovina, Maramureş, Banat, Dalmaţia etc.) şi s-au dat Slavilor drepturi negate Românilor.