4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste. Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.

Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului¹. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.

Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!²

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc.).

Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu au icoane³. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.

A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.

Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.

Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură – fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o „completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a şaptea este mult prea limpede.

*

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:

„De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»”. (J. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 352)

„Noi ne asociem ca biserică”!!!
„Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „subsemnaţii, ne asociem ca biserică”! Cât de ridicol!

Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte „subsemnaţi„ să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos⁴? Acea Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea” adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).

La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de Dumnezeu.

Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum îi vom numi pe cei ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau sectanţi, desigur. Tot una e.

Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.

Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii săi” – cum spun adventiştii – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)

Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe aceasta nu o ţin! 

Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii, deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum vom vedea mai jos, iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine” (de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. Şi mereu se găsesc noi „pastori”, noi „(i)luminaţi”, noi „inspiraţi”, care să înfiinţeze o nouă grupare… De aceea există şi multe secte „milenariste” şi „adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” pe ideile milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.

Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că „sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, va veni şi Fiul lui Dumnezeu în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.

Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau „Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.

Note

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă