Unde-s nebunii?

Unde-s nebunii, unde sunt nebunii?
E, Doamne, lumea plină de cuminţi,
E plin pământul de martiri şi sfinţi
Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

Tăcută-i gloata de-nţelepti ca sfinxul
În faţa lumii şi-a nemărginirii
Şi-ascultător de rânduiala firii,
Cu un plăvan în jug trudeşte insul.

Scâncesc cuminţii-n chingile durerii
Şi sângerând din răni adânci blândeţe,
Lângă neveste mor de bătrâneţe,
Necutezând să tragă spada vrerii.

Boleşte omenirea ca o juncă
Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;
S-a-mpotmolit istoria şi plânge
Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.

Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne
Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,
Acestui veac să-i puna dinamită
Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.

O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijotii?
E lumea plină de-alde Sancho Panza
Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,
Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii
Să tragă spada şi să taie nodul?
Tânjeşte după glorie norodul
Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,
S-o răvăşească şi să o răstoarne,
Ca un berbec să ia pământu-n coarne
Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

Demostene Andronescu

Mai sunt ostaşi români

Mai sunt ostaşi români

Sub cerul uitat al Patriei,
pe iarba uscată a pământului vândut
printre sufletele moarte
– ce trăiesc doar internet
sau telenovele străine,
atât de străine! –
între nesfârşite
lanţuri de minciuni
mai sunt ostaşi români.

Luptând aici sau peste hotare,
îndreptând un gard,
înfruntând valuri,
sau foc, sau zăpadă,
ridicând o Cruce
– atât de grea, atât de mare –
şi totdeauna
călcaţi în picioare de
(cât de mult doare!)
politicienii
votaţi orbeşte
de suflete moarte
– ce trăiesc doar internet
sau emisiuni tv –
mai sunt ostaşi români.

Departe,
aproape
– oriunde-i un Român este o Românie,
oriunde e floare e nădejdea Învierii,
oriunde-i un oştean e speranţa libertăţii
a demnităţii
a iubirii de Neam
a iubirii de Ţară… –
mai sunt ostaşi români.

Uitaţi de sufletele moarte,
acoperiţi de-ale noastre păcate,
îngropaţi cu maşini stricate
şi avioane-sicriu,
vă salut cu mâna la chipu
mărunt soldat în rezervă
până dincolo de moarte grănicer
şi ştiu
sau sper
mai sunt ostaşi români.

Prezent la apel,
vă iubesc!
Şi sper!

Mihai-Andrei Aldea

Reverie (în Bărăgan)

REVERIE
(în Bărăgan)

În jos de nori,
cutremurat de slavă,
pe aripi nevăzute cum plutesc,
Îmi amintesc,
îmi amintesc
preabine
De Înălţime şi de Nelumesc.
Privesc,
în zbor planat de coborâre,
şi urâciunea
şi a lumii frumuseţe.
O, dar!
Ce schimbă omu-atâtea feţe
Şi chinuri
după chinuri
în zadar.
Deasupra, înspre nori,
o ciocârlie,
– înţelepciune –
triluri şi-nălţare,
Cer învie.

 

Mihai-Andrei Adea

De ieri pana azi

Câmpia cu pânze de ape,
Când noaptea muşca din lumini,
Plângea peste mine, şi-aproape
De gardurile putrede, şchioape,
Piereau îngeri verzi între spini.

Zăceau prăvalite pe spate
Fuioare de pâslă-nnegrite
Când noaptea strivea tulburate
Ferestre roşiatic mânjite,
Mirosuri de cărnuri prăjite
Pluteau peste străzi, peste sate,
Că fu-n lume belşuguri de vite.

Erau pe atunci obiceie
Bărbatul sa fie cinstit
Şi-n plăpumi de lâna iubit,
Ţărancă-mbrăcata femeie
Pe praguri de noapte să steie,
Bărbatul să poarte cuţit.

Dulapuri cu caşuri şi lapte
Pe tainiţi de lut întărit
Privea un copil neclintit
Curgând adormitele fapte:
Un timp curat şi cumplit.

Sunt astăzi un neîmplinit,
Femeia nu-mi este femeie,
În ochi şi în minte să-mi steie.
Mi-e frică sa port un cuţit!

Sorin-Corneliu Drăgan

Nebunul

Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și fremătând și eu, ca orice pom,
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc; nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care, zdrențuit de vânt și ploi,
Își trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi, o pasăre străină,
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns.
O dată numai, dar a fost de-ajuns!

De-atunci, un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
Am răsucit-o și am întors-o-n sus
S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer, nu din pământ.

Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu, plângând,
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram.
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale,
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic, foșnind, în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăsi nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun? Da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă!
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală

Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

Demostene Andronescu