Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Sfinții îndrumători și ocrotitori

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la urmarea lui Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Ca o amintire a vieții înaintașilor, ca o chemare la a trăi asemenea lor și a le duce mai departe moștenirea, dau aici câteva îndeletniciri sau ocupații ori meserii mai vechi și mai noi. Cu sfinții care erau călăuzitorii și ocrotitorilor celor care își făceau îndeletnicirea sau meseria pentru Dumnezeu. Poate facem și noi ca ei.

Pentru oieri erau îndrumători și ocrotitori sfinți precum Proorocii Ilie, Elisei, David, Sfântul Apostol Andrei (socotit păstorul fiarelor, începând cu lupii), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Dimitrie din Soluna (Săruna), zis și Izvorâtorul de Mir. Un sfânt al pielarilor (cu ramurile acestei îndeletniciri) și al oierilor (spre deosebire de alți păstori) este Sfântul Spiridon, Făcătorul de Minuni.

Aceeași sfinți erau îndrumătorii și ocrotitorii stăvarilor (crescătorilor de cai, măgari și catâri), văcarilor, bivolarilor, căprarilor etc. Căprarii mai ales (aici intrând și Românii care, cândva, mai creșteau cerbi și cerboaice) îl aveau la mare cinste și pe Sfântul Mucenic Mamant, care asemenea a păstorit peste capre sălbatice și cerbi, dar și pe Sfântul Ierarh Spiridon, care și ca episcop mai creștea capre și oi. Pentru stăvari, mai ales pentru cei din părțile Tisei și Dunării de Mijloc, dar și pentru stăvarii români de pe Nistrul de Sus, de pe Pripit (Pripiat) etc., era la mare cinste Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours), fost călăraș1 în armatele romane.

Pe aceeași sfinți Andrei Apostolul, Mamant Mucenicul și Sfântul Dimitrie îi aveau îndrumători și ocrotitori învățătorii sau îmblânzitorii de animale; aceștia sunt cei care dădeau cândva Românimii caii învățați, câinii învățați, fiarele îmblânzite etc. Firește, unii dintre ei erau și stăvari, vânători ș.a.m.d.

Crescătorii de animale de casă, precum găinile, porcii, câinii, pisicile, porumbeii, rațele, gâștele și orice animale din curtea omului au ca îndrumători și ocrotitorii pe Sfinții Mucenici Gheorghe, Elmo (Erasmus), Dimitrie, Pantelimon etc.

Vânătorii cinsteau și se aflau sub călăuzirea Patriarhului Moise și Proorocilor David și Ilie, toți trei călăuzindu-și oamenii prin pustie prin mijlocul dușmanilor și fiarelor sălbatice. De asemenea (adesea și după ținta de seamă a lucrării lor2) i-au mai cinstit mult și pe Sfântul Apostol Andrei, pe Sfântul Mucenic Mamant, pe Sfântul Hubert de Leodium, pe Sfântul Eustațiu etc.

Grădinarii, pomarii, plugarii și vierii îl aveau în cinste în primul rând pe Sfântul Trifon, apoi și pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe Proorocul Ilie etc.

Stuparii, adică apicultorii cum mai sunt numiți astăzi, albinarii, lumânărarii (făcătorii de lumânări, adică) și săpunarii (adică cei care fac săpun) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Ambrozie de Mediolan (astăzi Milan). De asemenea îi cinstesc pe Sfântul Trifon (apărător împotriva dăunătorilor, de la gândaci la șoareci), pe Sfântul Prooroc Ilie (pe alocuri ținut mai aproape de albinari decât Sfântul Ambrozie), pe Sfântul Apostol Bartolomeu (de asemenea vechi ocrotitor al albinelor, bondarilor și păstorilor acestora), pe Sfântul Dimitrie etc.

Pe Sfântul Apostol Bartolomeu l-au ținut la cinste ultimele două milenii și făcătorii creștini de mursă3 și de mied (denumire pentru multe băuturi alcoolice având ca temelie mierea, de la unele dulci și slab alcoolice la altele seci și foarte tari, cu felurite variante).

Tot pe Sfântul Apostol Bartolomeu, alături de Sfântul Trifon, îi socoteau îndrumători și apărători cei care se îndeletniceau cu facerea vinului. La fel cei care făceau sicheră, adică cidru. În multe părți Sfântul Trifon este socotit patronul viticultorilor și mustarilor sau vinarilor.

Cei care se îndeletniceau cu ostășia îi aveau, firește, pe sfinții militari, începând cu amintiții mai sus Gheorghe și Dimitrie, dar și pe Sfinții Arhangheli și pe Sfinții Împărați ai Românilor (începând, bineînțeles, de la Constantin cel Mare).

Cei care făceau parte din cler, fie ca zugravi (pictori) bisericești, ca citeți, gropari, ipodiaconi, diaconi, preoți sau chiar vlădici (episcopi), îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Trei Ierarhi și/sau pe alții dintre cei amintiți mai sus, ori alți clerici care au câștigat mai înainte Împărăția Cerurilor.

Pietrarii, dar și zidarii și constructorii (chiar și în lemn!) îl cinsteau dintre sfinți mai ales pe Apostolul Toma. Același Sfânt Toma este și patronul arhitecților și inginerilor constructori.

Pentru cărămidari un loc deosebit îl avea Sfântul Ierarh Spiridon, cel ce printr-o cărămidă a închipuit Sfânta Treime la Primul Sinod Ecumenic (de la Niceea, 318), prin lutul, apa și focul ce o alcătuiesc.

Rotarii, dogarii, tâmplarii și alți lucrători în lemn îl aveau ca îndrumător și ocrotitor mai cu seamă pe Dreptul Iosif – și nu de puține ori se lăudau că Însuși Domnul nostru Iisus Christos a fost lucrător în lemn! De asemenea mulți dintre ei îl țineau ca patron pe Sfântul Apostol Matia (mai ales la vechii Români din Dalmația, Epir, Acarnania, Etolia, Moreea și Candia).

Minerii sunt călăuziți și ocrotiți mai ales de Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara), ea fiind cea mai vestită patroană a lor. De asemenea mai au pe Sfinții Mucenici Flor și Lavru șij pe Sfântul Cristofor (ca îndrumător la săpături ca să nu se dea de apă – mare – și ca apărător împotriva infiltrațiilor apei sau surpărilor aduse de aceasta).

Sfântul Jula, sau Giula, sau Gilă, sau Egidius (Giles ori Gilles în Occident) este unul dintre patronii făurarilor (fierari, aurari, argintari, potcovari etc.) alături de Sfântul Apostol Iacob, de Sfântul Spiridon (mai ales pentru aurari), Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara) – aceasta mai ales pentru fierari –, Sfinții Mucenici Flor și Lavru (pentru fierari și bijutieri) etc.

Armașii, adică făuritorii de arme și armuri, ca și rotarii făcători de scuturi, meșterii făuritori de arcuri și săgeți etc., stau din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail.

Tot sub îndrumarea și ocrotirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru se află din vechime sobarii și coșarii, cei prin care se ține sub stăpânire focul; de asemenea și făcătorii de cuptoare (mari) sau, cum li se zice astăzi, furnale.

Podarii, adică cei care asigură trecerea apelor pe poduri umblătoare (numite astăzi și pontoane) sunt sub ocrotirea Sfântului Cristofor, care s-a îndeletnicit de asemenea cu trecerea apelor. La fel constructorii de poduri și de diguri.

Împletitorii de coșuri (un meșteșug foarte trebuincios în trecut!) îi cinsteau mai ales pe cuvioșii din Egipt, mari împletitori de coșuri, începând cu Sfintul Cuvios Antonie cel Mare.

Ceasornicarii și alții care se îndeletnicesc fie cu măsurarea timpului, fie cu aparate ce fac asta, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Dionisie cel Mic (cel Smerit), de fel din Dicia (Dobrogea).

Pielarii, adică cei care știau să lucreze cu pieile și blănurile, împreună cu blănarii, curelarii, cojocarii etc. sunt patronați de Sfântul Ierarh Spiridon. Între pielarii de demult erau cuprinși și cei care făceau încălțăminte – deoarece tot ei făceau și curele, chimire și altele asemenea – astăzi numiți cizmari. Tot aici intrau și unii dintre cei numiți mai apoi papucari (făcători de papuci), dacă îi lucrau din piele – dacă lucrau cu pânzeturi și sfori papucarii intrau la croitori.

Croitorii îi au ca îndrumători și ocrotitori pe Sfântul Apostol Pavel, făcătorul de corturi, pe Măicuța Domnului, vestită pentru îndemânarea ei în cusut și împletit, pe Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours).

Drumarii sau făcătorii de drumuri sunt călăuziți și apărați de Sfinții Apostoli (care au călătorit din Ierusalim până în Spania și India, și pe apă dar mai ales pe uscat) și îndeosebi de Sfântul Apostol Toma.

Scriitorii creștini sunt sub îndrumarea și călăuzirea Sfântului Prooroc David – și în mare a Sfinților Prooroci –, a Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Niceta Romanul și a Sfântului Ieronim (ca și a altor sfinți scriitori). La fel sunt tipografii, legătorii de cărți etc.

Solii sau curierii – cum sunt numiți astăzi –, poștașii vechi și noi (deci și olăcarii de altădată), transmisioniștii moderni și cei care lucrează în orice fel în transmiterea de mesaje, date etc. îl au ca patron, în primul rând, pe purtătorul de vești dumnezeiești Gabriel Arhanghelul.

Vindecătorii sau tămăduitorii sau medicii și-au îndreptat privirile și spre Sfântul Apostol Luca, spre toți doctorii fără de arginți (Ioan, Chir, Damian, Pantelimon, Cozma etc.) dar și spre făcători de minuni ca Sfântul Haralambie, Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Luminătorul, Sfântul Pantelimon etc. De asemenea Sfântul Vasile cel Mare este patron mai ales al tuturor celor care lucrează în spitale, fie că sunt medici, asistente, tehnicieni medicali sau alt personal. Stomatologii sau vindecătorii (doctorii) de dinți mai au drept patron și pe Sfântul Patric.

Sfântul Mucenic Filimon este îndrumătorul și ocrotitorul actorilor. Un alt sfânt al actorilor este socotit Proorocul David, ca cel care, de nevoie, a jucat (și chiar foarte bine) anume roluri în fața unor mărimi ale vremii sale.

Sfântul Prooroc David, Sfânta Cecilia, Sfântul Andrei Criteanul, Cuvioasa Casiana, Niceta de Remesiana și Sfântul Roman Melodul sunt câțiva dintre îndrumătorii și ocrotitorii cântăreților (din gură și din instrumente muzicale), ai făurarilor de instrumente muzicale, ai compozitorilor și poeților etc.

Zugravii de biserici sau icoane, și de fapt toți pictorii iubitori de Dumnezeu, au ca îndrumător și ocrotitor în primul rând pe Sfântul Apostol Luca, cel care a zugrăvit primele icoane creștine.

Marinarii români îi cinstesc mai ales pe Sfântul Foca, pe Sfântul Apostol Pavel/Paul (scăpat de multe ori din naufragii prin dumnezeiască putere), pe Sfântul Isidor, pe Sfântul Cristofor și pe Sfântul Ierah Nicolae, pe Sfântul Elmo (Erasmus), iar în Apus și pe Sfântul Brandon (în ultimele decenii devenit mai cunoscut la noi, alături de Sfântul Patric (Patrick al Irlandei)4 și alți sfinți ortodocși din Vestul Europei).

Pescarii, în afară de Marele Pescar, stăteau sub călăuzirea și apărarea Sfinților Apostoli, foști pescari, și mai ales a Sfinților Apostoli Andrei, Petru și Ioan.

Negustorii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Nicolae al Mirelor și Cristofor (ocrotitori și ai tututor călătorilor) și pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (care a fost el însuși negustor).

Pentru vameși primul sfânt rămâne totdeauna Sfântul Apostol Matei, vameșul venit la Credință din adorație față de Mântuitorul. Tot el este patronul contabililor și al tuturor celor ce lucrează în finanțe. În vechime era cinstit de către vistiernici (un fel de bancheri ai vremurilor de demult) și Patriarhul Avraam, cel care a administrat multă avere cu înțelepciune și deplină lipsă de lăcomie.

Învățătorii au, alături de Marele Învățător Iisus Christos, mulți sfinți care le sunt călăuzitori și ocrotitori: de la mulți sfinți ierarhi (Ambrozie, Ioan Gură de Aur, Grigore Luminătorul, Vasile cel Mare, Grigore cel Mare, Niceta de Remesiana etc., etc.), la Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfântul Prooroc David și nenumărați alții. Aceeași sfinți îi patronează pe ucenici (alături de sfinții meseriei lor), pe elevi și pe studenți (doctoranzi etc.).

Sfetnicii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Patriarhii Avraam, Isac și Iacob, pe Sfântul Prooroc David și ceilalți prooroci, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfinții Mucenici Serghie și Vah, pe Sfinții Ierarhi Silvestru și Ambrozie, pe Sfântul Daniil Sihastrul, pe Sfântul Antim Ivireanul etc.

Inginerii îți găsesc sfântul care îi patronează după specializarea lor – cei specializați în construcții, asemenea constructorilor, cei specializați în minerit asemenea minerilor etc. Electricienii și toți cei care lucrează cu energia electrică sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Prooroc Ilie. Toți aceștia sunt și sub ocrotirea Sfântului Patric al Irlandei.

Pompierii sau stingătorii de pojar (incendiu) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Florian (prăznuit pe 4 mai). Acest străbun al Românilor, născut aproape de malurile Dunării, a fost nu doar un mare general roman ci și unul dintre cei mai buni conducători ai unităților de stingere a incendiilor din armata romană (acestei armate îi reveneau misiunile ce sunt astăzi ale pompierilor). De asemenea îl au ca patroni și pe Sfântul Prooroc Ilie și pe Sfântul Iosif de la Partoș.

Bombagii – după numirea veche românească –, adică artileriștii și tanchiștii de astăzi, precum și geniștii, o cinsteau mult pe Sfânta Muceniță Barbara (Varvara), dar și pe Sfântul Prooroc Ilie.

Judecătorii au ca îndrumători și ocrotitori, în afară de Marele Judecător, pe Sfântul Prooroc Ilie, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pe Sfântul Ioan Gură de Aur etc.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului este socotit și patronul avocaților, alături de Sfântul Apostol Pavel, de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful etc.

Informaticienii și progamatorii, ca unii ce lucrează cu informația în formă electronică, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil și a Sfântului Prooroc Ilie.

Bucătarii și gospodinele, alături de Măicuța Domnului (ea însăși gospodină și bucătăreasă), îl au ca ocrotitor pe Sfântul Eufrosin Bucătarul (11 Septembrie).

Pentru ale lor sfinte rugăciuni și cu ale lor sfinte învățături, Doamne ajută-ne să facem voia Ta și ne miluiește pe noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Așa cum am spus la început, această înșiruire nu este întreagă. Dacă cineva nu își găsește sfântul călăuzitor și îndrumător al îndeletnicirii sale, este liber să îl amintească în comentarii. Și, după putere, voi încerca să întregesc lista. Mulțumesc pentru înțelegere și ajutor!

1Călăraș este denumirea românească pentru luptătorii călare (cavaleri, cum li se spunea în Apus).

2Dintotdeauna vânătorii au fost și păzitori ai bunei rânduieli a firii, adică a naturii sau sălbăticiei.

3Mursă = (lat.) băutură din sucuri de fructe sau sevă (de arțar, de viță de vie etc.), amestcate cu miere și alcoolizate (controlat).

4Amintim faptul că Sfântul Patric(k) este un sfânt ortodox, unul dintre cei care au apărat Biserica lui Dumnezeu din Apus de invoațiile papiste, pricină pentru care a fost urât de mulți dintre promotorii lor.

Între Limba Română și Creolo-Română

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiul – mahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

”Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă [s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Inima Românimii trăiește aici

Alegerile din SUA 2020 și teoria conspirației

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Donald Trump a declarat, repetat, că alegerile prezidențiale din SUA, 2020, au fost viciate și falsificate. Declarații categorisite drept „teoria conspirației” de către Stânga americană și mondială. Inclusiv de către Stânga românească – adică imensa majoritate a posturilor de televiziune.

Unul dintre exemplele invocate de Donald Trump și susținătorii lui a fost laptopul lui Hunter Biden. Hunter Biden fiind fiul lui Robinet Biden, cunoscut și drept Joke Biden sau Joe Biden, actualul președinte SUA. Iar laptopul lui Hunter Biden fiind abandonat de posesor, și ajuns pe mâna presei libere, a devenit o sursă de informații esențiale despre corupția profundă a Familiei Biden. Aici intrând implicarea Familiei Biden în afaceri incorecte cu China, dar și afaceri murdare cu Ucraina, precum și droguri, activități sexuale etc.

Or, în clipa în care dovezile din laptopul lui Hunter Biden au apărut în presa liberă, presa de Stânga – de la CNN la BBC – a început să urle că este vorba despre o „manipulare rusească”. Facebook a adoptat o politică radicală de eliminare a oricăror referințe la laptopul lui Hunter Biden, de asemenea sub pretextul că este o „manipulare rusească”.
Pe de altă parte, grupurile pro-Donald Trump au susținut că se impune o anchetă rapidă care să dovedească adevărul. Au susținut că laptopul lui Hunter Biden există, i-a aparținut acestuia, iar datele de pe laptop sunt datele furnizate – involuntar, însă real – chiar de Hunter Biden. Că gravitatea acestor date necesită amintita anchetă de urgență și că instituții ca FBI, CIA etc. par să se implice în mușamalizarea dezvăluirilor, în loc să le ancheteze în conformitate cu interesul național (și cu obligațiile instituționale ale respectivelor organisme, desigur).
În sfârșit, CIA, FBI și alte grupări similare au anunțat publicul că nu au informații care să dovedească autenticitatea laptopului lui Hunter Biden, implicit a informațiilor respective. Dar că acuzațiile de implicare a lor în mușamalizarea dezvăluirilor sunt o minciună, o manevră electorală a lui Trump și a susținătorilor etc.

De câteva luni de zile, însă, s-a dovedit că laptopul lui Hunter Biden este chiar laptopul acestuia, iar informațiile de pe el sunt cele apărute în urma folosirii laptopului de către Hunter Biden!!!
Altfel spus, corupția teribilă a Familiei Biden este o realitate mărturisită chiar de această familie, documentele de pe laptop fiind reale. În ciuda acestui fapt, până astăzi cenzura continuă să funcționeze, atât în rețelele mediatice de Stânga, dar și pe Facebook. Se poate spune, simplu și la obiect, că dacă postul de radio sau televiziune pe care îl urmăriți este Comunist sau democratic după un singur criteriu:
a prezentat sau nu a prezentat faptul că laptopul lui Hunter Biden există, este real și dovedește corupția Familiei Biden.

Ca o bomboană pe colivă, cireașă pe tort sau o feliuță de lămâie la o cană de ceai de tei cu o picătură de miere, Zuckerberg, proprietarul (nominal al) Facebook, recunoaște public: FBI ne-a cerut să cenzurăm informațiile despre laptopul lui Hunter Biden, pentru că deține dovezi că este o manipulare rusească. Un videoclip dedicat găsiți aici (click).

Zuckerberg mărturisește că FBI i-a cerut să intervină în alegerile din 2020 prin cenzurarea veștilor despre laptopul lui Hunter Biden (și felurite infracțiuni ale acestuia)

Ca urmare, se poate constata factual că, într-adevăr, alegerile prezidențiale din SUA 2020 au fost falsificate. Și au fost falsificate prin intervenția directă, ilegală și coruptă, a FBI.
Este evident că fără blocajul practicat de FBI dovezile din laptopul lui Hunter Biden ar fi ieșit la iveală și ar fi dus la acțiuni în justiție. Acțiuni care l-ar fi implicat și pe Joe Biden. Cu consecințe clare.

Desigur, acum când s-a dovedit că FBI a mințit sistematic, a intervenit abuziv în alegeri etc., se pune întrebarea de bun-simț:
Cine a impus cenzurarea discuțiilor despre ilegalitățile din alegerile prezidențiale SUA 2020?
Dar, mai ales, întrebarea
De ce?

Și, dacă tot punem întrebări, să mai punem o întrebare de bun-simț.
De ce mărturisește Zuckerberg?
Am amintit de ciudata încercare a lui Fauci de a spune că nu a făcut ceea ce s-a lăudat ani de zile că a făcut. Acum avem încercarea lui Zuckerberg de a se declara ne-vinovat de cenzura pe care a declanșat-o, aruncând vinovăția în spatele FBI-ului.
De ce?

Mihai-Andrei Aldea

Legătura sau Așezământul lui Mihai Viteazul

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
Mihai-Viteazul – portet de epocă

Cunoașteți Adevărul, și Adevărul vă va face liberi!

Mitologia masonică și comunistă cuprinde nu doar originile Neamului Românesc, ci și multe alte aspecte istorice. Practica de a schimba istoria „pe ici, pe colo, prin punctele esențiale”, ca să se potrivească propagandei, este veche și continuă. Căutarea adevărului, cu dorința cinstită de a-l găsi, face deosebirea dintre cel înrobit de minciună și cel care urcă spre Libertate.

Printre miturile vechi ale Stângii este și feudalismul românesc, o construcție fantasmagorică însă foarte bine înfiptă în creierele cetățenilor – e drept, după mai mult de un secol de propagandă. Fără acest feudalism, nu exista lupta de clasă imaginată de Stânga (și indusă, prin propagandă, pretutindeni). Ca urmare, era nevoie de crearea acestui feudalism românesc, oricât de imaginar.
Aici intră și mitul legării de glie a Țăranilor de către Mihai Viteazul.

Acest mit pretinde că, pe la 1595, are loc un act foarte important pentru istoria românească, pentru societatea românească; cităm:

„Legătura lui Mihai Viteazul desființează dreptul de strămutare al țăranilor și transformă în șerbi pe oamenii liberi fără pământ.” [ILD: 139]

Istoria lumii în date, din care dăm citatul, este o lucrare esențială a istoriografiei comuniste (ceaușiste). În acestă privință (a „Legăturii lui Mihai Viteazul”) ea reflectă un punct de vedere paradigmatic pentru istoriografia comunistă din România anilor 1848-2022. Aceeași viziune apare și în creațiile artistice de factură comunistă. Conform ei, Mihai Viteazul a introdus „legarea de glie a țăranului român”, stare care se va numi vecinie (vicinie) sau rumânie. Sau cel puțin a generalizat-o, spun unii istorici mai îndrăzneți. Dar mitul Legăturii lui Mihai nu aparține doar Comunismului!

Primul care vine cu această idee este Nicolae Bălcescu, mason celebru, în Magazin Istoric pentru Dacia, t. II, București, 1846, p. 236-2371. El afirmă că „acest act barbar” al Prințului Mihai ar fi legat „vecinic” de moșie pe „țăran”. Și că ar fi fost făcut pentru că „aristocrația” l-ar fi „silit la aceasta”. Dincolo de justificarea tipică Stângii – prin „oprimarea poporului de aristocrație” –, mitul vecinirii, adică șerbirii sau iobăgirii „țăranului” român, de către Mihai Viteazul se va păstra în istoriografie. De la Catargiu la Iorga, numeroase personalități repetă și propagă acest mit [Giurescu, 2011:44-45 ș.cl.]. Singura nuanță este, la unii istorici, ideea că nu Mihai Viteazul ar fi întemeitorul veciniei (rumâniei), ci acela care ar fi generalizat-o.

Totuși, în 1915, este prezentat studiul academic al lui Constantin Giurescu ce dovedește că sursele istorice

  • atestă existența veciniei (sau rumâniei) cu mult înainte de Mihai Viteazul și cel puțin din secolul al XIV-lea [Giurescu, 2011:46-47]
  • că vecinii sau rumânii erau un fel de arendași care puteau să plece de pe moșie dacă nu aveau datorii către proprietar (ceea ce este de bun simț!) și erau aduși înapoi pe moșie dacă fugeau fără să își plătească datoriile (ceea ce este tot de bun simț); ca urmare, era o stare deosebită de aceea de șerb
  • că Mihai Viteazul prin așezământul său de fapt a oprit aducerea vecinilor înapoi pe moșiile de pe care fugiseră (fără să își plătească dările!)

Ca urmare, departe de a fi o legătură sau un așezământ într-un înțeles negativ pentru vecini (rumâni), dimpotrivă, Așezământul lui Mihai Viteazul este o ștergere a vechilor datorii ale vecinilor (rumânilor) fugiți.
Dragostea populară foarte mare pentru Mihai Viteazul, atât la Românii de la Nord și Sud de Dunăre, cât și la Secui, Sârbi, Albanezi, Bulgari, Greci etc. s-a datorat și dreptății și milei înțelepte ce îl însoțea pe principele român. Nenumărați eroi populari s-au ridicat la luptă alături de Mihai Viteazul, inclusiv (sau, mai ales) din 1595 încolo. Ștergerea datoriilor rumânilor (vecinilor) a fost unul dintre argumentele forte ale domnitorului român.

Tot această așezare sau legătură eliberatoare explică și entuziasmul țăranilor din Ardeal față de venirea lui Mihai, încrederea în eliberarea pe care acesta o va aduce.
Din păcate, încrederea aceasta a fost trădată; și aici avem cea mai mare greșeală a lui Mihai Viteazul, care îi va aduce și moartea: încrederea în aristocrația apuseană.

Mihai-Andrei Aldea

1. Tot acolo Nicolae Bălcescu face o afirmație esențială pentru a înțelege Evul Mediu românesc. După ce prezintă Așezământul lui Mihai Viteazul așa cum îl vede el (ca înrobire, și prima înrobire, a țăranilor români în vecinie/rumânie/șerbie), Bălcescu adaugă „De atunci să desăvârși regimul feudal în țara noastră.” (Magazin istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 237). Este o afirmație esențială deoarece în lipsa unei mase de șerbi sau iobagi nu se poate vorbi despre un regim feudal real. Deoarece, în realitate, vecinii sau rumânii nu erau șerbi sau iobagi, rezultă că cel puțin până la instalarea Fanariotismului Principatele Române Dunărene (Muntenia și Moldova) nu erau state feudale în înțelesul propriu al cuvântului.

Bibliografie selectivă

  1. *** Istoria lumii în date, elaborată de Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu și Gheorghe Rădulescu sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oțetea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969 (citată în text în forma [ILD: p.], unde „p.” este pagina)
  2. Giurescu, Constantin C. (2011) Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Scripta, București
  3. Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. 2, De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București (la paginile 372-375 pentru subiectul de față)

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Mihai-Andrei Aldea19 comentarii

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

”Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea