Bivolul românesc între istoria veche şi astăzi

Pentru mulți este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) și Bubaline, adică între „vaci” și „bivoli”. Desigur, origina comună este și ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărțirea Românilor de pământ, deci și de vietățile pământului.

Ca să ajutăm la înțelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în pârțile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităților pretins românești (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincției. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăți minunate și prea puțin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii și blânzii bivoli, crescuți în pârți cu multă apă din Crișana, Transilvania, Moldova și Muntenia; mai mult în trecut, mai puțin astăzi. Cu toate că bivolițele dau un lapte foarte gras și sănătos și o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliță și, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiți cu bivolii sunt, de fapt, și vestiții zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuți încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migrații de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni și Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi și printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parțial, de vreme ce ignoră existența unor mici grupuri de zimbri crescuți de om – precum cei crescuți de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar și a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevăr, a existat un bivol european (de apă) (Bubalus murrensis), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă) (Bos arnee).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puțin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenți de zonele umede (mlaștini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face față, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost și bivolul european, care a trăit din mlaștinile și bălțile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe țărmurile Atlanticului. Numit științific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – și plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (și, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Viețuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viața sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălți și mlaștini – aici intrând în primul rând urșii de atunci, urmați apoi de lei și alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreți, bouri, antilope (saigale) și elani, cerbi sau alte erbivore asigura existența unei faune puternice și bogate.

Pe de altă parte, vegetația din bălți și mlaștini era îmbogățită de pășunatul acestor animale. Ele împiedicau astfel apariţia unor dominații masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăție – iarăși! – a florei, extrem de importantă. Căci, în același timp, bogăția în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – și, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincția acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neașteptat, dar și incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel și efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bubalus murrensisBivolul european (de apă), numit științific Bubalus murrensis, în reconstrucția artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 sau 7.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord și nord-est a țării, având ca centru pășunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-păruluibivolii nu pot să facă față frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate și, pe cât se poate, încălzite. Această pretenție este bazată pe faptul că uriașa majoritate a bivolilor de apă ține de teritoriile calde ale Asiei, Africii și altor continente. Dar ignoră condițiile în care sunt crescuți bivolii (de apă) în Tibet, Nepal și alte ținuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaștinile montane, chiar și la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puțin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greșită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, și de înființarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiți în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar și în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac față, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistența la frig a bivolilor de apă, chiar fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli în zăpadă CanadaBivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument și creșterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei țări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condițiile asigurate de crescători (deci putem presupune existența unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deși nu putem fi siguri). Există, totuși, filme care arată bivolii de apă (chiar și africani!), hrănindu-se liniștiți afară în plină iarnă, fără să pară supărați în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii și filme despre bivolii de apă din Ontario, iar aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind și hrăniți corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: și ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale și înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supraviețuirea?

De aici și legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduși de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, și care profitând de unele ierni mai blânde au supraviețuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susținută de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Voziei, Zaporojiei sau altor țări din aceste părți.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiți din nucleele germane amintite au făcut față unor perioade de iarnă destul de grele. Și, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiți de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariția lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuși, o realitate românească foarte, foarte importantă. Și, desigur, foarte, foarte disprețuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase și a unei munci grele – în condiții departe de a fi strălucite – un om de știință român, Constantin Velea, a dovedit și omologat în 1987 bivolul românesc!

bivoli romanestiBivoli românești (negru și alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crișana, Muntenia și Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferențiată genetic de ceilalți bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că acești bivoli românești, cu un fond genetic arhaic, sunt urmașii primelor exemplare aduse în Europa la sfârșitul Antichității.

O ipoteză mai îndrăzneață este a unei mixturi între bivolii asiatici aduși de migratori și bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc și Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenților clasei politice, orbi la potențialul uriaș pe care îl are – cultural, economic, turistic și chiar propagandistic – fiecare rasă națională, cu atât mai mult la potențialul uriaș pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei românești, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli românești ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, și specia românească este amenințată cu extincția.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase românești, să le vedem crescute și eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem și partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretențios, cu un lapte excepțional și un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producție – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât și ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Și Bovinele (Taurinele), ca și Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puțin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis și bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populației de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoșul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situații în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populațiilor de bivoli din alte părți (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Așa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldovenești…)

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

1 Septembrie sau „Mâine anul se’nnoieşte!”. Dumnezeu cu noi!

De mâine, 1 Septembrie, intrăm în anul 2018 după vechea rânduială românească. Astfel încât vă urez tuturor 
Dumnezeu cu noi!,
La mulţi ani! 
şi, desigur, 
Trăiască România şi Neamul Românesc!
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!
Eu mă voi bucura de ziua de mâine, cu toate că cei care au uitat să pună harţi de Sfinţii Martiri Brâncoveni au uitat să pună harţi ori să însemneze cumva bucuria acestei zile. Dar nu mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu, şi dacă vom mânca nu ne prisoseşte, iar dacă nu nu ne lipseşte, aşa încât bucuria să ne fie deplină cu sau fără post.
Deci, să ne bucurăm cu bucurie sfântă!
Dumnezeu a mai dat un an Istorie Omenirii, a mai dat un am Neamului Românesc şi Ţării noastre. 
Iar pentru cei care vor să ştie mai multe despre 1 Septembrie, ca dar de Anul Nou, voi adăuga câteva rânduri despre asta, mai jos. 
Tricolor România f.gif
Anul Nou începea, la Români, cu toamna.
Aşa cum ziua liturgică începea cu seara.
Repet de mii de ori ceea ce a spus marele gânditor şi martir creştin Mircea Vulcănescu (1904-1952): „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o!

Astfel că s-a uitat şi că ziua începe cu seară – şi primul ceas al unei zile este acela al Vecerniei -, dar şi că anul începe cu toamna.

Ridicolul Pluguşorului, mutat în miezul iernii, nu miră pe nimeni.
Combinaţia între pornirea pluguşorului şi iarna grea, omătul mare este trecută cu vederea.
De parcă brazda de sub plug s-ar trage în miezul iernii pe undeva prin această lume!
De fapt erau arăturile de toamnă, iar în această privinţă este o vorbă veche: cea mai proastă arătură de toamnă este mai bună decât cea mai bună arătură de primăvară.
Şi Românii nu făceau arături de primăvară decât în cazul unor catastrofe naturale ce distrugeau tot ceea ce ar fi trebuit să fie recolta primăverii.
Iarăşi, să-ţi închipui că se fac arături în ianuarie înseamnă să te fi înstrăinat cu totul de lucrarea pământului. Desigur, aşa cum la orice operă literară populară se adaugă părţi noi odată cu schimbarea lumii, mutarea Anului Nou, deci şi a Pluguşorului (iniţial obicei de toamnă) a dus la adăugarea unor versuri adaptate…
Trecând peste aceste amănunte, ne întoarcem la faptul că 1 Septembrie este Anul Nou Românesc după o tradiţie străveche, având rădăcini de mii de ani.
Desigur, în felul în care este – a fost – văzut Anul de Străbunii noştri s-au unit părţi din moşteniri deosebite, unele Romane, altele Traco-Scitice, adunate prin Credinţa Creştină, asemenea Neamului Românesc, într-o făptură nou.
Reiau aici unele informaţii pe care le-am mai publicat:
Denumirile lunilor la români sunt o oglindă prețioasă a istoriei străvechi. Până în secolul I a.Chr. – și local, chiar secole după – anul nou era sărbătorit de romanii păgâni pe 1 martie. De aici și denumirile unor luni precum septembrie, octombrie, decembrie etc.
În cinstea lui Iulius Cezar și respectiv Augustus au fost date numele lor lunilor pe care le știm ca iulie și august.
Iulius Cezar este cel care, în colaborare cu Sosigene – preot păgân și astrolog – mută începutul anului la 1 ianuarie.
Deși acceptată în occident destul de repede, această sărbătorire a întâmpinat o anumită rezistență locală, iar în răsărit a fost ignorată în multe părți.
Anul creștin începea, asemenea celui iudaic, de la 1 septembrie.
Această dată are următoarele motive pentru a fi socotită Anul Nou de către creștini:
– „și a fost seară, și a fost dimineață, ziua întâi”; facerea lumii începe cu seara, ziua liturgică începe cu seara, anul începe cu „seara” anotimpurilor, adică toamna (iarna răspunde nopții, primăvara dimineții, vara zilei, bineînțeles);
– începutul toamnei este intrarea Poporului Ales în Țara Sfântă, în Pământul Făgăduinței; o dată simbolică a eliberării și mântuirii, legată de promisiunea eliberării și trecerii dintr-un timp supus răutății, în cel al libertății iubirii
– promisiune și proorocie împlinite atunci când Hristos Iisus
„a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească. Și I s-a dat cartea proorocului Isaia. Și, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați, și să vestesc anul plăcut Domnului”.” (Luca 4.16-22)
Acest An Nou a fost primit de străbunii noștri foarte devreme, dovadă fiind faptul că nu au acceptat schimbările apărute în calendarul roman din vremea lui Nero înainte.
În cancelariile Țărilor Române tot 1 septembrie era data de început a anului, așa cum era în toate Bisericile ortodoxe, în toată Ortodoxia.
Din secolul al XVIII-lea, în vremea cumplită a domniilor fanariote, tradițiile romanești în general și tot ce este ortodox în general devin „de nedorit”, „înapoiere”, „primitivism” etc. În această vreme se face și trecerea la Anul Nou pe 1 ianuarie, de Sfântul Vasile cel Mare.
În China există obiceiul să se sărbătorească şi Anul Nou, să-i zicem civil (pe 1 Ianuarie), dar şi tradiţionalul An Nou Chinezesc. De dorit ar fi ca acum Românii să ia exemplul înțelept al Chinezilor și, bucurându-se cu întreaga lume de 1 ianuarie, să își sărbătorească și Anul Nou Românesc, pe 1 Septembrie, așa cum o făceau Străbunii.
Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Din nou despre Românii Călători…

Mă mustră conştiinţa pentru că scriind despre Românii Călători am lăsat pe mai târziu stuparii sau albinarii sau, cum li se zice azi, apicultorii, dar şi vânătorii de altădată. De asemenea, nu am amintit dintre negustori în chip deosebit sărarii sau negustorii de sare, oameni care străbăteau drumuri lungi spre a duce sarea în ţinuturi îndepărtate.

Sărarii aveau  drumurile lor – numele drumul sării era cel mai des folosit pentru ele – pe care le urmau an de an, în caravanele cu care sarea era adusă în porturi, cetăţi, târguri etc. sau dată mai departe, altor negustori Români sau Turci, Greci, Ruteni, Polonezi etc.
Călători o mare, foarte mare parte din viaţă, sărarii aveau casele şi familiile lor, cel mai adesea undeva în munţi, nu departe de salinele sau ocnele de sare din care îşi luau marfa.

Lăsasem deoparte crescătorii de albine – cândva, şi de bondari, unii dintre ei, cei mai pricepuţi – pentru că viaţa lor a fost, de-a lungul mileniilor, o epopee uriaşă, greu de înfăţişat în câteva rânduri.
Numiţi şi păstorii albinelor, aceşti oameni aveau cu insectele făuritoare de miereceară şi alte bunătăţi o legătură cu totul deosebită. Durerea pierderii stupului era mai mare decât pierderea unei mioare la ciobani, deoarece fiecare stup avea mii şi mii de albine, era ceea ce se numea şi familie de albine, iar păstorii albinelor o priveau, pe toată, ca pe o „creşă” aflată în grija şi răspunderea lor.

Greutăţile pe care le înfruntau albinarii erau uriaşe.
Întâi de toate, nevoile fireşti ale albinelor – nici nu mai amintim de cei care ţineau şi stupi de bondari – erau multe. Omul trebuia să ştie multe şi să ţină seama de toate, de la apărarea de boli – aici intrând şi unele mucegaiuri şi ciuperci – şi până la găsirea locurilor cele mai bune de păstorit; mai ales dacă voia un anume fel de miere – precum mierea de mană sau mierea de tei şi altele asemenea.
Bineînţeles, erau schimbări de la an la an, după cum era vremea, după cum înfloreau pomii şi ierburile, după cum înmugureau brazii, pinii, molizii şi alţi copaci a căror sevă era iubită de albine. Ducerea stupilor se făcea cu greu, în căruţe cu roţi puternice, în care se puneau scânduri peste care se aşezau snopuri de nuiele sau grămezi de fân, pentru ca zdruncinăturile să nu ucidă albinele. Drumurile se alegeau cu grijă, ştiindu-se cum pot fi stricate de ploi sau uscăciune, ori că vadurile se schimbă de la an la an. Cu ele se puteau muta şi podarii sau luntraşii, acolo unde trecerea apelor se putea face doar cu ajutorul lor.
Pe lângă toate acestea, mai erau şi poftitorii de miere.
Desigur, dacă erau plătitori erau de dorit, dar numai pe cât ţineau şi puterile albinelor.
Greu era însă şi cu cei care nu înţelegeau cuvântul „nu mai avem miere” – a cărui greutate doar un apicultor adevărat o cunoaşte -, însă mai ales cu hoţii care nu ţineau seama de nimic.
Unii erau din lumea animalelor, de la vestiţii urşi la şoareci şi alte făpturi mititele – inclusiv înspăimântătoarea pasăre, minunat colorată, numită prigorie sau albinărel (Merops apiaster), mare mâncătoare de albine [1].
Alţii erau… oameni (mai mult sau mai puţin), de la unii albinari duşmani şi până la tot felul de tâlhari, adesea cu funcţii în stat.
Dar, cu toate aceste greutăţi, cu toate nenorocirile întâlnite, de mii şi mii de ani păstorii albinelor se mişcă, an de an, între locurile de iernat şi felurite locuri de păscut albinele, de la câmpuri de plante cultivate – dacă nu sunt otrăvite de geniul rău al industrializării agriculturii – şi livezi la păduri şi păşuni cunoscute din străbuni.

Prigorie Albinarel Merops ApiasterPrigoria sau albinărelul (Merops apiaster), groaza crescătorilor de albine

Nu am vorbit despre vânători, alţi Români Călători din trecut – şi de astăzi.
Oameni care străbăteau sălbăticiile şi care le cunoşteau la o adâncime care astăzi rareori este întrecută… dacă este.
Însă despre aceştia vom încerca să scriem altădată…

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Azi combaterea prigoriilor se face mai uşor, folosindu-se dispozitive cu ultrasunete ori alte mijloace moderne. În trecut se puneau sperietori de-a lungul drumurilor albinelor către flori (albinăreii atacau, mai ales pe vreme înnorată, albinele ce se întorceau încărcate la stupi), unii albinari având chiar şi şoimi sau vânturei „învăţaţi” (dresaţi) care izgoneau prigoriile venite după albine.

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul VII

În care se arată că uneori primeşti ce îţi doreşti, dar nu‑i mereu aşa de bine cum ai crede.

La drept vorbind, acest capitol ar putea fi foarte scurt. Cei trei au fost primiţi de daci, deşi nu li s‑a dat vo­ie să intre în nici un sat ori cetate. Au fost duşi drept la una din aşa‑numitele „mânăstiri ale lupilor” unde erau ta­­bere pen­­tru instruirea mi­li­tară a tinerilor. Iar această in­s­tru­ire s‑a ară­tat a fi în mare parte foarte deosebită de tot ce‑şi în­chi­pu­i­seră cei trei prieteni. Şi foar­te, foarte grea. Dar la sfârşit, şi ne grăbim să mărturisim că au ajuns la sfârşit cu bine, Dan, Surdul şi Mitu erau luptători ade­vă­raţi sau, ori­cum, mult mai buni decât ar fi crezut ei în­şişi că pot fi. Pe scurt, a­ceasta este şederea lor în Pământul Da­cilor. Prea pe scurt?

Atunci, să arătăm unele din întâmplări mai pe larg.

A! Şi să amintim înainte de toate că, deşi n‑au aflat a­ceas­ta decât mai târziu, cei trei fuseseră primiţi de către daci şi din pricina rugăminţilor personale ale Prinţului Roland (care nu prea suporta să facă aşa ceva de obicei, dar cedase şi el ru­gă­minţilor stareţului!).

*

Fuseseră duşi prin păduri până la o mânăstire de lup­­­tători. Nu mai auziseră de aşa ceva, dar de fapt cine îi cu­noş­tea pe daci cu adevărat?

Mânăstirea era ceva neobişnuit. Călugării adevă­raţi tră­iau în stâncă, într‑un fel de mici peşteri, de multe ori chiar de ei săpate. Mânăstirea era dedicată lupilor, şi fia­rele se sim­ţeau aici pe pământul lor. Veneau deseori, luând car­nea pre­gătită de călugări, sau cercetând curioşi oamenii aflaţi în cu­prinsul mânăstirii. Cei mai mulţi nu erau însă că­lugării. Cei mai mulţi erau tinerii daci. Aceş­tia erau la o vârs­tă numită de obicei chiar „vârsta lupi­lor”. Atunci când in­trau în această vârstă tinerii nu mai suportau să asculte de legile satului sau cetăţii. Şi, după legea străbună, fugeau în păduri, singuri sau cu alţii ase­menea lor. Nu aveau voie să atace aşezările, dar tre­­­cătorii puteau fi oricând jefuiţi – şi u­neori chiar ucişi – de hai­tele tinerilor „lupi”. Trăiau din vâ­nătoare, pescuit şi jaf. Da­că se îmbolnăveau ori erau ră­niţi rău, nu puteau intra în nicio aşezare omenească, decât da­că se legau să se supună pen­tru totdeauna legilor. De a­ceea singurul lor adăpost la nevoie erau sihaştrii şi mâ­năs­ti­rile, unde puteau primi tă­mă­duirea de care aveau nevoie. Mai mult, unele mâ­năstiri erau de­dicate artelor războinice. Că­lugării lor nu doreau a se su­pune legilor căsniciei şi vieţii obişnuite, ci se dedicau luptei, pentru toată viaţa. Şi fă­ceau aceasta, dar nu ca tinerii „lupi”, trăind de azi pe mâi­ne, ci bine gândit şi organizat. De multe ori şi tinerii „lupi” stăteau o vreme pe lângă asemenea mâ­năstiri, nu doar pentru în­grijire, ci pentru a învăţa să fie lup­tători a­de­vă­raţi. Mai este, poate, de folos să spunem că erau do­uă fe­luri de mânăstiri: cele numite „ale lupilor”, pentru da­cii o­biş­nu­iţi, şi cele numite „ale urşilor”, pentru cei care aveau o foarte mare putere trupească.

Desigur, nu se punea problema ca cei trei să fie duşi către o mânăstire „a urşilor”. Poate că Surdul ar fi fost pri­mit într‑o asemenea mânăstire – şi o dată chiar a do­rit a­ceas­ta – dar ar fi însemnat să se despartă pentru mul­tă vre­me de prietenii săi. De aceea au fost, aşa cum am arătat, duşi la cea mai apropiată mânăstire „a lupilor”.

Primul lucru pe care l‑au văzut acolo a fost răceala cu care îi priveau tinerii. Erau pentru ei nişte străini – deşi pâ­­nă la urmă, dacă stai să te gândeşti, erau de acelaşi sân­ge – şi nu înţelegeau de ce fuseseră primiţi acolo unde ni­cio­dată străinii nu aveau voie să intre.

Chiar din noaptea aceea, Dan, Surdul şi Mitu au pri­mit o lecţie foarte aspră. Cel care îi întâmpinase pe ca­le, şi ca­re era chiar tarabostele adică şeful regiunii în care se aflau, i‑a pus să arate ce ştiu. Şi, spre ruşinea lor, i‑a pus să lupte cu fiul său de… zece ani.

Torţe de răşină aruncau o lumină destul de bună a­su­pra luminişului, înlăturând ceva din bezna unei nopţi no­roase.

Dan a fost primul care a intrat în luptă. Se temea să nu‑l rănească pe copil şi să capete astfel ura tarabostelui. Dar la prima încrucişare a săbiilor a fost cât pe‑aci să ră­mâ­nă fă­ră ar­mă, atât de tare lovise copilul. Aşa că Dan a în­ţe­les că tre­buie să ia lupta în serios, dar degeaba: cu­rând puş­tiul i‑a smuls cu o lovitură dibace sabia şi cu un picior în burtă l‑a trân­­tit la pă­mânt, punându‑i sica înco­voiată la gât.

Mitul râdea, ca de obicei, fără a înţelege ce s‑a în­tâm­plat. De aceea, tarabostele l‑a invitat pe el să continue.

Mitu s‑a repezit cu obişnuita lui furie, cu un vârtej de lo­­vituri puternice şi iuţi. Aproape ca în lupta cu Nălu­cile, gân­­­dea Dan de pe margine, sperând ca prietenul să‑i ştear­gă ru­şinea. Dar vârtejul de lovituri s‑a terminat dintr‑o dată, când Mitu s‑a prăbuşit la pământ cu un fir de sânge cur­gându‑i din frun­te, unde fusese lovit nă­praz­nic de garda sicii copilului de zece ani.

Surdul a clătinat din cap către Dan:
– Măi Dane, chiar dacă ne facem de ruşine azi, ne‑o spă­lăm mâine. Se vede că aici sunt adevăraţii luptători şi avem cu adevărat ce învăţa. Până la urmă, avea dreptate Prin­­ţul Ro­land. Suntem abia nişte copii în cele ale luptei. Dar asta nu în­seamnă să ne lăsăm.

Şi a intrat şi el în luptă.

În mod ciudat, a luptat fără teamă şi fără pripeală. Cu­­­rând puştiul a văzut că, deşi avea o forţă foarte mare, Sur­­­dul era mult mai puternic. Şi, după ce văzuse cele în­tâm­plate cu Dan şi Mitu, Surdul lupta din răsputeri, cu toa­­tă for­ţa, a­ge­ri­mea şi atenţia, încercând din răsputeri să câş­tige. Dar nu avea să izbutească nici el. Curând copilul a izbutit să‑l facă să se îm­piedice, numai puţin, dar de a­juns pen­tru a‑i pune şi lui arma la gât.

Tinerii „lupi”, pe margine, râdeau plini de dispreţ. Şi Dan nu se putu opri să‑şi spună că în râsul lor era ceva la fel de sălbatic precum în urletul lupilor.

– Mergeţi şi vă odihniţi, zise tarabostele. Mâine vom a­vea de lucru. Dacă veţi trăi după ziua de mâine, veţi pu­tea fi luptători. Dacă nu, aţi venit doar ca să muriţi.

Cu aceste vorbe de încurajare au fost trimişi către vi­zuina ce le fusese pregătită – ca bolnavilor şi răniţilor – de călugării luptători, între câţiva copaci puternici. Pri­vind la vi­zuinile în care se retrăgeau ceilalţi, au văzut cât de lipsite de apărare păreau acelea, în vreme ce ei aveau o în­tăritură din bârne şi o poartă. Aveau să afle mai apoi că doar mu­ri­bun­zilor li se dădeau asemenea vizuini, căci niciun dac în pu­tere nu s‑ar fi gândit că nu poate goni un lup ori un urs de lângă culcuşul său. Iar alte fiare nu se a­propiau de mâ­năs­tire, din pricini foarte serioase.

Fuseseră cu adevărat obosiţi şi s‑au sculat într‑un po­top de apă. Nu! Nu începuse ploaia! Tinerii luptători daci se distrau pe seama lor, trezindu‑i cu o doniţă cu apă.
– Aţi venit să dormiţi, copilaşi? – se auzi un glas.
– Să vă dăm şi un pătuţ? – întrebă altcineva griju­liu.
– Să vină mămica să vă legene? – îi îmbie un bine­vo­itor.
– Un lăptic călduţ cu miere nu vreţi? Hai, să vă fa­ceţi mari! – îi îndemnă cineva.
– Poate în vreo cinci sute de ani, râse altul. Mai bi­ne să‑i lăsăm, că acu încep să plângă. Nu‑i vedeţi ce nă­uci sunt? Parcă‑ar avea trei ani.
Şi tinerii daci plecară cu acelaşi râs care le dădea fi­ori celor trei prieteni.

Se sculară, bineînţeles. Nici nu apucară să mă­nân­ce, şi t­arabostele veni să‑i ia. Avea o faţă oarecum scâr­bită, ca şi cum ar fi trebuit să facă încă o încercare de a scăpa niş­te că­ţei ne­vol­nici de la înecul ce ar fi fost singu­rul lucru bun pen­tru ei.

Se opri însă şi, schimbându‑se oarecum la faţă mai spre bunăvoinţă, se întoarse spre ei:
– Voi, nu sunteţi chiar luptători proşti. E drept că nu ştiţi să luptaţi cu adevărat, dar se vede şi că v‑aţi pre­gă­tit, că des­tulă vreme aţi ţinut sabia în mână, că aţi în­văţat mul­te miş­­cări… Dar tot drept este şi că nu ştiţi să lup­taţi, şi că avem co­pii de şase ani care luptă la fel de bi­ne ca voi, iar câ­ţiva chiar mai bine. Şi, nu ştiu cum să vă spun, cel mai trist lucru este că slă­biciunea voastră mare e că… voi nu luptaţi.

Cei trei îl priveau năuci, fără a înţelege mare lucru.
– Luminăţia Ta, îl întrebă Dan după legea dacică, nu înţelegem. Cum adică „nu luptăm”?
– Nu luptaţi! Voi nu luptaţi! Voi vă ciorovăiţi, vă ju­caţi, vă hârjoniţi, orice, dar nu se poate spune că luptaţi.
Şi le întoarse iar spatele, mergând mai departe.

Fireşte, cei trei îl urmară, schimbând între ei priviri ne­­­dumerite. Un fel de urlete se auzeau în faţă, urlete săl­ba­­­ti­ce, îngrozitoare, care le ridicau părul pe ceafă. Urle­te­le a­ces­­tea erau mai cumplite prin nebunia lor decât în­fă­ţi­şarea teribilă a fiarelor pe care le înfruntaseră în nop­ţile trecute.
După o vreme, intrară într‑o poiană largă. Un ţarc des­­­tul de strâmt stătea în mijloc, iar într‑o parte a sa era un fel de strungă dublă, închisă deasupra tot cu lemne. La mar­ginea po­ienii erau multe cuşti, în care un fel de câini u­riaşi urlau ne­bu­neşte, plini de bale şi cu ochii însânge­raţi.

– Câinii ăştia… – şovăi Surdul – câinii ăştia sunt tur­baţi?
Tarabostele râse cu acelaşi râs crud ca al tinerilor.
– Da, sunt turbaţi. Pentru voi.
– Cum, „pentru noi”?
Bărbatul îşi drese glasul, privindu‑i cu o asprime a­bia stăpânită. Ochii săi păreau de gheaţă şi săgetau.
– Avem câteodată şi noi nevolnici ca voi, care nu sunt în stare să lupte, dar nici n‑au bunul simţ să se re­tra­gă la o mâ­năstire. Atunci îi supunem acestei încercări. U­nii fug, spre a scăpa de ea. Treaba lor. Cei care intră în a­ceas­­tă în­cercare ies ori luptători, ori morţi. Şi nu oricum, ci morţi în chinuri.

Se opri o clipă, ca şi cum ar fi aşteptat ca cei trei să se sperie. Dar chiar răceala lui îi făcuse să se pună în gar­dă. Simţeau cum intră în aceeaşi stare ca la lupta cu Nă­lu­cile. O primejdie de moarte îi pândea.
– Nu vreţi să plecaţi? – îi îmbie scurt şi chiar bine­voitor tarabostele. Vă dau cuvântul meu că vă voi duce chiar eu până la Fortul Nerei.
Cei trei clătinară din cap, fără un cuvânt.
– Bine, zise rece bărbatul. Aţi ales moartea.

Cu o singură mişcare îl aruncă pe Dan peste mar­gi­nea ţarcului. Acesta ar fi putut să se împotrivească, dar ştia că nu este bine. Avu însă grijă să nu se lovească nici de ţarc, nici de pământ. Când căzu, avea deja sabia în mâ­nă. Deja doi dintre călugării luptători începuseră să care cuş­tile către marginea ţarcului şi dădură drumul unui câi­ne tur­bat, care se azvârli fulgerător asupra lui Dan. A­ces­ta şti­a că orice pi­cătură din balele câinelui şi orice zgâ­ri­e­tu­ră pu­teau însemna moartea, o moarte cum­plită, prin boa­la tur­bării. Se mişcă necruţător şi cu o sin­gură lovitură des­pică ţeasta fiarei în­ne­bunite. Urmă alt câine, şi apoi al­tul, iar apoi… al­ţii! Era ceva îngrozitor, şi la privire, şi la auz. Părea o ne­bunie de­să­vâr­şită. Alb la faţă dar rece ca ghea­ţa în priviri, în mijlocul ţar­cului,

Dan înfrunta fiară du­pă fia­ră. După o vre­me, nu mai sosi nici­una.
– E gata, zise taraboste. Poţi sări înapoi.
Dan se îndreptă spre gard, şi alt câine fu eliberat în ţarc, spre a se năpusti asupra lui. Însă Dan se întoarse ful­gerător şi izbuti a ucide şi acest neaşteptat duşman. Sări gar­­­dul atent şi la ţarc şi la cei care erau dincolo, ca şi cum toţi ar fi putut fi duşmani.
Pentru Surdul şi Mitu urmă aceeaşi tortură.
Tarabostele îi privi la sfârşit cu acelaşi dispreţ şi a­ce­eaşi răceală:
– Pentru nevolnicia voastră a fost nevoie să moară atâtea făpturi! Să ţineţi minte jertfa lor. Sper să nu fi fost degeaba.
Porniră spre locul lor de odihnă cu capetele ple­ca­te. Ceea ce se întâmplase fusese îngrozitor. Era ca în lupta cu Nălucile, dar într‑un fel chiar mai rău. Nu doar că a­cum era ziuă, şi văzuseră limpede tot. Dar acum ştiu­seră ce vor fi nevoiţi să facă şi totodată că nu au nicio scăpare de­cât lupta. Nu putuseră arăta îndurare anima­lelor acelea chi­nu­ite, deşi ar fi vrut aceasta. Dar înţelese­seră ceva. În­ţe­le­se­seră acum de ce spuneau dacii că ei nu luptau, ci se ju­cau: pen­­tru daci în luptă sabia se scotea doar pentru a u­cide. Şi chiar în antrenamentele lor, dacii luptau tot ca şi cum ar fi vrut să se ucidă între ei. Nu cu­noşteau o cale de mij­loc. Şi, la drept vorbind, nu aveau de ce. Pentru ei, pen­tru lumea în care trăiau ei, lupta nu era nici un lux, nici o formă de a face pe grozavii sau a‑şi arăta bărbăţia. Lupta era pur şi simplu diferenţa dintre viaţă şi moarte. Cei care înţelegeau aceasta puteau deveni luptători. Cei care nu înţelegeau a­ceasta, în lumea dacilor, erau sortiţi mor­ţii ori ruşinii a­lun­gării. Sau, dacă erau în­ţelepţi, se pu­teau retrage printre si­haş­tri, spre a deveni luptători ai spi­ritului.

*

Din ziua aceea cumplită, de care cei trei îşi adu­ceau aminte cu greu, lumea se schimbase pentru ei. Une­ori plân­geau pe ascuns, cu sau fără lacrimi, durerea vieţii noi şi as­pre în care intraseră. Dar învăţaseră a arăta, în toa­tă pre­gă­ti­rea căreia i se supuneau, aceeaşi răceală, ace­eaşi fu­rie de ghea­­ţă ca şi dacii. Era ceva cumplit, ca şi cum ar fi fost într‑un război aproape neîncetat, într‑o lup­tă aproape fără sfârşit.

Aveau, în sfârşit, pregătirea de luptători adevăraţi pe ca­re o visaseră de mici. Dar se dovedea a fi altceva de­cât îşi închipuiseră, mult mai greu şi mult mai urât. Şi în­ţe­leseră că u­ne­ori nu este chiar atât de bine când pri­meşti ceea ce ai vrut.

Învăţau cele mai bune mişcări pentru a ucide. În­vă­ţau cele mai bune lovituri pentru a ucide. Învăţau cum să îşi a­măgească în luptă duşmanul mai puternic, mai ma­re, mai is­­cusit, pentru a‑l ucide. Totul se învârtea în ju­rul morţii, a­ici la daci. Şi ei trebuiau să înveţe acest fel de via­ţă. Şi nu în­ţe­le­geau cum poţi trăi astfel fără să intri în dez­nădejde, sau fără a deveni o bestie doar cu chip de om.

Şi odată, după multe zile şi săptămâni de muncă, în­­drăzniră a vorbi cu tarabostele despre aceasta.

Bărbatul îi ascultă şi, spre mirarea lor, zâmbi:
– Îmi aduceţi aminte de copilul meu când era mic. Şi el mă întreba cum să împăcăm trebuinţa de a ucide cu po­­runca dată nouă de a păzi viaţa Firii. Sau a naturii, cum îi ziceţi voi.
– Şi? – stărui Dan.
– Uitaţi‑vă la ceea ce este în jur. E nevoie, în toate, şi de moarte şi de viaţă. Dar foarte important este să ştii şi de ce trăieşti, şi de ce mori. Şi, de aici, iese şi a treia lege: ce­ea ce faci, tot ceea ce faci, este fie viaţă, fie moarte.
Se opri, şi se uită o clipă la ei. Şi, de necrezut!, zâm­bi, zâmbi cald!
– Ştiu că pentru voi, veniţi dintr‑o lume în care oa­menii sunt obişnuiţi să piardă vremea cu tot felul de pros­tii, aşa ceva este foarte greu. Dar este singura cale.
Cei trei îndrăzniră iar:
– Şi cum faci să nu intri în deznădejde, în faţa unei asemenea asprimi neîncetate?
Fu rândul tarabostelui să îi privească cu uimire, dar era o uimire prefăcută:
– Deznădejde? Pentru ce? Pentru că faci ceea ce tre­bu­ie să faci? Doar un laş poate deznădăjdui pentru că îşi fa­ce datoria!
După o pauză scurtă le vorbi însă cu altă voce:
– Dar nimănui nu‑i este dată numai asprimea. În vâl­toarea vieţii avem cu toţii mai multe locuri de odihnă şi a­linare. Avem şi pieptul femeii, şi căldura prieteniei, şi fru­museţea Cerului sfânt, şi frumuseţile Firii, şi plăcerea u­nei me­se pe cinste şi altele asemenea. Sunt popasuri din a­ces­tea. Dar trebuie – şi vocea îi deveni iar asemenea cu şu­ieratul sa­biei în luptă – trebuie să ai grijă! Să nu te ro­beas­că, ni­cio­da­tă şi cu niciun chip, vreun asemenea po­pas. Căci asta în­seam­nă moarte.

Făcu iar o pauză. Pentru cei trei, aceste opriri ale ta­ra­bostelui erau bine-venite, căci le îngăduiau a‑şi rândui gân­­­­durile după străvechea înţelepciune dacă.
– Şi dacă – începu iar dacul, cu ochii parcă înfipţi în slava cerului – dacă se întâmplă să nu ai tihnă sau po­pas multă vreme, ori poate niciodată, chiar şi aşa, nu ai de ce să deznădăjduieşti. Dincolo de moarte te aşteaptă o­dih­na veş­niciei, şi veşnica bucurie a eroilor, singurii vred­nici de viaţă şi bucurie.
După o clipă de tăcere, se ridică şi dispăru între copaci.
Cei trei izbutiră a vorbi în aceeaşi zi şi cu unul din­tre călugării luptători, pentru altă întrebare:
– Dacă voi, dacii, iubiţi viaţa şi toată viaţa Firii sau a na­turii, nu doar viaţa voastră, de ce vă ocupaţi atât de mult de moarte? Mereu vă gândiţi la ea, şi mereu vă pre­gă­tiţi să daţi morţii alte făpturi.
– Da, încuviinţă călugărul. Dar şi să murim.
Cei trei îl priviră nedumeriţi.
– N‑aţi înţeles până acum? Noi învăţăm aici nu doar să ucidem, ci şi să fim ucişi. Moartea este un adevăr. Dar es­te un adevăr de care alţi oameni se ascund. Noi nu ne as­cundem de ea. Dimpotrivă, învăţăm tot ce se poate des­pre ea. Şi mai ales cum să o primim. Pentru noi, moar­tea este ce­va drag, ceva bun. Dacă ştim că am trăit cum tre­buie, şi că mu­rim cum trebuie, înseamnă că a muri este bine. Dacă nu mori cum trebuie, dacă trăieşti greşit, de­si­gur că moartea es­te ceva îngrozitor. Mă mir însă că mă în­trebaţi aşa ceva, şi mai ales – zise către Dan – tu, care ai ci­tit atâtea cărţi sfinte. Oare n‑ai înţeles până acum că a­devărata credinţă se trăieşte?
– Ba da – se grăbi să încuviinţeze Dan.
– Şi atunci ce nu înţelegi? Este vreme să trăieşti şi es­te vreme să mori. Şi trebuie să ştii cum le faci pe toate. Dar cea mai importantă este moartea, căci este singurul lu­cru si­gur în viaţă.
– Într‑adevăr, recunoscu Dan, dacă putem fi siguri de ceva, acesta este faptul că vom muri.
– Şi nu doar voi! Şi prietenii voştri, părinţii voştri, co­piii voştri, dacă veţi avea. Noi, dacii, ştim aceasta, şi ne pre­gătim pururea pentru moarte. Aceasta este, pentru noi, e­li­be­rarea din lumea aceasta a suferinţei. Legea noas­tră este să ne încordăm toate puterile pentru a trăi şi a mu­ri frumos, pen­tru ca dincolo, în viaţa nesfârşită a e­ro­ilor, să ne bu­cu­răm de frumuseţea veşnică.

Era greu pentru cei trei să înţeleagă toate aceste lu­cruri. Poate mai greu decât antrenamentele, care începeau să devină cu vremea tot mai… nu uşoare, dar, cumva, o­biş­nuite. Nu mai era acel chin îngrozitor de la început. În­vă­ţa­seră într‑un fel că lupta este luptă şi se dă pe viaţă şi pe moarte. Deveniseră tot mai buni, iar tinerii „lupi” râ­deau mai puţin de ei, şi parcă mai prieteneşte. Chiar au fost pri­miţi la vânătoare, şi au avut astfel prilejul de a ve­dea curajul pur şi simplu nemărginit al dacilor. Aceştia se aruncau în luptă fă­ră frică, oricât de puternici ar fi fost duşmanii. De aceea de multe ori şi cădeau în luptă dintre ei – oricât de is­cusiţi sau chibzuiţi ar fi fost. Căci nici nu se putea altfel. Cum ar fi pu­­tut să nu moară dintre ei, a­tunci când în­drăz­neau să a­tace doar cu suliţe scurte ori cu să­biile lor curbate grupuri de zim­brii şi chiar de bouri? Şi n‑o făceau doar pen­tru carne – deşi era nevoie şi de a­ceasta – căci ar fi putut fo­losi arcurile ori suliţele lungi. O fă­ceau pentru că pentru ei via­ţa era o luptă şi fără luptă nu puteau trăi.

– Îi înţeleg bine, zicea Mitu. Dacă nu ar trebui să ne ducem treaba la capăt, aş rămâne aici pentru totdeauna.
– Nu‑ţi mai este dor de nimeni? – întrebă Surdul cu vi­­clenie, căci ştia că Mitu lăsase în sat câteva fete sus­pinând.
– Nu, dădu din umeri acesta. Pentru mine toate a­ce­lea din sat parcă sunt în altă viaţă.
– Eu ştiu dacă te‑ar primi? – se îndoi Dan. Şi aşa, cred că ne‑au primit doar pentru că au stăruit stareţul şi prin­­ţul, sau doar unul din ei.
Nu îndrăzni a aminti de groaznica încercare prin ca­­re trecuseră a două zi, cea a câinilor turbaţi. Oricum în­să, a­flaseră că această încercare era foarte rară, căci de o­bi­cei la daci, laşii erau ucişi sau izgoniţi de îndată ce erau do­ve­diţi ca atare. Şi încercarea în sine era urâtă de daci pen­tru că li se pă­rea că nu merită a jertfi animale pentru un om nevrednic.

– Cred că m‑ar primi, spuse după o clipă de gân­dire Mitu.
– Dar ce te faci cu credinţa? – întrebă Surdul.
Se ştia că mulţi dintre daci, de fapt cei mai mulţi, e­rau încă păgâni, deşi nu se ştia bine de ce refuză creşti­nis­mul. La aceasta Mitu doar dădu din umeri.
– Stai în pace – zise Dan către Surdul – nu l‑ar pri­mi nici pe bani. Sau l‑ar primi doar ca să‑i taie capul.
Mitu mârâi, spre hazul celor doi.
De fapt ştia şi el că dacii de multă vreme nu mai pri­­meau pe nimeni din afară printre ei. I‑ar fi plăcut însă să ră­mână în Pământul Dacilor. Se simţea un adevărat lup­tător şi credea că este potrivit pentru viaţa pe care o du­ceau dacii.

Era o toamnă târzie şi, în lumina înserării, frunzele us­cate ale copacilor se amestecau cu verdele brazilor şi pi­nilor, cu întunecatul verde al molizilor şi cu flăcările as­fin­ţi­tului. Frumuseţea munţilor era nespusă. Cei trei nu se să­tu­rau niciodată de ea, poate şi pentru că nu văzuseră mun­ţii decât de departe până când porniseră în călătoria lor.

Un foşnet discret îi făcu să tresară, căci se auzise chiar de lângă ei. (Şi socoteau că se învăţaseră destul cu Pă­durea cea Mare pentru ca nici fiarele nopţii să nu se poa­tă a­­propia de ei fără de veste.) Întoarseră capetele – cu mâi­ni­le deja pe arme – şi uimirea li se zugrăvi pe feţe.

Prinţul Roland!

Verde şi mic, aşa cum îl ştiau, şi cu un deget scurt şi grăsuţ la buze. Le făcu un singur semn şi cei trei se ri­di­ca­ră uşor, strecurându‑se după el.
Când ajunseră destul de departe de tabără, piticul se întoarse spre ei şi le zise:
– E vremea să plecaţi! Dacii vor să vă ucidă!

Capitolul VI                                           magazin online DSV                                   Capitolul VIII

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală. Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăibordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilorluptătorilor profesionişticălugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă