Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

17, decembrie, 202418, decembrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

O publicație oarecare atacă un preot ortodox din Londra pentru că și-a făcut datoria de preot ortodox! Iar altele preiau materialul anti-ortodoxă fără nicio șovăire, răspândindu-l cu nesaț!

Mai exact, conform relatării publicației în cauză, lucrurile s-ar fi întâmplat astfel (atenție la ce se pretinde!):

O familie a stat tot timpul în spital cu copilul abia născut, până când, la 4 luni, acesta a murit.
Familia nu a găsit în spital decât un preot catolic, pe care l-a rugat să boteze copilul.
Copilul botezat catolic a murit la 4 luni.
Familia s-a dus cu copilul catolic la preotul ortodox să îi facă înmormântarea.
Preotul le-a spus că nu se poate face înmormântare ortodoxă pentru cei care nu sunt botezați ortodox.

Până aici, orice om logic și care nu a fost manipulat emoțional va avea următoarele gânduri:

1. De ce patru luni de zile nu au chemat un preot ortodox? Să credem că nu au putut găsi un preot ortodox în toată Londra? Și, evident, nu era nevoie să plece din spital pentru asta. Era de ajuns să caute printre rude, cunoscuți sau pe internet. Ar fi găsit. Și atunci, de ce nu au chemat un preot ortodox la botez?
2. De ce, în lipsă de preot ortodox, nu l-au botezat ei, așa cum se cuvine? Doar faptul că în Ortodoxie mirenii pot boteza în lipsa preotului este binecunoscut. Și, ca urmare, e un lucru ce poate fi aflat ușor.
3. Dacă l-au botezat catolic, de ce l-au dus la preotul ortodox să îl îngroape? Doar este firesc să îngropi omul în religia în care a fost botezat, dacă nu și-a schimbat-o.
4. Preotul a procedat absolut corect. Este un lucru mai mult decât evident pentru orice om de bun simț că este oprit pentru un preot catolic să facă înmormântare Ortodocșilor, precum și pentru un preot ortodox să facă înmormântare Catolicilor.

Aici, ca preot ortodox, trebuie să adaug faptul că încălcarea acestei legi bisericești duce la oprirea de la slujire pe viață.

Ca urmare, de ce respectiva publicație face scandal?
Ei bine, pentru că la mijloc este un preot catolic din Londra, Eduard Fartan. Care a povestit ce a vrut el despre întâmplare, pe Facebook, cu indignarea și minciunile tipice propagandei catolice uniatiste („greco-catolice”).
Minciuni?
Da, pentru că d-l Eduard Fartan știe foarte bine că preoții ortodocși nu au voie să înmormânteze pe cineva de altă religie. Ca urmare, indignarea sa pe temă este o minciună.
Mai mult, dacă prin cine știe ce miracol unic, d-l Eduard Fartan nu știa acest lucru arhicunoscut nu avea voie să vorbească pe temă. Dacă a făcut-o, a făcut-o mincinos și e cu atât mai grav dacă vorbește atât de pătimaș despre ce nu știe.
Da, minciuni, pentru că d-l Eduard Fartan a pretins că poziția preotului ortodox ar însemna că Românii „sunt disprețuiți și abandonați de unii slujitori ai altarului”. Deși poziția respectivă este poziția corectă ortodox, iar cei care au disprețuit și abandonat au fost părinții în cauză. Foarte probabil instigați și manipulați chiar de cel care a botezat catolic copilul.
Desigur, textul d-lui Eduard Fartan, preot catolic (zis „greco-catolic”) este plin de fățarnică indignare față de purtarea de fapt normală a preotului.

Nu pot comenta prea mult purtarea părinților. Este evident că în 4 luni de zile au vorbit repetat cu rudele. Este evident că li s-a zis să boteze copilul. Este evident că au avut timp să se informeze despre asta și să cheme un preot ortodox; ori, în cel mai rău caz, să îl boteze ei.
Faptul că au apelat la un preot catolic este rușinos și total nejustificat. Dar

Adevăratul scandal la acest botez este că preotul catolic nu i-a îndrumat către un preot ortodox. Știind foarte bine că prin botez duce copilul în Catolicism.

Iar al doilea scandal adevărat este articolul – preluat deja de mass-media anticreștină. Un articol în care Ortodocșii sunt blamați și loviți pentru Credința Ortodoxă.

Spre rușinea lui, la această persecuție anti-ortodoxă ia parte și Mihai Rusu. Acesta, ca și cum sociologia îl face expert în dogmatica ortodoxă, pretinde că înmormântarea nu ar „atinge acel nucleu dur al credințelor cu adevărat dogmatice”. Faptul că folosește sintagma „nu mi se pare” este irelevant în contextul unui linșaj emoțional – lucru pe care un sociolog ar trebui să îl știe prea bine.
În realitate, Înmormântarea ca slujbă este încununarea vieții creștine. Și este parte integrantă din Credința Ortodoxă.
O realitate cu totul contrară afirmațiilor d-lui Mihai Rusu.

Și mai rușinoasă este poziția lui Radu Preda. D-sa a pierdut o foarte bună ocazie să tacă. Și s-a apucat, într-un stil intelectualist total neortodox, să dea și el în cel care dau toți. Un lucru cu totul contrar Ortodoxiei și cu atât mai grav cu cât este susținut de un sofism ieftin.
Astfel, teologul (aici, teoologul) Radu Preda pretinde că Biserica Ortodoxă Română, de vreme ce recunoaște botezul făcut în numele Sfintei Treimi, se poate face înmormântarea. Aici ar trebui să strigăm către Sfântul Sinod: „V-au spus mulți, inclusiv Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, să vă păziți de Ecumenism! V-au spus că va duce la distrugerea Bisericii! Iată exemplu clar!”
Dar, trecând peste paranteză, trebuie subliniat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a interzis conslujirea. De asemenea, a interzis slujbele de înmormântare și parastasele pentru cei care se incinerează de voia lor chiar dacă sunt Ortodocși. Etc.
Prin urmare, recunoașterea botezului catolic este un act strict formal și un gest de bunăvoință din partea Bisericii. Dar care nu dă dreptul Catolicului la Împărtășanie sau Înmormântare, care sunt, în Biserică, exclusiv pentru Ortodocși.
Acest lucru este binecunoscut tuturor teologilor ortodocși. Deci este cunoscut și d-lui Radu Preda care, spre propria pieire, alunecă tot mai mult din Ortodoxie pentru intelectualisme sterpe. Dumnezeu să aibă milă de el și să nu îi răspundă după cum s-a purtat el cu preotul din Londra atacat acum!
Preot pe care, fără niciun motiv, d-l Radu Preda l-a declarat, iarăși total neortodox, barbar și nebun. O să ne oprim amintind aici că un teolog ar trebui să știe osânda celui care bârfește un cleric… inclusiv a clericilor ce bârfesc alți clerici.

Revenind la articolul publicat – și preluat cu zel de mulți anti-ortodocși – se observă că poziției ortodoxe îi este dedicat un paragraf din douăzeci și șase. Adică principiului audiatur et altera pars (ascultă și partea cealaltă… înainte să tragi o concluzie) i s-a rezervat mai puțin de 0,4% din numărul de paragrafe!
Evident, publicația folosește o metodă tipică pentru publicațiile anti-ortodoxe ca să scape de CNA (care oricum totdeauna doarme în asemenea cazuri): zice că

„a cerut o poziție oficială din partea Patriarhiei și a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale din Paris, iar în momentul în care vom avea un răspuns, va apărea în material”

Doar că deontologia jurnalistului cere altă abordare!
În fapt, publicația, dacă se vrea corectă, avea datoria imparțialității – cu totul lipsă în articol –, avea obligația obiectivității – iarăși de negăsit în articol –, avea datoria responsabilității – pe care nu am putut-o vedea nici la cei numiți în articol, nici la articol în sine – etc.

În cazul de față, publicația avea datoria să asculte și cealaltă parte înainte de publicarea materialului, care trebuia să conțină și punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române.
Ceea ce nu s-a făcut.

Dimpotrivă, s-a publicat un material plin de patetisme manipulatoare pe o direcție total împotriva Bisericii Ortodoxe.
Un material în care sunt minciuni evidente, precum unele pe care le-am amintit deja. Dar mai sunt!

Una dintre ele este afirmația că în tragedia de la Colectiv „preoții ortodocși au lipsit de la locul tragediei”. O altă manipulare anti-ortodoxă a mass-mediei – profitându-se și de proverbiala inerție a administrației bisericești. Pentru că primul preot la Colectiv a fost Preotul Vasile Bîrleanu, preot ortodox la Capela ISU – Dealu Spirii, ajuns acolo cu colegii săi de la ISU la ora 0:30.
Este un lucru bineștiut, dar și bine ascuns, ca să nu își dea seama oamenii cum au fost manipulați împotriva Bisericii.
Și de această dată articolul minte anti-ortodox.

Și, desigur, se va spune „din greșeală”, „din întâmplare”.
Dar, cum i-a spus tatăl meu unei vânzătoare de la pâine prin 1987, când aceasta i-a dat restul „scăzut” pentru a nu știu câta oară:
„- Cum din greșeală, doamnă? Cum de greșiți totdeauna în favoarea dvs. și niciodată în favoarea noastră?”
Aceeași întrebare ar trebui să și-o pună și publicația în cauză, ca și celelalte publicații care mereu, „din greșeală”, publică materiale mincinoase anti-ortodoxe.

Vreau să îl felicit pe preotul din Londra, care și-a făcut datoria.
Faptul că până și d-l greco-catolic a recunoscut că părinții au revenit la el de trei ori arată faptul că le-a vorbit frumos, cu dragoste.
În rest, Dumnezeu va judeca, va răsplăti și va pedepsi, după Cuvântul Său!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Gândirea sănătoasă. Pricesnele sunt canonice?

5, noiembrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cei mai mulți dintre Românii care cunosc denumirea de priceasnă/pricesne au în vedere cântări întâlnite mai ales la Oastea Domnului, la Visarioniști (adică ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu) sau în comunități – parohii, mânăstiri, schituri – ce au preluat această tradiție.
Termenul de priceasnă înseamnă cântare de împreună lucrare: se cântă celor care se împărtășesc ori miruiesc de către cei care urmează să se împărtășească/miruiască (ori deja au făcut-o). Este cam același înțeles cu chinonicul, care înseamnă împreună cântare, doar că priceasna vine din slavonă iar chinonicul din greaca medievală. Vom reveni mai jos la înțelesul vechi al celor două cuvinte.
Versurile pricesnelor – în înțelesul amintit în prima frază – înfățișează fie lucrarea de mântuire a Celui Întrupat sau a Duhului Sfânt, fie primejdia irosirii vieții prin depărtarea de Dumnezeu, fie nevoia mijlocirii sprijinului ceresc – prin Măicuța Domnului, Sfinți, Îngeri etc.

Până aici totul poate părea bine, dar iată că se ivește o tulburare, tot mai mare: tot mai multe voci, în primul rând ale unor călugări, dar și ale unor preoți de mir – implicit ale unor mireni – spun sus și tare că nu sunt canonice pricesnele (în înțelesul amintit la începutul cuvântului nostru).
Și pentru că am găsit o sinteză cuprinzătoare a acuzațiilor aduse, o cităm in integrum:

„Astfel de cântări, care pot fi foarte ușor catalogate drept doine,
balade sau romanțe, dar cărora li se spune pricesne din dorința de a
atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe, sunt cu
totul în afara duhului bisericii noastre.

Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți, acestea
sunt compoziții artistice fără valoare dogmatică ce încurajează un
pietism religios bolnăvicios și nu respectă stilul de interpretare
bizantină. Mai mult, ele se aseamănă cu unele piese interpretate pe
la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante și exagerează
tânguielile, încurajând bocitul în grup.

Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de
rugăciune cuviincioasă, fiind bogate în învățături dogmatice și
punând accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau o
interpretează, nu pe lamentări.

Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri
elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea
cântării și duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage
credincioși la biserică.

Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Vom cerceta pas cu pas această opinie sinceră nepătimașă, după cum ni se poruncește de către Duhul Sfânt de multe ori (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.).
Totuși, voi începe cu un semn de primejdie, căci primejdios este ca cineva să se socotească pe sine nepătimaș. Iar dacă cineva știe că este pătimaș, căci toți suntem până ajungem la desăvârșire, nu va pleca de la înălțata părere că vreo opinie de-a sa e musai nepătimașă. Se poate să fie, deși este greu, căci patimile noastre se revarsă în părerile noastre: Căci din prisosul inimii grăiește gura (Luca 12.34 ș.cl.). Totuși, se poate întâmpla ca o opinie a noastră să fie nepătimașă. Însă înțelept este să nu ne bizuim că ar fi așa. Cel mult spunem – cum am zis și eu de atâtea ori – că încercăm să cântărim lucrurile drept, fără patimă, cinstit, obiectiv. Noi încercăm. Și Dumnezeu, după socoteala Sa, ne dă sau nu acest nemeritat dar.
Ca urmare, nu vom spune ca autorul/autorii textului de mai sus că cele ce urmează sunt „opinii sincere nepătimașe”. Vom spune că am încercat să măsurăm toate cu dreptarul Învățăturii lui Dumnezeu. Rugându-ne, dinainte de a începe și până dincolo de capăt, să binecuvânteze Dumnezeu această osteneală nevrednică.

1. Să mergem acum la prima frază a acuzațiilor atât de bogate și eficient condensate în textul citat.

„Astfel de cântări, care pot fi foarte ușor catalogate drept doine, balade sau romanțe, dar cărora li se spune pricesne…”

Vedem aici că autorul/autorii, cu hotărâre, declară:

că doinele, baladele sau romanțele nu pot fi pricesne;
că pricesnele în cauză se încadrează în același timp la doine, balade sau romanțe.

O să îmi cer iertare pentru aceasta, dar egalitatea între cele trei categorii este, pentru orice etnolog (și alți specialiști), cel puțin problematică. Pentru că doina este altceva decât balada și cu atât mai mult decât romanța.

De pildă,

romanța este poezie lirică sentimentală cultă de inspirație erotică.

Sau, altfel spus, romanța exprimă sentimente de dragoste între oameni, de dragoste omenească – și uneori trupească. Ceea ce este radical diferit de baladă:

Balada este povestire populară lirică a unor evenimente istorice (legendare) cu caracter eroic.

Acum, trebuie să subliniez că nu știu să existe vreo romanță sau doină care să fie pe post de priceasnă. De asemenea, nu cunosc nicio baladă cu acest rol. Iar ca gen, nici vorbă ca pricesnele să poată fi balade, romanțe sau doine. Nu pot fi catalogate astfel decât mincinos, ignorând definiția categoriilor în cauză.

Dar poate autorul/autorii, printr-o exprimare greșită, se referă de fapt la forma muzicală a cântărilor numite pricesne?
Se poate, însă greșeala rămâne și ridică o mare îndoială privind obiectivitatea opiniei.

2. Următoarea afirmație, din aceeași primă frază este

„(Aceste cântări…) cărora li se spune pricesne din dorința de a atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe…”

Această afirmație trece din critica pricesnelor în acuzarea directă a clericilor sau mirenilor că le-ar da, intenționat, un nume mincinos din motive murdare. Căci nu se spune că este vorba despre atragerea credincioșilor – ceea ce ar schimba mult tonul și direcția discursului. Nu, se acuză că denumirea de pricesne se face „din dorința de a atrage spectatori (s.n.)”. Nu credincioși, spectatori. Ceea ce face, dintr-o dată, din toți cei care iubesc să asculte pricesne, niște lepădați, niște rătăciți, care vin la biserică pentru spectacol, nu pentru credință. Acest lucru nu este o insinuare: este exprimat direct prin termenul de spectatori.

Dar este adevărat că cei care iubesc pricesnele sunt niște lepădați care vin la slujbe pentru spectacol, adică sunt spectatori ai slujbelor?
Autorul sau autorii nu oferă absolut niciun argument pentru această acuzație extrem de gravă. Ceea ce face pretenția de „opinie nepătimașă” să devină absurdă: doar patimile fac pe cineva să arunce cu ușurință și fără nicio răspundere acuzații extrem de grave și universale!
Cum să uităm, Creștini fiind, că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecății? (Matei 12.36)
Cum să uităm, Creștini fiind, că cine va zice fratelui său „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata Sinedriului, iar cine va zice „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului? (Matei 5.22)
Cum să uităm, Creștini fiind, că Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă? (Iuda 1.9)
Desigur, doar dacă patimile ne întunecă discernământul.
Atunci, da, putem să osândim pe toți oamenii care iubesc pricesnele și să-i declarăm in integrum despărțiți de Dumnezeu.

Dar textul arată ceva mai mult decât o simplă lipsă de discernământ. Căci avem, pe de-o parte, trepte de manipulare, iar pe de alta, un vocabular manipulativ.
Întâi se pretinde că denumirea de pricesne este nedreaptă. Se invocă „doine, balade sau romanțe”, ca să se producă o așezare emoțională a cititorului în afara cântărilor bisericești. Se pretinde că pricesnele „pot fi foarte ușor catalogate drept doine, balade sau romanțe”; o exprimare manipulativă, deoarece orice om mincinos poate foarte ușor să catalogheze orice ca fiind rău sau bun, ceea ce nu face catalogarea adevărată. Argumentele pentru o asemenea catalogare nu există – și vom reveni la asta! – ceea ce înseamnă că textul este și aici strict manipulativ și implicit mincinos. Se pretinde că folosirea termenului de pricesne se face anume din interese meschine, iar nu din alte pricini. Iar apoi se folosesc termeni depreciativi precum „spectatori” și „cântăreți de ocazie”. Termeni prin care cititorul este manipulat emoțional să îi disprețuiască pe cei care cântă sau/și ascultă pricesne. În tot acest discurs, dincolo de minciuni și invective, lipsește un lucru obligatoriu pentru Creștini: dovedirea acuzațiilor. Se ajunge astfel la

3. Acuzația supremă din prima frază:

„Aceste cântări (pricesnele n.n.) … sunt cu totul în afara duhului bisericii noastre.”

Purtat de emoții, cititorul poate să creadă această acuzație extrem de gravă. Și chiar să se minuneze că toți episcopii români, de sute de ani încoace, sunt atât de orbi la așa ceva, „cu totul în afara duhului bisericii noastre”. Din fericire, această acuzație extremă – ce le încununează pe cel dinainte – este și argumentată de autor/autori. Așa că o să ne uităm la argumente, de la primul până la ultimul.

4. Primul argument este indus viclean, în forma

„Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți…”

De ce spun că este indus viclean?
Pentru faptul că se ocolește prezentarea directă prin formula „pe lângă faptul că…”. Altfel spus, autorul/autorii atribuie autoritate deplină ideii că dacă „textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți” atunci creația în cauză este „cu totul în afara duhului bisericii noastre”.
Dar ce înseamnă Sfinți Părinți?

În Teologia Patristică sunt numiți Sfinți Părinți acei sfinți care, în secolele IV-IX, au trăit și prin trăire mărturisit și apărat Credința Creștină.
Cei din secolele I-III sunt Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici, Martirii, Apologeții (de limbă latină sau greacă veche) etc. și urmașii acestora.
Ca urmare, nici Tatăl nostru (Rugăciunea domnească) și nici Bucură-te nu au texte compuse de Sfinții Părinți. Tatăl nostru este compus de Iisus Christos, Dumnezeu Fiul Întrupat. Bucură-te este compus de Arhanghelul Gabriel și Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul.
La fel, Lumină lină, minunata rugăciune a Înserândei (Vecerniei), este cel puțin din secolul al III-lea, dacă nu mult mai veche.
Deci nu toate textele liturgice și în general bisericești, canonice și universal primite, au texte scrise de Sfinții Părinți. Ceea ce anulează „faptul” că lipsa unui text patristic înseamnă aflarea în afara Bisericii pentru o creație.

Dar poate nu despre acei Sfinți Părinți vorbește textul?
Poate este vorba despre „Sfinți Părinți” în înțelesul de „sfinți”?
Dacă da, ne izbim de și mai multe neadevăruri (ca să nu le spunem minciuni).

În primul rând, avem numeroase slujbe ale sfinților mai de curând canonizați ce nu sunt „compuse de Sfinți Părinți”. De la slujbele Sfinților Martiri Brâncoveni la cele ale Sfinților Părinți Arsenie Boca și Dumitru Stăniloae. Toate acestea sunt, însă, în duhul Bisericii noastre, pecetluite de Sfântul Sinod și de plinirea Bisericii.

În al doilea rând, unii dintre autorii „textelor”/versurilor cântecelor numite pricesne sunt Mucenici din Prigoanele Comuniste. De la Vasile Militaru la Traian Dorz, avem asemenea sfinți părinți ce au alcătuit versuri ce au devenit pricesne.

Prin urmare, în oricare dintre variantele ortodoxe ale termenului „Sfinți Părinți” acuzația este nulă – ca să nu spune că este anti-ortodoxă. Și este nulă și în pretenția sa de a fi argument împotriva pricesnelor.

5. Al doilea argument sau a doua acuzație este că pricesnele ar fi

„compoziții artistice fără valoare dogmatică”

Față de această afirmație vom sublinia lipsa oricărei argumentații. Însă din punct de vedere logic există doar două înțelesuri (ortodoxe) pentru expresia „valoare dogmatică” (a unui text):

este un text care prezintă (adevărat, de înțeles și, ideal, frumos) dogmele (= Învățăturile Dumnezeiești)
este un text ce deschide noi înțelegeri asupra dogmelor (= Învățăturile Dumnezeiești)

Însă cântările liturgice – printre care se pot așeza și pricesnele – au doar primul rost: să înfățișeze, adevărat, de înțeles și frumos, dogmele Bisericii (Învățăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor și păstrate cu loialitate deplină de Biserica lui Dumnezeu).
Din acest punct de vedere, acuzația că pricesnele sunt „fără valoare dogmatică” este o minciună sfruntată, nerușinată și rușinoasă. Și o demonstrăm pe textele unor pricesne foarte cunoscute!

a) Imnul Ortodoxiei cuprinde următoarele învățături:

Iisus S-a răstignit și A înviat, e bun și primește pe toți cei care Îl caută, suspină pentru cei rătăciți și prin Jertfa Sa spală păcatul tuturor; viața e trecătoare, moartea e veșnică și plină de chin pentru cei care nu Îl primesc pe Dumnezeu; Biserica, slujbele, postul și rugăciunea sunt folositoare, cei care râd de ele sunt amăgiți de Satana; Biserica totdeauna îl cheamă pe om la rugăciune și credință; slujbele sunt sfinte; în Altar îngeri și heruvimi îi cântă lui Iisus; preoții slujesc și cântă împreună cu îngerii; Duhul Sfânt întărește Credința pe pământ, în primul rând prin Euharistie, apoi prin „Credința cea ortodoxă a lui Iisus”, prin tainele Bisericii; împărtășirea cu Iisus este trăirea (viața) cu Iisus; Măicuța Domnului îl ocrotește pe cel credincios, inclusiv prin umbrirea Sfintei Cruci; Satana umblă ca un hoț trăgând în rătăcire pe cât mai mulți, chiar și pe Creștini; proorocia mincinoasă s-a înmulțit și a dat multe secte amăgitoare, hulind preoția și lucrarea ei sfântă, amăgind multe suflete și chiar sate întregi; „Să nu te lași amăgit, iubitul meu,/ De Satana cel smintit, dușmanul tău!/ Vino-n Biserica Sfântă,/ Cu icoane- împodobită/ Și răsplata o primești de la Dumnezeu”; Biserica este sfântă și izvor de viață de la Sfinții Părinți, în ea găsești lumină și mântuirea adevărată; Adevărul este unul singur; pământul trece, omul este călător, puterea tinereții, frumusețea, banii, averea se schimbă, omul mâine este o bucată de țărână și atunci toate acelea care l-au atras dispar ca și cum n-au fost; fiecare va fi judecat după faptele sale; peste toate va împărăți Dumnezeu.

Chiar dacă vi se pare lung textul, vă rog să îl citiți: Priceasna Imnul Ortodoxiei are 12 (douăsprezece) strofe pline de învățături dogmatice ortodoxe. Este o excepție?

b) Cântarea Sfintei Treimi este o rugăciune cu următoarele învățături:

Fiul a voit să ne fie frate în lupta vieții (Ioan 15.15); Duhul Sfânt purcede din Părintele Unic; Dumnezeu este trei Persoane, Un Domn; Dumnezeu este cel care dăruiește dragostea și puterea, veghează peste toți, este Cel care spală păcatele, judecă lumea și dă vrednicia și unitatea; doar în Dumnezeu există iubire adevărată și unire, preamărindu-L veșnic ne apropiem de El; cu ajutorul Lui ne putem apropia cu vrednicie de Sfântul Altar (Sfânta Împărtășanie).

Aici sunt șase strofe de rugăciune și mărturisire, pline de învățături dogmatice.

c) Așa vorbește Domnul Slavei (Sfânta Liturghie). Vom reda direct versurile, ca fiecare să citească și să vadă ce cuprind:

„Așa vorbește Domnul slavei,/ În glasul Sfintei Liturghii/ Deșii M-am înălțat la ceruri,/ Eu nu vă las orfani, copii. // În fiecare Liturghie/ Eu iarăși Mă cobor la voi (variantă: Eu Mă cobor din nou la voi)/ Din nou e coasta Mea împunsă/ Și-Mi curge sângele șuvoi. // Mă răstignesc din nou pe Cruce/ În umbra Sfântului Altar/ Primiți-Mi Sângele și Trupul/ Să nu vin iarăși în zadar. // Deschideți inimile voastre/ Că vreau în voi să locuiesc/ Să vă împac din nou cu Tatăl/ Și de păcat să vă feresc. // Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Deschideți nu mai amânați/ Primiți-Mă creștini cu toții/ Și pacea Mea o s-o aflați. // Și din potirul Cinei Mele/ Gustați iubiții Mei cu toți/ Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Să fiu viața tuturor!”

Este izbitor faptul că acest cântec este și o mărturisire de credință, dar și o cateheză ortodoxă. Adică este un text plin de învățătură dogmatică ortodoxă.

d) O, Măicuță Sfântă sau Fii lacrimilor tale este o priceasnă închinată Maicii Domnului. Și poate cea mai cunoscută, dar tocmai de aceea și având mai multe variante. Este în primul rând rugăciune: începe cu „O, Măicuță Sfântă/ Te rugăm fierbinte/ Să ne-asculți de-a pururi/Marea rugăminte: // Nu lăsa, Măicuță/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii (var.: Noi ce suntem fiii) / Lacrimilor tale!”
De la început vedem că dogmatic, rugăciunea-cântare mărturisește Învățătura Ortodoxă despre Maica Domnului și mijlocirea ei, pentru oameni, către Dumnezeu. Este dincolo de bun-simț să cităm aici textele din Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, din Istoria Bisericii Universale a Părinților Rămureanu, Șesan și Bodogae, din Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți a Preotului Dinu ș.a.m.d. Dar dacă am face-o, ar vedea oricine atât adevărul ortodox al strofelor de mai sus, cât și ale celorlalte strofe din Priceasna O, Măicuță Sfântă.

Deși am dat numai patru exemple, credem că este clar adevărul pentru orice om cinstit: cel puțin o parte dintre pricesne, și o parte cu atât mai importantă cu cât cuprinde cele mai cântate și iubite pricesne, au texte pline de Învățătură Ortodoxă. Adică au o mare valoare dogmatică.

Foarte trist este că această realitate este ușor de văzut: se cumpără, împrumută sau descarcă gratuit de pe internet o carte de pricesne și se citesc versurile. Ca urmare, opinia după care pricesnele ar fi „compoziții artistice fără valoare dogmatică” este foarte greu de crezut sinceră: o opinie sinceră are ca temelie cercetarea – poruncită de Duhul Sfânt (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.). Mai mult, ca să spui sincer că un text este „fără valoare dogmatică” trebuie să îl fi citit. Atunci când ai citit un text de izbitoare valoare dogmatică – așa cum sunt foarte multe pricesne – și pretinzi că nu are valoare dogmatică nu ești sincer. Pentru că ori nu ai pricepere dogmatică – și ești nesincer dând sentințe pe ce nu știi –, ori o ai și minți intenționat.

6. A treia acuzație este că pricesnele

„încurajează un pietism religios bolnăvicios”

Ce este pietismul acesta, „religios bolnăvicios”?
Pentru pietism avem trei înțelesuri de dicționar.
Unul este al unei mișcări protestante și nu are legătură, evident, cu textul pe care îl cercetăm.
Al doilea este al unei „tendințe permanente din cultele creștine de a pune accentul pe sacrificiul personal și exercițiilor de pietate” (pietate = trăire plină de venerație și recunoștință față de Dumnezeu și Sfinții Săi).
Al treilea înțeles, peiorativ, este de „evlavie fariseică” și este întâlnit într-un singur dicționar românesc din douăsprezece consultate.
Există însă și un al patrulea înțeles, folosit mai ales în discuțiile teologice familiare, mai puțin în studiile serioase: de exagerare a rostului sentimentelor în viața creștină. Din acest punct de vedere, pietismul este forma de fățărnicie prin care se confundă sentimentele puternice sau emoțiile de la slujbe sau cântări cu îndeplinirea datoriei creștine.
Expresia pietism religios, dar mai ales pietism religios bolnăvicios nu am găsit-o decât în materialele bolșevice: sunt expresii folosite de NKVD, KGB, Securitate etc. drept acuzații pseudo-legale dar cu valoare de sentință la adresa Creștinilor.
Deoarece autorul/autorii nu explică aici sensul acuzației, vom presupune că nu se referă la sensul comunist al expresiilor. Și că este o formă hiperbolică – implicit manipulativă – pentru acel al patrulea sens amintit mai sus: pietism = confuzia între emoții și făptuirea/trăirea concretă creștină.

Dar de ce și cum ar „încuraja” pricesnele o asemenea confuzie?
Amintirea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, amintirea nevoii faptelor creștine, amintirea nevoii de rugăciune, mers la slujbe, bunătate, milostenie, fapte bune etc. sunt „încurajare la pietism religios bolnăvicios”?
Intrăm aici în lumea alunecoasă a acuzațiilor filosofale, în care speculația vrea să ia locul faptelor. Însă vom asculta de Iisus Christos: „După roadele lor îi veți cunoaște!” (Matei 7.16-20)

Care sunt comunitățile cele mai iubitoare de pricesne?
Cele din Oastea Domnului, ale așa-zișilor Visarioniști, precum și a unora influențate de acestea.
Cunosc asemenea comunități (de Ostași sau Visarioniști) din 1992: sunt cei mai harnici Creștini în fapte bune. Mult înainte ca Administrația Bisericească să organizeze ajutorarea săracilor și bolnavilor după 1989, Ostașii și Visarioniștii alergau la casele cele mai sărace, la oamenii fără case, la cei mai bolnavi, disprețuiți și împuțiți dintre cei amărâți. Le duceau de mâncare, le duceau haine, le duceau medicamente, îi spălau, le curățau casele, le reparau casele, le construiau case, îi ajutau să învețe și Credința și cele de care mai aveau nevoie. Asta face Oastea Domnului de un secol, asta fac ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu de jumătate de secol.
Roadele arată că iubitorii de pricesne fac cele ale lui Dumnezeu.
Deci nici vorbă de pietism în înțelesul negativ amintit. Și această acuzație se dovedește neîntemeiată!

7. Al patrulea argument-acuzație este că pricesnele

„nu respectă stilul de interpretare bizantin.”

Așa, și? Care e problema, oamenilor?!?
O mulțime de sfinți din Rusia, Ucraina, Georgia, Persia nu au folosit niciodată „stilul de interpretare bizantin”. Asta înseamnă că acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Sfinții Apostoli nu au cunoscut, deci nici folosit, „stilul de interpretare bizantin”. Nici Sfântul Arhidiacon Ștefan, nici Mucenicii din Ierusalimul acelui timp. Nici Părinții Apostolici, nici Apologeții, nici puhoaiele de Martiri Creștini din primele patru secole!
Asta înseamnă că și acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Iar aici autorul sau autorii sunt pe o linie mai veche!
Am citit până și texte ca „numai cântarea în stilul de interpretare bizantin exprimă Ortodoxia și duhul Bisericii”, ba chiar „numai acea cântare duce către Dumnezeu”.
Deci, Stareții de la Optina sunt în afara Duhului Sfânt, pe Mucenicii Georgieni i-a luat dracul, Apostolii și ucenicii lor nu s-au înălțat către Dumnezeu și nu au exprimat în cântări Ortodoxia și duhul Bisericii?
Ferească Dumnezeu de asemenea blasfemii!

De ce cântăreții Bisericii se mai numesc și psalți? Căci psaltică a fost cântarea Bisericii de la începuturi. Nu „bizantină”.

Și cum s-a ajuns de la cântarea psaltică la cele opt glasuri?
Prin pricesne!
Căci cântându-se la pricesne cu felurite stiluri populare, s-au adoptat aceste stiluri populare de către Biserică. Iar Sfântul Ioan Damaschinul le-a așezat în cele opt glasuri, în secolul al VIII-lea. Așezarea lui răspândindu-se treptat în Biserică, fără ca vreun sinod ecumenic să o declare universală și obligatorie. Căci nici nu este și nu poate să fie, după cum arată întreaga Istorie a Bisericii.

Dar, după aproape o mie de ani de atunci, s-au apucat unii să idolatrizeze cele opt glasuri, așa cum unii idolatrizează calendarul lui Sosigene. Și, uitând că sunt mulți din Biserică, ai Bisericii, care nu folosesc cele opt glasuri, au început să le proclame dogme universale.

Acum, este adevărat că gusturile sunt diferite. Ca urmare, felul în care se cântă pricesnele este diferit. Subiectiv, pot spune că prefer să fi cântate mai pe scurt, iar formele în care sunt cântate (prea) pe larg de multe ori nu îmi plac. Dar! Spre deosebire de textul pe care îl cercetăm fac deosebire între gustul muzical personal și regulile universale ale cântării creștine. Așa cum, de pildă, nu îmi plac acele cântări bizantine în care o vocală este săltată și rostogolită câte un minut. Aceeași problemă ca și la pricesne: nu îmi plac formele cântate (prea) pe larg. Și dacă la început m-am supus practicii comune a cântării pe larg, mai târziu am înțeles că este departe de a fi obligatorie și necesară (Părintele Dragoș să trăiască și să se mântuiască!).
Deci, se poate să nu îți placă pricesnele cântate pe larg, sau să nu îți placă deloc pentru că ai alt gust în muzică. Dar asta nu îți dă dreptul să le disprețuiești sau să îi ataci pe cei care le prețuiesc. O asemenea practică este într-adevăr în afara Bisericii lui Dumnezeu.

8. Al cincilea argument-acuzație este că pricesnele

„se aseamănă cu unele piese interpretate pe la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante”

Este un argument-acuzație la care este greu să răspunzi fără să fi copleșit de mirare. Și să te întrebi: cât de subiectiv poate să fie un text care se pretinde ortodox?
La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Evangheliile. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Psalmii. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La fel se întâmplă cu Facerea (Geneza), cu Ieșirea (Exodul), cu Apocalipsa (Revelația) și alele asemenea.
Să consideri acest lucru un criteriu al (ne)ortodoxiei este cel puțin absurd.

Mai mult, există biserici catolice de rit grecesc („greco-catolice”) în care se folosesc larg cântări „în stilul de interpretare bizantin”. Deci… Ori autorul/autorii renunță și la „stilul de interpretare bizantin” (că seamănă cu cel de la eterodocși), ori „argumentul” este nul de drept.

9. Al șaselea argument-acuzație constă în pretenția că pricesnele

„exacerbează tânguielile, încurajând bocitul în grup.”

Așa, și?
Textul nu explică de ce ar fi acest lucru ceva rău. Asta pentru că are drept bază acuzația (neortodoxă) că pricesnele ar încuraja „un pietism religios bolnăvicios”.
Doar că pricesnele nu cuprind plâns de propria milă în înțelesul obișnuit. Prima milă și tânguire a pricesnelor este a despărțirii de Dumnezeu și a Jertfei lui Iisus Christos, respectiv a batjocoririi acestei Jertfe Neprețuite de fiecare dintre noi.

Să plângi și chiar să bocești pentru că Iisus a răbdat pentru tine chinuri e ceva rău? Să plângi pentru nesimțirea proprie în fața Jertfei lui Iisus, în fața iubirii lui Dumnezeu, este ceva rău? Nu în Ortodoxie! Dimpotrivă, Sfinții Părinți au lăudat pe cei care și-au provocat lacrimile de pocăință chiar dacă au folosit mijloace lumești – de pildă, ceapa cu care își frecau ochii ca să plângă.
Este cu totul în afara duhului Bisericii osândi pricesnele pentru că aduc lacrimi de pocăință, de îndreptare, de curățire și de apropiere de Dumnezeu.
Iar pentru insinuarea că ar fi lacrimi sterpe, fățarnice, a se vedea punctul 6. de mai sus. De vreme ce aceia care se tânguiesc și bocesc la pricesne sunt mari făptuitori de bine, înseamnă că lacrimile și tânguirea aduc roade bune. Iar acuzațiile se arată false.

10. Ce repere vede autorul (văd autorii) pentru cântarea ortodoxă? Și se potrivesc pentru pricesne?

a) Ni se spune

„Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă”

Da, așa este și așa fac pricesnele. Pricesnele transmit un puternic duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă. Atât prin text cât și prin melodie. Sau, cel puțin, așa o fac toate pricesnele pe care le cunosc eu, ale căror versuri le-am citit. Și nu sunt puține. Iar excepțiile și aici, ca în cele mai multe cazuri, întăresc regula.
Deci, pricesnele sunt cântări autentic ortodoxe din acest punct de vedere.

Că sunt cântăreți bisericești (și cu atât mai mult ne-bisericești) care se mândresc cu vocea lor este altceva. Asta o fac în „stilul de interpretare bizantin” foarte mulți care se văd sau visează „protopsalți”. Se vede asta limpede în teriremuri (de care autorul/autorii nu zice/zic nimic!), niște trufașe spectacole ale vocii fără niciun mesaj creștin. Se vede asta în câte un „Doamne, miluiește!” în care vocalele sunt atât de lungi și înmlădiate că mesajul se pierde și rămâne spectacolul vocal. La fel sunt și unii care se mândresc atunci când cântă pricesne. Dar aceasta ține de trăirea celui care cântă, este ispita oricărui cântăreț al Bisericii. Nu sunt de vină Heruvicul, Iubi-te-voi, Doamne sau O, Măicuță Sfântă! pentru că interpretul nu trăiește textul și melodia, ci plăcerea de a fi vedetă.

b) Alt criteriu invocat pentru cântările ortodoxe este că sunt

„bogate în învățături dogmatice”

Am văzut mai sus că acest criteriu este îndeplinit cel puțin 100% de pricesne.
Deci, și din acest punct de vedere pricesnele sunt cântări ortodoxe.

c) În sfârșit, se mai spune că obligatoriu cântările autentic ortodoxe pun

„accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau interpretează, nu pe lamentări.”

Aici suntem iarăși în zona argumentației emoționale, în care faptele contează mai puțin.

În primul rând, există cântări de tânguire sau lamentare „în stilul de interpretare bizantin”. Și nu doar la înmormântări sau parastase, ci și în multe texte de pocăință, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul etc. Din nou suntem în afara „sincerității” invocate, pentru că asemenea texte sunt obligatoriu cunoscute oricărui om preocupat de viața liturgică ortodoxă. Deci a pune accentul pe lamentări nu este în sine un lucru neortodox, totul depinde de context și finalitate.

În al doilea rând, există cântări ortodoxe „în stilul de interpretare bizantin” care pun accentul pe făptuire sau/și exprimare, adică pe exteriorizare. Deci nu sunt doar cele care pun accentul pe interiorizare. Iar cele mai multe sunt mixte. Un exemplu paradigmatic:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tată și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Cel ce dai viață. Pentru aceasta lumea Te slăvește!

Mai mult, interiorizarea persoanei care ascultă sau interpretează o cântare creștină este imposibil de cunoscut doar după cântare. Se vede în fapte. Și ajungem iar la problema numeroșilor fanatici ai muzicii bizantină care studiază nenumărate partituri, dar nu mișcă un deget pentru aproapele lor. Este doar o coincidență faptul că Tronos, un cor excepțional, cântă și altă muzică decât cea bizantină și a făcut nenumărate binefaceri? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne merg în genunchi la Nicula? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne ajută săracii, bolnavii, închișii?
Dacă se pretinde că da, trecem de hotarele raționalului.

Probabil că sunt și iubitori de pricesne care sunt pietiști într-un sens negativ. Dar cu siguranță sunt o mulțime de asemenea pietiști și printre iubitorii cântării în „stilul de interpretare bizantin”.
Dar dacă pomul se cunoaște după roade și omul după fapte, atunci vedem că repetata acuzație de „bocit”, „lamentări”, „pietism” etc. este falsă.

(Dezacordul între „cântările autentic ortodoxe” și „care o ascultă sau interpretează” (în loc de „care le ascultă sau interpretează”) aparține autorului/autorilor. Și nu are nicio importanță în context – toți greșim, inclusiv așa. Am păstrat-o doar spre a sublinia că nu am alterat în niciun fel textul cercetat.)

11. În sfârșit,

autorul/autorii apelează la o combinație de scuză la adresa „oamenilor” și acuză la adresa „preoților” (care, iată, nu sunt oameni). Mai mult, în sfârșit spectatorii devin, neașteptat, credincioși. Este penultima frază și ultima a atacului la pricesne și cei care le prețuiesc:

„Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea cântării și a duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage credincioși la biserică.”

Găsim și aici aceeași viclenie ca și în alte fraze ale textului. Pe de-o parte, oamenii nu sunt de vină, dar pe de alta, lucrurile sunt „elementare și esențiale”.
Am văzut mai sus că nu sunt „elementare”, ci false. Dar esențiale? Ajungem iarăși la problema gândirii eterodoxe din spatele proclamării „stilului de interpretare bizantin” drept criteriu al Ortodoxiei! iarăși se proclamă aceeași minciună drept adevăr!

De aici și patetismul, adică pietismul bolnav al exprimării prin care se pretinde că preoții care plac sau prețuiesc pricesnele „au lepădat frumusețea cântării și duhului psaltic bizantin”. Un necunoscător ar crede, citind așa ceva, că Iisus Christos a predat „cântarea psaltică bizantină” Bisericii Sale ca pe un mijloc fundamental de mântuire. O idee 100% eretică, dar exprimată repetat în textul de față.

Patetismul sau patima din spatele textului se vede în monstruoasa acuzație că preoții care plac, iubesc sau doar acceptă pricesnele ar face asta „din dorința de a-și atrage credincioși la biserică” (și ca și cum ar fi un lucru rău!). Spun monstruoasă acuzației pentru că este explicit legată de „lepădarea” invocată înainte. Și spun patima pentru că autorul sau autorii nu poate/pot concepe că există cineva căruia îi plac sincer pricesnele. Ceea ce este dincolo de rațional – în sens negativ. Mai mult, autorul/autorii nu poate/pot concepe că un Român a crescut de mic ascultând pricesne și este obișnuit cu ele așa cum Ucrainenii sunt obișnuiți cu muzica lor bisericească – nici bizantină, nici pricesne, altceva. Excluderea unor asemenea posibilități este legată de convingerea ne-ortodoxă că singura cântare admisibilă în Biserică este cea în „stilul de interpretare bizantin”. O convingere pentru care nu există absolut niciun argument rațional. Nu există niciun canon al Sinoadelor Ecumenice care să pecetluiască altfel cântarea decât să nu fie zbierată, să fie frumoasă și cuviincioasă. Că autorul/autorii știe/știu asta e ușor de văzut, căci nu se invocă niciun canon. Dar se proclamă valoarea dogmatică și canonică a unui stil muzical – împotriva întregii Istorii a Bisericii. Și, ca urmare, se vede numai răul în și la cei care adoptă alt stil.

12. Ajungem la ultima frază din text, o lăudare a textului în cauză:

„Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Este foarte îngrijorătoare nu doar convingerea absolută a propriei desăvârșiri, cât mai ales chemarea cititorilor de a vedea scrierea în cauză ca desăvârșită. Între această frază și „Acesta este adevărul absolut, luați-l ca atare!” este doar o deosebire de formulare. Căci amândouă formele exprimă aceeași încredințare: am făcut tot ceea ce era de făcut pentru a găsi adevărul deplin și trebuie să credeți asta.
Doar că, așa cum am văzut, textul în cauză ignoră toate faptele care îl contrazic. Și sunt multe!
Iar ocolirea faptelor, adică a adevărului, se face cu o dibăcie îngrijorătoare: pare mai curând o abordare intenționată, implicit o încercare de a impune minciuni drept adevăr.

Concluzie

Da, pricesnele cu text ortodox sunt canonice, așa cum și cântările în stil bizantin, rusesc, georgian etc. sunt canonice dacă au text ortodox.
Cei care cântă și ascultă cu drag pricesne nu sunt niște rătăciți; ba chiar de multe ori sunt cei mai buni fii ai Bisericii.
Cântarea în stil bizantin este canonică în măsura în care are text ortodox și nu este impusă cu de-a sila sau prin minciuni.
Idolatrizarea cântării în stil bizantin – sau în oricare alt stil – stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.
Așa cum fiecare neam se cuvine să aducă slavă lui Dumnezeu în limba lui și fiecare comunitate are dreptul la stilul său de cântare. Totul este să fie armonic și textele folosite să fie ortodoxe.

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne ajute să Îl iubim întru adevăr!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

28, octombrie, 202428, octombrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Am revăzut^¹ de curând o vorbă pe care am tot auzit-o de-a lungul vremii:
„Rusia, țară ortodoxă”
Acum, dacă vorba era aruncată de un oarecare la cârciumă, era trist; dar se putea pune pe seama băuturii. Însă odată adusă ca argument, ba chiar premisă, în discuții serioase, trebuie lămurită. Măcar pentru a vedea cât adevăr este în această fixație a propagandei ruse în România, că „Rusia e țară ortodoxă”.

Și, pentru că doar așa se lămuresc bine lucrurile, să o luăm pas cu pas!

1. Ce înseamnă ortodox?

În acest context, ortodox este cel/cea care trăiește în Biserica lui Dumnezeu, după Învățătura lui Dumnezeu, așa cum este ea înfățișată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție (aceasta din urmă fiind obligatoriu cea pecetluită de cele șapte sinoade ecumenice și de cele locale primite de acestea^²).

Merită subliniat faptul că, spre deosebire de Catolicism și Protestantism, Biserica vede continuitatea de credință și slujire cu Apostolii Domnului ca esențială pentru ea.^³

2. Ce înseamnă țară ortodoxă?

Social și sociologic, poate să însemne
2.1. Țară în care majoritatea populației este ortodoxă.

Ortodox – și acest punct ar trebui să însemne cel mai mult într-o asemenea discuție –,
2.2. Țara ortodoxă este țara care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu.

3. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.1.?

Declarativ, da, pentru că în 2024 sunt declarați de religie ortodoxă 61.8%^⁴ dintre cetățenii Federației Ruse. Cel puțin 21.2% sunt atei sau nu au o religie anume. 9.5% țin de religiile islamice. Ș.a.m.d.
Dar este aceasta o majoritate reală?

Trebuie să ne amintim că în 1991 61% dintre cetățenii Federației Ruse s-au declarat atei sau fără religie. Respectiv, 31% s-au declarat Ortodocși în același an 1991. Dublarea numărului de Ortodocși declarați s-a făcut în contextul unei foarte mari proporții de clerici (foști) membri în sinistrele servicii secrete sovietice. Adică pe un fundal de pastorație și misiune de foarte proastă calitate. Ca urmare, nu trebuie să ne mire, de pildă, datele oferite de Serghei Filatov și Roman Lunkin în 2006^⁵. Se poate vedea acolo că pentru o mare parte dintre Ruși, Ucraineeni^⁶, Bieloruși, Ciuvași, Mordvini, Carelieni etc. apartenența la Ortodoxie este în primul rând un construct etnic: ei trebuie să se declare ortodocși ca parte a identității etnice. În abordarea Învățăturii Bisericii^⁷ se văd clar urmele îndoctrinării sovietice, apoi haosul anilor care au urmat dezmembrării URSS. Ca urmare, mulți Ortodocși Ruși (în amândouă înțelesurile) au o credință prea puțin ortodoxă. Cât de puțin ortodoxă? Ei bine, să luăm studiul făcut în 1996 de D. Furoman – adică într-o vreme în care uriașa majoritate a Ortodocșilor din Federația Rusă era alcătuit din cei rămași ortodocși în vremea Uniunii Sovietice. Furoman a constatat că Rușii ”Ortodocși” care se declară ca atare, se roagă des și cred într-un Dumnezeu care este și persoană (nu doar „energie”) este de 4%. Ceilalți aveau alte răspunsuri, neortodoxe, la cel puțin una dintre aceste întrebări. Trist este că și din cei 4% mulți au de asemenea idei eterodoxe față de Înviere, Învierea Obștească, suflet ș.a.a.
Prin urmare, dincolo de aparenta majoritate ortodoxă ne izbim de falsificări. Pentru că definind Ortodoxul fie și doar prin cunoașterea și mărturisirea Crezului, se ajunge la un procent care este 2% doar cu extrem optimism. Dacă am dubla sau tripla ori chiar împătri procentele pentru o ecumenistă acceptare drept Ortodocși a celor cu mari abateri față de Învățătura lui Dumnezeu? Tot se ajunge la cel mult 12% (luând cel mai mare procent!).

Desigur, cei doritori să fugă de adevăr nu vor conștientiza problema. Și vor începe să spună că „și în România (sau altă țară) e la fel”. Da, este – poate nu chiar la fel, dar nici foarte departe, cu excepția violenței etnice^⁸. Dar problema este că nu există nicio politică de stat în România prin care să se pună acțiunile de stat și politica de stat pe seama Ortodoxiei!^⁹ Iar cei care pretind că România este (altceva decât trebuie să fie!) „țară ortodoxă” sunt foarte puțini.^¹⁰ În sfârșit, noi cercetăm aici valoarea de adevăr a pretenției propagandei ruse după care Federația Rusă ar fi o „țară ortodoxă”.

Așa că, revenind la subiect, trebuie să recunoaștem că ideea că Rusia ar fi o țară ortodoxă este foarte greu de susținut dacă ne referim la credința populației. Pentru că în uriașă majoritate credința populației este străină Ortodoxiei.

4. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.2.?

a) cum vedem dacă o țară este ortodoxă?

O țară care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu are acest principiu, clar și categoric, în legea fundamentală. Vedem asta limpede în istoria Bisericii.
De pildă, Codul lui Iustinian^¹¹ – numit și Codex Justinianus/Justiniani/Justinianeus – începe astfel:

„In nomine Domini nostri Iesu Christi”^¹²

adică

„În numele Domnului nostru Iisus Christos”.

Iar prima prevedere din Codex Justinianus, mai precis din Instituții sau Institutionum, I.1, este:

„lustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Iuris prudentia est divinarum at- que humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.”

adică

„Justiția (Dreptatea) este voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia dreptul său. Practica dreptului (juridică) este cunoașterea lucrurilor divine și omenești [s.n.], cunoașterea justiției și injustiției^¹³.”

În lucrarea din care cităm termenul dumnezeiesc sau divin – cu formele sale – apare de 33 (treizeci și trei) de ori. Christos (în formele sale) apare de 8 (opt) ori. Etc. Faptul că lucrare este o așezare a Dreptului Roman – în unele privințe foarte haotic din pricina schimbărilor politice – pe un calapod creștin a fost observat de mai toți comentatorii. Altfel spus, caracterul creștin al legislației iustiniene este mai mult decât evident.

Leon cel Înțelept (866-912)^¹⁴ a încheiat eforturile tatălui său, Împăratul Vasile I, de simplificare a legilor romane sintetizate de Iustinian cel Mare (482-565). Temelia a fost lucrarea Epanagoge (Ἐπαναγωγή), adică „Întoarcerea la început/punct”, numită și Eisagoge (adică „Introducere”, cu înțelesul de introducere în Drept). Eisagoge sau Epanagoge este o lucrare al cărei mare organizator, supraveghetor și prefațator este Sfântul Fotie al Constantinopolului (815-893). Urmarea acestei munci grele, de generații, a fost Împărăteasca (Lege), adică Basilika. Și aceste coduri de legi sunt închinate lui Dumnezeu. Ele sunt axate pe principiul dreptății divine a legilor, în lipsa căreia acestea sunt incorecte. De asemenea se practică simphonia, adică efortul de a armoniza statul cu Biserica. Primul episcop al țării este locțiitorul Domnitorului în caz de vacantare. Etc.

Principatele Române Moldova și Muntenia s-au condus multă vreme după aceste legi creștine. Vin apoi ocupațiile ruse, care impun Regulamentul Organic (Органический регламент ), care înlătură principiile creștine ale Dreptului Românesc din cele două țări.^¹⁵ Este un text ateu, tipic gândirii cetățenilor ruși care l-au impus.

Dar, ca să venim în adevărata modernitate, trebuie să mergem la Alexandru Ioan Cuza. Care încearcă să schimbe Principatele Unite după model francmason, dar păstrând aparența respectului față de Legea pământului (adică Legea Românească, adică trăirea Evangheliei).
Ca urmare, Constituția lui Cuza din 1864 începe cu formula

„Cu mila lui Dumneđeu și voința Națională, Domnu Principatelor Unite…”

La fel, Constituția lui Cuza din 1866 începe cu formula

„Din grația lui Dumneđeu și prin voința națională Domn al Românilor…”

Deși aceste legi fundamentale nu sunt ortodoxe, nici creștine, ele se deschid cu formulă creștină. Mai mult, se prevede că „Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea” (Art. 7/1866). Și mai mult, se prevede că

„Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea cultelor este garantată întru cât însă (doar în măsura în care n.n.) celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei ortodoxe române sunt aleși după modelul ce se dă prin o lege specială”. (Art. 21/1866)

Vedem aici o aparentă (de fațadă) continuare a legislației de tip Împărăteasca (Basilika): Împăratul și Biserica lucrează împreună. Tradiție încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (272-337)^¹⁶ care se socotea și era recunoscut^¹⁷, ca împărat creștin, „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”. Desigur, această continuitate este mai mult declarativă: Alexandru Ioan Cuza a fost, real, împotriva Bisericii.^¹⁸ Dar tocmai de aceea păstrarea aceasta a aparenței creștine devine foarte importantă în discuția de față!
Pentru că această prezentare ne arată criteriile reale și concrete după care vedem dacă o țară este ortodoxă real. Adică vedem criteriile care ne arată că acea țară încearcă, măcar, să se conducă după Învățătura lui Dumnezeu.

Vedem că simpla menționare a lui Dumnezeu ori a Bisericii este insuficientă.
Este nevoie de o conformitate între valorile creștin-ortodoxe și valorile juridice.

Prin urmare, acesta este criteriul prin care putem vedea dacă „Rusia este o țară ortodoxă” sau nu.

b) Rusia îndeplinește condițiile pentru a fi o țară ortodoxă?

Pentru aceasta trebuie să consultăm Constituția Federației Ruse ori Constituția Rusiei, cum i se mai zice – chiar aceasta specifică, în Art. 1, identitatea între ”Rusia” și ”Federația Rusă”. Evident, Constituția Federației Ruse este legea fundamentală a țării. Deci este cel mai important loc pentru principiile conducerii țării. Dar sunt ele creștine?
Pentru doritori, se poate consulta documentul actualizat pe http://duma.gov.ru/news/48953/ în rusă ori engleză (plus traducerea oferită de browserul Brave).^¹⁹ Textul, fiind oferit chiar de Federația Rusă, constituie cea mai obiectivă sursă pentru analiza noastră.

Vom sublinia că nu ne referim la Constituția Federației Ruse din 1993, care este numită și Constituția lui Elțân (Elțîn, Yeltzyn). Aceasta, realizată la puțin timp după căderea Uniunii Sovietice, are scuza procentului scăzut de Creștini declarați (31%). Ne referim la cea actuală, amendată repetat și mai ales în 2020 (sub Vladimir Putin); încât unii comentatori au denumit-o chiar Constituția lui Putin.

Vedem cum Constituția Federației Ruse cuprinde un preambul, neprecizat ca atare, 147 de articole în Secțiunea I și ”Dispoziții finale și tranzitorii” în Secțiunea II.
Art. 1 are două puncte, primul care declară „Federația Rusia – Rusia este un stat federal democratic, cu o formă republicană de guvernare”, al doilea privind identitatea termenilor Federația Rusă și Rusia.
Nici preambulul, nici alt text din Constituția Rusiei 2020 nu cuprinde nici cea mai mică referire la respectarea Învățăturii lui Dumnezeu; nu cuprinde nicio referire la Învățătura lui Dumnezeu, nu cuprinde nicio referire la Ortodoxie.
Art. 19, pct. 2 afirmă că statul garantează libertatea religioasă; nimic mai mult.

A existat o mare zarvă în Rusia privind menționarea lui Dumnezeu în Constituția Rusiei – ca parte din amendamentele aduse în 2020, care au adus numele de Constituția lui Putin pentru noua variantă. Încă din discuții s-a subliniat că mențiunea nu se face din perspectivă creștină. De fapt s-a declarat foarte clar și repetat că este vorba doar despre o recunoaștere a rolului „credinței în Dumnezeu” pentru istoria Rusiei. Care credință, nu contează, iar mențiunea are un caracter strict onorific. După cum s-a spus clar,

„Dar includerea în Constituție a unei consemnări a credinței în Dumnezeu, potrivit judecătorilor, nu pune deloc cetățenii într-o poziție inegală în funcție de prezența unei astfel de credințe și subliniază doar necesitatea ca statul să ia în considerare rolul socio-cultural semnificativ istoric pe care componenta religioasă l-a jucat în formarea și dezvoltarea statalității rusești.” ^²⁰

Consemnarea aceasta apare în Art. 67.1, pct. 2, care sună astfel:

„Federația Rusă, unită de o istorie de o mie de ani, păstrând memoria strămoșilor săi care ne-au transmis idealurile și credința în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea de stat stabilită istoric.”²¹

Trebuie observat faptul că acest text a fost aprobat fără probleme de Musulmani, Mozaici, feluriți Animiști etc. Ea nu are, deci, caracter specific ortodox. De asemenea, mențiunea este, după cum se poate vedea, fără nicio acoperire practică. Mai mult, pentru că lucrurile trebuie judecate în context, să vedem punctul 1 al aceluiași Articol 67.1^²²:

„Federația Rusă este succesorul legal al URSS^²³ pe teritoriul său, precum și succesorul legal al URSS în ceea ce privește apartenența la organizații internaționale, organele acestora, participarea la tratate internaționale, precum și în legătură cu obligațiile și bunurile URSS stipulate de tratatele internaționale în afara teritoriului Federației Ruse.”

Ce înseamnă atunci când un stat este succesorul legal al altui stat? Înseamnă că este aceeași țară, dar având altă formă de guvernare.
De pildă, Principatul este succesorul Republicii Romane, iar Dominatul succesorul Principatului, așa cum și Republica Romană a fost succesoarea Regatului Roman, la rândul său succesorul uniunii de triburi latine de pe Tibru. Similar, Republica România este succesoarea Republicii Socialiste România. Este aceeași țară, dar forma de guvernare s-a schimbat.

Prin urmare, pct. 1 din Art. 67.1 declară identitatea țării, cu schimbarea regimului. Lipsind însă absolut orice condamnare a regimurilor comuniste, a principiilor comuniste etc. Desigur, o uriașă majoritate politică și militară are o puternică filiație comunistă. Însuși Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este, ori a fost, Kaghebist²⁴. Există expresia „Nu există fost membru KGB”, atribuită lui Vladimir Putin; care de altfel a avut grijă să își aducă tovarășii din KGB în felurite poziții cheie în întreaga Federație Rusă.²⁵ Practic aceleași forțe ale URSS conduc Rusia de astăzi – după luptele și epurările intestine foarte asemănătoare unor fenomene interbelice sovietice.
Ceea ce anulează pretențiile de ortodoxie ale Federației Ruse!

Revenind la textul Constituției Rusiei, ce constatăm?
Uniunea Sovietică a fost primul stat fundamentalist ateu și a rămas așa până la desființare. De asemenea a fost un stat fundamentalist anti-creștin, dincolo de genocidul împotriva Bisericii fiind implicată în multiple acțiuni și tratate internaționale anti-creștine (inclusiv și neexclusiv în Internaționala Comunistă sau în parteneriate cu alte state comuniste).
Însă Rusia porclamă constituțional asumarea continuității legale, administrative, juridice etc. cu Uniunea Sovietică. Fără delimitare de politica fundamentalist atee și anti-creștină a URSS. După care proclamă că „păstrează memoria strămoșilor care au transmis idealurile și credința în Dumnezeu”. Avem, deci, proclamarea păstrării unei amintiri și, respectiv, continuitatea juridică și practică, pe toate planurile, cu Uniunea Sovietică atee și anti-creștină (în afara unor aspecte economice). Este absolut elementar faptul că „amintirea” are o valoare cel mult simbolică. Și că esența valorii concrete a unui text juridic este aplicabilitatea prevederilor (în acest caz, constituționale). Între cele două puncte ale Art. 67.1, singurul cu aplicabilitate reală – și chiar extrem de vastă și puternică – este pct. 1. Adică faptul că Federația Rusă este continuare Uniunii Sovietice, cu unele retușări economice.²⁶

Deci nu se poate pretinde rațional că legea fundamentală a Rusiei are vreun oarecare caracter ortodox.
Rusia ca țară ortodoxă poate fi un vis frumos, dar nu este realitate astăzi.

5. În ce măsură este Rusia continuatoarea URSS?

Este aceeași țară, așa cum România este aceeași țară cu Regatul României, chiar dacă a avut parte de schimbări teritoriale și de regim politic.

Unul dintre exemplele clare și invincibile ale faptului că Rusia este Uniunea Sovietică puțin retușată îl constituie Transnistria. Armata a 14-a Sovietică, așezată acolo, devine Armata a 14-a Rusă, dar rămâne tot acolo și continuă politica sovietică în zonă până astăzi! Inclusiv cu implicarea directă a unor generali sovietici recunoscuți.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură interetnică a fost continuată de Rusia în toate zonele de frontieră.

Politica Uniunii Sovietice de dispreț față de țările mai mici a fost continuată de Federația Rusă până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură față de „dușmanii tradiționali” a fost continuată de Rusia până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de negare a crimelor și imperialismului Rusiei, Uniunii Sovietice și Federației Ruse a devenit o adevărată obsesie a politicii Moscovei. Nicio schimbare în bine aici.²⁷

Magic, toate crimele făcute sub conducerea Moscovei sau Petrogradului sunt fie declarate „născociri”, fie puse pe seama altora – ca și cum aceștia nu erau conduși de la Moscova. Mai mult, toate crimele de război și ocupație făcute de Ruși dovediți ca atare sunt negate cu o nerușinare de-a dreptul satanică. Federația Rusă de astăzi apără cu îndârjire reputația Uniunii Sovietice – fără să își dea seama că astfel și-o distruge cu totul pe a sa și dovedește contrariul în privința URSS.

Rusia nu a recunoscut faptul că ocuparea teritoriilor românești a fost un act de agresiune gratuită. Nu a recunoscut genocidul anti-românesc practicat între 1940 și 1991. Nu a recunoscut vinovăția sa – fie și doar ca urmaș al URSS – pentru Fântâna Albă sau alte masacre. Nu a recunoscut implicarea Uniunii Sovietice în Fenomenul Pitești, în torturile bestiale executate din ordinul Moscovei în pușcăriile și lagărele din România. Nu a recunoscut aceasta, deși zeci de mii de Sovietici au fost puși în funcții de conducere în România ocupată, ei fiind cei care au ordonat și coordonat aceste crime împotriva umanității. Violarea bestială de către soldații sovietici a unor fete de 16 și 14 ani și mai jos, de multe ori cu omorârea lor, violarea bestială de către soldații sovietici a soțiilor în fața soților, uciderea femeilor care nu se lăsau violate, uciderea soților, logodnicilor sau fraților care le apărau, toate sunt negate de Rusia, chiar și acolo unde există acte sovietice care le dovedesc! Ceea ce arată clar că Federația Rusă va aplica aceleași tactici de teroare în cazul ocupării sau reocupării unor teritorii românești. Căci fără recunoaștere nu există pocăință, fără pocăință nu există îndreptare.²⁸

Pe scurt, politicile sovietice au mers mai departe în Federația Rusă de la 1992 încoace. Excepțiile sunt de multe ori temporare sau minore. Chiar problema deosebirii de regim economic este înșelătoare: faptul că în R.P. China s-a adoptat formula „o țară, două sisteme”, prin care în unele orașe s-a permis economia capitalistă nu a transformat statul comunist într-unul liber. La fel, în Rusia, schimbările economice doar susțin structurile ce le duc mai departe pe cele sovietice. După cum a spus chiar Președintele Vladimir Putin, repetat.

Revendicarea de la Uniunea Sovietică din Constituția Rusiei, art. 67.1 pct. 2 se face – prin referendum! – în 2020, nu în 1992 sau 1993. Este, adică, o asumare conștientă și actuală, nu o racilă a unei țări abia ieșită din Comunism.

Prin urmare, continuitatea între URSS și Rusia este extrem de clară și puternică; vorbim despre o singură țară, care și-a schimbat mai puțin guvernarea, dar mai mult economia.

6. A fost Rusia țară ortodoxă în anii dinainte de Revoluția Bolșevică?

În 1918 Rusia a intrat având ca lege supremă Legile de Stat Fundamentale ale Imperiului Rus (o sursă online la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1.html). Găsim aici Capitolul 7. Despre credință²⁹ pe care îl aici integral, în limba română:

„66 Credința primară și predominantă în Imperiul Rus este Credința Creștin Ortodoxă Universală a Confesiunii Răsăritene.
67 Împăratul care ocupă Tronul Tuturor Rușilor nu poate mărturisi nicio altă credință decât cea ortodoxă.
68 Împăratul, în calitate de Suveran creștin, este Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor Credinței predominante și este Păstrătorul purității Credinței și al întregii bune ordini din lăuntrul Sfintei Biserici.
69 În administrarea Bisericii, Puterea Suverană acționează prin Preasfântul Sinod Guvernator, pe care l-a instituit.
70 Toți supușii nativi și naturalizați ai Imperiului Rus care nu aparțin Bisericii predominante, precum și străinii care lucrează sau locuiesc temporar în Rusia, sunt pretutindeni liberi să-și respecte propria credință și închinare în conformitate cu riturile sale.
71 Libertatea de religie este acordată nu numai creștinilor de confesiuni străine, ci și evreilor, musulmanilor și păgânilor; pentru ca toate popoarele care locuiesc în Rusia să-L slăvească pe Dumnezeu Atotputernic în diferite limbi, conform legilor și confesiunilor strămoșilor lor, binecuvântând domnia monarhilor ruși și rugând pe Creatorul universului să sporească bunăstarea (națiunii) și să întărească puterea Imperiului.
72 Problemele bisericești ale confesiunilor creștine străine și ale altor confesiuni din Imperiul Rus sunt gestionate de conducătorii lor spirituali și de administratorii special desemnați de Puterea Supremă.”

Dacă primele două capete sunt ortodoxe, în schimb următoarele două sunt eterodoxe, iar răutatea lor crește prin ultimul capăt.

În Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă e mărturisit limpede că Mântuitorul a încredințat conducerea sau călăuzirea omenesc-duhovnicească a Bisericii Apostolilor și urmașilor lor (episcopii) în unire. Statutul Bisericii Ortodoxe Române mărturisește clar comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri, precum și conducerea sinodală ierarhică. Sfintele Scripturi, prin Noul Testament, arată limpede că de la început Biserica a avut conducere sinodală în cadrul căreia glasul fiecăruia era ascultat, pentru că totdeauna Capul Bisericii este Christos Iisus, Dumnezeu și Om, Biserica fiind Trupul Său. „Biserica este un eu uman comunitar în Christos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Christos”, arată Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. „Christos zidește Biserica din pietre inteligibile”, arată Sfântul Chiril din Alexandria. Este o organicitate arătată clar în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, dar nu una achefală, ci una în care Fiul Întrupat este Izvorul de viață și har, este Capul din Care și prin Care trăiește și crește Biserica. Și Domnul Însuși a făgăduit „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28.20).

Ca urmare,

Singurul Conducător Suprem și Unic al Bisericii este Dumnezeu Fiul, Iisus Christos!

Și de aceea Catolicismul este erezie, căci pune un om locțiitor al Fiului lui Dumnezeu, mărturisind astfel că nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, căci dacă Îl avea nu Îi punea locțiitor. Mai ales știind că Iisus după Înviere este totodată cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, dar și cu Simon, în Ierusalim (Luca 24.34), în fapt cu toți cei care cred în El – adică omniprezent. Deci nu există nevoia unui locțiitor al lui Christos decât la cei care nu Îl au, căci l-au părăsit.

Și de aceea țarismul este erezie, de la Petru I până la Nicolae al II-lea și la toți cei care îl susțin în forma aceasta anti-ortodoxă: căci după model eretic, anglican, s-a pus „Țarul Rusiei cel dintâi în Biserica Rusiei”.

Afirmația că el este „Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor” este atât de anti-ortodoxă încât e cutremurătoare. Faptul că el își atribuie autoritatea supremă în treburile interioare ale Bisericii este la fel de îngrozitor: cel mai mare dintre împărații creștini ai lumii, Sfântul Constantin cel Mare, se declară episcop pentru treburile din afară ale Bisericii. Căci pentru grija de treburile din lăuntrul Bisericii sunt rânduiți de Dumnezeu clericii și harismaticii (I Corinteni 12.1-31), iar nu cizmarii, aviatorii sau împărații. Care au alte daruri și chemări de la Dumnezeu.

Prin urmare, în amintitele capete din Legile Fundamentale ale Imperiului Rus este pecetluită cu autoritatea de stat a Rusiei Imperiale o radicală erezie, o radicală învățătură și practică anti-ortodoxă.

Evident, Rusia dinainte de Revoluția Bolșevică NU este o țară ortodoxă.

7. Este vreun chip prin care Rusia poate fi drept văzută ca țară ortodoxă?

Da: atunci când ne uităm la Biserica Triumfătoare Rusă, respectiv la Rușii care merg spre ea. De la mujicul ce murmura Crezul și respingea beția și curvia majorității până la Sfântul Serafim de Sarov și mucenicii creștini ruși din toate timpurile. O minoritate eroică, minunată, ce alcătuiește până la urmă Rusia Cerească, singura adevărată și eternă. La fel cum se întâmplă și cu celelalte națiuni: cei buni, puțini și prigoniți, sunt adevărata națiune, adevărata țară. Ca și în România, țara ortodoxă este alcătuită din cei care cinstit și hotărât Îl urmează pe Dumnezeu. Adică dintr-o minoritate ortodoxă adevărată.

Rusia Ortodoxă, ca și România Ortodoxă ori Bulgaria Ortodoxă, ca și Grecia Ortodoxă ori Serbia Ortodoxă ș.a.m.d. se poate referi, adevărat, doar la acei oameni și acele comunități care Îl au ca Mare Împărat, Mare Arhiereu și Învățător Absolut pe Iisus Christos. Cei care îi pun în funcții ca „Apărător Suprem” sau altele similare pe oameni stau împotriva lui Dumnezeu Fiul, al Tatălui Care L-a trimis, a Duhului Sfânt Care îi cheamă la Adevăr. Stau împotriva Ortodoxiei.

Cei care stau cu frică de Dumnezeu în Biserica Sa, adorându-L deplin pe Dumnezeu și prin El iubindu-și Neamul și Țara, aceștia sunt Țara Ortodoxă.

Dar acest înțeles este aproape de neînțeles pentru cei mai mulți.

Și, cu siguranță, nu este cel folosit în discuțiile și discursurile despre care vorbim.

Concluzie:

a. la temă

Federația Rusă de astăzi este altă formă a Uniunii Sovietice, care este o formă comunistă a Imperiului Rus. Cel puțin de la Petru I și până astăzi Rusia nu a fost niciodată o țară ortodoxă în cele două înțelesuri comune ale cuvântului. Rusia Ortodoxă a fost și este o minoritate prigonită, pentru că Îl pune pe Dumnezeu mai presus de conducerea omenească – și mereu eterodoxă ori pseudo-ortodoxă – a statului rus.

Folosirea sintagmei „Rusia, țară ortodoxă” în raport cu statul rus este o înșelare și o înșelăciune.

b. în gândirea și trăirea creștină

După cum am arătat de multe ori, încrederea Creștinului este în Dumnezeu, nădejdea Creștinului este în Dumnezeu, modelul Creștinului este Dumnezeu Întrupat.
Se desparte de Dumnezeu acela care își pune încrederea sau nădejdea în puteri lumești – Rusia, Ungaria, America, Franța, China, Germania sau oricare alta.

Creștinul are dreptul și datoria de a ierta ceea ce i se greșește lui. Creștinul nu are dreptul să ierte ceea ce se greșește altora și mai ales Bisericii, Națiunii și Țării sale. Precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin cel Mare ș.a.m.d. el trebuie să stea împotriva relelor ce se abat peste Biserica, Națiunea și Țara lui. Am lămurit în Ortodoxia și artele marțiale că aceasta este o datorie sfântă a Creștinilor – pecetluită ca atare de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice, de Sfânta Tradiție în general.

În raporturile cu alte țări nu există prieteni. Cel mult există aliați. De ce? Pentru că fiecare are datoria de a urmări interesul națiunii și patriei sale.

Desigur, interesul suprem este trăirea Evangheliei lui Christos.

Dar clasele politice nu înțeleg asta, pentru că își folosesc propriile patimi drept criteriu moral și politic. Prin urmare, covârșitoarea majoritate a regimurilor politice se află în afara Bisericii și Credinței. Adică împotriva lui Dumnezeu.

Credința oarbă într-o ortodoxie statală a Greciei, României sau Rusiei este la fel de irațională ca încrederea în Satana.

Credința fără fapte moartă este, ne spune Duhul Sfânt! (Iacob 2.20, 26)

La fel și pretenția unui stat că este ortodox în lipsa legislației și acțiunilor ortodoxe.

Ceea ce trebuie să facă fiecare este să fie samuraiul lui Christos. Cuvântul samurai vine de la verbul nipon saburu, care înseamnă a sluji.³⁰ Ca urmare, samurai este cel care își slujește prin toată viața lui stăpânul.³¹ Care pentru noi este Iisus Christos. Împăratul și Dumnezeul nostru.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul studiu poate fi descărcat în format pdf (gratuit) de pe academia.edu (click pe link)

Note (și în loc de bibliografie)

1 La niște comentarii pro-ruse de pe o rețea de socializare.

2 Ne ferim în aceste rânduri de disputele românești privind existența sau nu a Sinoadelor Ecumenice VIII și IX. Este o temă străină discuției de față. Principiul este același, iar acest lucru ne interesează aici.

3 Catolicismul vede o continuitate de slujire, dar a modificat repetat Credința Catolică. În Protestantism nu există continuitate de credință și/sau slujire. Singurul element comun majorității religiilor protestante este Biblia, dar și aceasta modificată radical la unele grupări protestante.

4 Folosesc notația în care virgula desparte numerele din aceeași categorie (sute, zeci, mii, sute de mii etc.) iar punctul numerele din categorii diferite (întregii și zecimalele).

5 Statistics on Religion in Russia: The Reality behind the Figures, de Serghei Filatov și Roman Lunkin, în Religion, State & Society, 34 (1), Routledge, 2006, p. 33-49. Se poate vedea și sinteza pe același subiect de la https://www.pewresearch.org/religion/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/

6 Este vorba despre cei care trăiesc în Rusia.

7 Învățătura lui Dumnezeu și Învățătura Bisericii sunt, în Ortodoxie, aproape identice, iar în context, identice.

8 În timp ce Românii suferă mai ales de monahomanie și etnofobie (ura/disprețul față de propriul neam), în Rusia domină etnofiletismul extrem. Un exemplu este canonizarea total necanonică a ultimilor țari ruși.

9 Și asta deși, spre deosebire de Constituția Rusiei, legea fundamentală a Republicii România conține referiri la credința în Dumnezeu! Ceea ce arată că nici măcar o asemenea realitate nu determină caracterul creștin al unei țări. Mai depinde.

10 Aceștia sunt, cel mai des, teziști împotriva Ortodoxiei, care folosesc înstrăinarea de Biserică a majorității pentru o propagandă anti-creștină. Până și sociologic termenul de ”țară ortodoxă” este extrem de impropriu pentru România.

11 A se vedea pentru Împăratul Iustinian și mihaiandreialdea.org/2019/11/13/imparatul-iustinian-cel-mare-este-roman/

12 În Corpus Iuris Civilis, Volumen Primum, compilat și tradus de Paulus Krueger și Theodorus Mommsen, Berlin, 1889

13 Iusti atque iniusti scientia se poate traduce și drept „cunoașterea celor drepte și nedrepte”, dar aici sensul este juridic și mi s-au părut mai potrivite formele justiție, ca dreptate juridică, și injustiție, ca nedreptate juridică. Sensul este însă deosebit de apropiat la origine și în forma cu „drepte și nedrepte”, căci principiul ius/jus deja a fost definit în Codex Juistinanus ca ființial legat de drept.

14 Dăm anii vieții, nu doar pe cei ai domniei. Leon cel Înțelept este al doilea în Dinastia Macedoneană (867-1056) după Vasile I Macedon și înainte de Alexandru și Constantin al VII-lea Porfirogenetul – cel care vorbește despre Românii din Împărăția Romană, denumiți de alte surse, grecești, drept Vlahi, arătând că sunt urmașii direcți ai vechilor cetățeni romani. Dinastia Macedoneană și-a revendicat drept antecesori istorici pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Străromân din Dacia Aureliană și pe Regele Arsacid al Armeniei – rudă cu Arsacizii Partiei. Altfel spus, a revendicat o origine româno/romano-armeană.

15 Trecem aici peste genocidul condus de Jeltuhin și continuat de Kiseleff, pe care până astăzi propaganda rusă îl acoperă și îl declară „modernizare” sau „modernizare dureroasă” a Românilor – implicit rasă inferioară în această viziune satanică.

16 Pentru acest împărat a se vedea și https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/

17 Afirmația este făcută de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), iar sinodalii – episcopi, preoți, teologi, călugări – o primesc fără șovăire și o pecetluiesc pentru eternitate.

18 În fapt, articolul citat și alte legi au fost folosite doar pentru a da clasei politice privilegiate un cât mai mare control asupra Bisericii. Procesul se accentuează grav în Constituțiunea României din 1923 (Art. 22), dându-se ca momeală privilegiul prezenței în Parlament a episcopilor (Art. 72, lit. d), o prezență fără nicio valoare reală.

19 Site-ul aparține Dumei de Stat a Federației Ruse, fiind prin urmare o sursă de maximă validitate pentru textul studiat. O altă sursă oficială la https://www.mid.ru/en/foreign_policy/fundamental_documents/1750525/

20 Cf. https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2020/06/21/833103-konstitutsii. În original citatul este „А включение в Конституцию указания на веру в Бога, по убеждению судей, отнюдь не ставит граждан в неравное положение в зависимости от наличия такой веры и лишь подчеркивает необходимость учета государством «исторически значимой социально-культурной роли, которую религиозная составляющая сыграла в становлении и развитии российской государственности”.

21 În original „Российская Федерация, объединенная тысячелетней историей, сохраняя память предков, передавших нам идеалы и веру в Бога, а также преемственность в развитии Российского государства, признает исторически сложившееся государственное единство.”

22 Dăm aici textul original pentru doritori: „Российская Федерация является правопреемником Союза ССР на своей территории, а также правопреемником (правопродолжателем) Союза ССР в отношении членства в международных организациях, их органах, участия в международных договорах, а также в отношении предусмотренных международными договорами обязательств и активов Союза ССР за пределами территории Российской Федерации.” Cf. Статья 67.1, Конституция Российской Федерации (принята всенародным голосованием 12.12.1993 с изменениями, одобренными в ходе общероссийского голосования 01.07.2020), respectiv cf. „Constituției Federației Ruse (adoptată prin vot popular la 12.12.1993 cu amendamente aprobate la votul întregii Rusii din 07.01.2020)”.

23 Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, stat angajat în nenumărate acțiuni criminale, inclusiv de distrugere statală, dezmembrare teritorială și genocid împotriva Românilor și României, dar și a multor alte popoare și state. Uniunea Sovietică a fost un stat fundamentalist ateu și anti-creștin.

24 Adică membru al echivalentului sovietic al Securității din România (înființată și organizată de Sovietici).

25 Cf și https://www.politico.eu/article/vladimir-putin-resurrects-the-kgb-moscow-security/

26 Conducerea URSS, inclusiv prin Stalin, a folosit Biserica Rusă de câte ori i-a convenit, ca pe o unealtă pe care o scotea din cutie când avea nevoie de ea și o arunca înapoi atunci când i se părea nefolositoare. Această atitudine este vizibilă și în Rusia de astăzi, căci nu am putut detecta, oricât mi-aș fi dorit, nicio primenire a Bisericii, nicio lepădare de abaterile etnofiletiste, comuniste, etatiste etc. Canonizarea Țarilor Ruși este, dimpotrivă, o pecetluire a acestei politici în care Biserica este doar o unealtă a statului rus. Vom reveni la următoare întrebare.

27 În urmă cu ceva vreme Naționaliștii Ruși (cine or fi fost) au trimis o scrisoare deschisă „naționaliștilor români” in corpore, propunând o colaborare cu Românii. În tăcerea asurzitoare ce a urmat, am răspuns arătând că Rusia ar trebui să recunoască ce greșeli a făcut față de România, practic: prin școli de limbă română pentru milioanele de Români din Federația Rusă, adesea deznaționalizați până la pierderea limbii; prin posturi de radio și televiziune pentru aceștia; prin cler și biserici de limbă română pentru ei; prin recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra ținuturilor dintre Carpați și Bug (Buh). Rusia a schițat câteva gesturi mărunte, dar dătătoare de speranță (cărți de istorie românească, o școală de limbă română la Moscova) după care a dat înapoi. Aici putem invoca și teribila inabilitate a diplomației românești – o constantă sinucigașă prezentă de sute de ani – dar mai ales biruința gândirii extremiste, rasiste, anti-românești, în politica Moscovei. Ceea ce a întărit impresia întunecată a Rusie îmtre Români. Dar a și dovedit, iarăși, păstrarea racilelor imperialiste, etnofiletiste, din Imperiul Rus și URSS în Rusia de azi.

28 Prin comparație, amintim de faptul că Guvernatorul Alexianu al Transnistriei a fost singurul guvernator al Axei din teritoriile (fost) sovietice achitat de Tribunalul Popular Sovietic: populația a mărturisit în favoarea lui. Prin urmare, Moscova l-a trimis în România fiind asasinat aici de ocupantul sovietic. Ceea ce dovedește contrastul abisal între omenia românească și bestialitatea ruso-sovietică. Și nu spunem că nu poate exista îndreptare, ci că aceasta nu este dorită de conducătorii Federației Ruse.

29 Online, în limba engleză, la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1/447.html. Pentru cunoscătorii de limbă rusă interesați de istoria Dreptului, https://www.prlib.ru/en/node/358578. Alte traduceri în limba engleză la http://eng.history.ru/content/view/122/0/ sau https://www.russianlegitimist.org/the-fundamental-laws. Etc.

30 Cf. și https://www.etymonline.com/word/samurai

31 În timp ce samuraiul se pregătea mereu să trăiască dar și să moară oricând pentru Japonia, Împărat sau stăpânul său, ceilalți oameni își dedicau mult din viață altor rosturi. De aceea samuraiul era cel mai deplin și înalt slujitor. O statură ce presupune înlăturarea deplină a egoismului și egotismului, o dăruire deplină. Desigur, aici este vorba despre o viziune idealistă. Dar este o viziune ce devine posibilă integral și practică în Ortodoxie, pentru că aici Duhul Sfânt plinește cele nedesăvârșite și deschide căi altfel de neatins.

21 de rubini. Critica criticilor (III)

11, mai, 202413, mai, 2024 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

21 de rubini. Critica criticilor (III)

21 de rubini este ca
o oglindă foarte limpede:
nu este realitatea,
dar o arată foarte bine!

partea dinainte aici

Reiau cuvântul înainte din prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.

III. Critica unei curajoase cronici anonime

Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român.
Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele?
Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani!
Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc.
Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.

Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari.
După cum vom vedea îndată.

Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!

Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele.
Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare.
Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta

izolarea unei interjecții (nu este cazul)
izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
faptul că un enunț este incomplet sau neclar
goluri de gândire, căutarea gândurilor
nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)

Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare.
Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!

Am subliniat la început că acesta este un aspect structural.
Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:

„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)

Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel.
Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.

Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei.
Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei.
Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic.
Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc.
Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”.
În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!

De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim.
Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic.
Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!

Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:

„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”

Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox.
Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.

La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”;
la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă);
iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.

Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblice nu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!

Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze.
Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie.
Doar că 21 de rubini face asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!

Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.

Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.

Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.

Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.

În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent.
Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări.
Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.

Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!

Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că

„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”

Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate.
Mă opresc însă la afirmația

„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.

Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prin indivizii corupți.
Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”.
În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.

De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.

Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă.
Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).

Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.

Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.

Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional.
Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura.
Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.

Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!

„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”

Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).

Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.

Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească!
De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.

Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).

Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.

Totodată, prin exclamarea

„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””

se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.

Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:

„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”

Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”.
De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu.
Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.

Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.

Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.

În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.

După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.

Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

*coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie*

*întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc*

*preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica*

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Trufia Imnului Ungariei

2, martie, 202429, februarie, 2024 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

România Străveche – Ancient Romania

Etichetă: ortodox

Persecuția anti-ortodoxă. Un nou caz revoltător

Gândirea sănătoasă. Pricesnele sunt canonice?

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

21 de rubini. Critica criticilor (III)

Trufia Imnului Ungariei

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta:

Partajează asta: