Etichetă: Mihai-Andrei Aldea; Aldea

România sub Comunism. Un caz de instaurare a „libertăţii comuniste”. Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Seria de articole „România sub Comunism” cuprinde felurite mărturii istorice ale vieţii Românilor în timpul ocupaţiei comunisto-sovietice şi comunist-autonomiste din anii 1944-1989.

Există mai multe puncte de vedere asupra acestei perioade. În ceea ce mă priveşte, o socotesc o ocupaţie având originile într-o serie de fenomene istorice mai vechi.
Acestea sunt multe şi vaste, de la dezvoltarea „stângii” politice (Masonerie, Liberalism, Comunism Utopic, Socialism etc.) şi victoriei Stângii (însoţită de genocid împotriva opoziţiei) în unele state (precum Franţa sau Imperiul Rus) şi până la genocidul sistematic împotriva României Străvechi lansat în secolul al XVIII-lea de Greco-Catolicism, Maghiarism, Fanariotism, Pan-Slavism şi alte curente asemănătoare.

Cu toate că mulţi pun începutul ocupaţiei comuniste în România la 23 August 1944 eu cred că această zi neagră din istoria României şi a lumii este doar o concluzie a unor procese mai vechi.
Totuşi, ce-i drept, ziua de 23 August 1944 marchează data de la care Statul Român (Român?) este supus ori se supune oficial Comunismului.
În acelaşi fel, 22 Decembrie 1989 este ziua în care Nicolae Ceauşescu fuge din Bucureşti, pierzând puterea şi regimul comunist-autonomist al acestuia este înlocuit de bolşevismul internaţionalist al grupului Iliescu-Roman-Brucan. (Neaşteptata ieşire în stradă a Românilor şi mai ales a tinerilor salvează România de ocupaţia sovietică, ungurească, bulgărească şi iugoslavă urmată de împărţirea Ţării între statele „salvatoare”).

Merită observat faptul că România este sub Comunism până în ziua de astăzi.
F.S.N.-ul este o grupare creată de Comuniştii care au acceptat participarea la complotul împotriva Regimului Ceauşescu, tranformată după 22 Decembrie 1989 în partid politic. Această transformare a cuprins înglobarea unui număr foarte mare de activişti de partid şi membri de partid din fostul P.C.R., ideologia F.S.N.-ului fiind masiv comunistă.
Partidele zis „istorice” apărute după 22 Decembrie 1989 au fost încercări ale câtorva supravieţuitori liberali şi conservatori de reluare a unor linii politice pierdute. ele au fost pe de-o parte infiltrate de la început de agenţii comunişti ai puterii, pe de altă parte lipsite de lideri politici cu pregătirea necesară unei asemenea lucrări [1]. Fără a nega patriotismul şi onestitatea – chiar eroismul – unor persoane precum Ion Raţiu, Corneliu Coposu şi alţi câţiva, trebuie subliniat că nu au avut nici pregătirea şi nici puterea necesară pentru a impune o organizare, un nivel de pregătire şi moralitate şi un traseu politic în conformitate cu ceea ce era(este) nevoie. După 1990 preluarea opoziţiei de către foşti membri ai P.C.R. şi/sau F.S.N. s-a intensificat. S-au adăugat ulterior şi grupuri de neo-comunişti, adepţi ai formelor bolşevice occidentale (ce reiau, de fapt, principiile comuniste din anii 1900-1930, de la „Revoluţia sexuală” bolşevică la oprimarea, inclusiv prin violenţă, a oricărei opoziţii şi interzicerea dreptului la liberă-opinie).
Şi în F.S.N., şi în celelalte grupări şi ramuri politice, au existat şi există oameni de valoare, inclusiv anti-comunişti. Unii aparţin acestor grupări din pragmatism – este locul din care pot face mai mult bine şi pot limita mai eficient răul -, alţii din naivitate. Dar dincolo de aceste prezenţe (excepţii) pozitive, dominanta politică a tuturor grupărilor, de la P.S.D. la U.S.R., a fost şi rămâne aceea dată de două constante:
– doctrina de stânga (adesea de extremă stânga)
– control extern.

Totuşi articolele din grupul România sub Comunism se concentrează, după cum am spus, asupra perioadei 1944-1989.

Adăugăm în sfârşit o mică lămurire.
Am vorbit la început despre „ocupaţia comunisto-sovietică şi comunist-autonomistă din anii 1944-1989″.
Cuvântul „ocupaţie” poate stârni unele nedumeriri. El exprimă însă cel mai bine o realitate concretă, ce poate părea foarte complicată la prima vedere.
Este vorba despre faptul că din 23 August 1944 România intră – întâi în mare parte, apoi în întregime – sub ocupaţia unor regimuri comuniste ce se pretind a fi populare sau democratice, dar care au, de fapt, susţinere externă (inclusiv militară). Ele nu au fost şi nu sunt alese de popor, nu au fost şi nu sunt susţinute de popor. Au fost şi sunt impuse prin înşelăciune, şantaj, teroare şi alte mijloace tipice unui regim de ocupaţie mascată.

Desigur, se poate replica arătându-se că la fel a fost şi Regimul Fanariot, apoi cel Masonic în Moldova şi Muntenia, cel Unguresc, apoi Austriac, apoi Austro-Ungar în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din Vestul Arcului Carpatic etc. Şi suntem de acord că aşa a fost. De aceea am şi specificat faptul că acest regim de ocupaţie (mascată) ţine de Comunism (fie el internaţionalist, autonomist ori de altă factură).

Conştientizarea unei probleme este primul pas către întreptarea ei.
Nădejdea mea – probabil naivă – este ca cititorii să înţeleagă adevărul şi să devină liberi.
Înrobirea Românilor şi a României este cu putinţă atât prin ruperea de rădăcini – adică de Străbuni, de România Străveche şi moştenirea ei -, cât şi prin aderarea la păcăleala jocurilor politice obişnuite. Aşa-zisele lupte dintre „Putere” şi „Opoziţie” sunt identice, la noi cel puţin, unei lupte între marionetele unui păpuşar. Eliberarea nu poate să vină prin alegerea şi sprijinirea uneia dintre marionete, ci prin ieşirea hotărâtă din jocul păpuşarului.
Primii paşi îi constituie
– conştientizarea existenţei acestui „circ politic” prin care oamenii sunt făcuţi să ignore păpuşarii şi să lupte pentru marionete sau împotriva lor, la nesfârşit;
– conştientizarea faptului că Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc sunt singurele repere clare în haosul agitaţiilor omeneşti;
– întoarcerea la rădăcini.

Mai departe, fiecare îşi poate alege drumul şi crucea după înzestrarea şi chemarea sa.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de final

[1]Un fapt pe care mai toţi opozanţii Comunismului post-decembrist îl ignoră sistematic este necesitatea unei riguroase pregătiri pentru viaţa politică. Aici intră în primul rând cunoaşterea adevărată a Constituţiei României – şi Constituţiilor anterioare -, a organelor politice şi administrative şi a principiilor de funcţionare a acestora, a mecanismelor de luare şi aplicare a hotărârilor în Stat – atât oficiale cât şi neoficiale – etc. Aceste cunoştinţe tehnice sunt elementare pentru viaţa politică. Dar cunoaşterea lor îl poate face pe om un bun funcţionar, inclusiv de nivel înalt, însă nu un bun politician. Un bun politician trebuie să cunoască şi principiile luptei politice, ale campaniei electorale, ale Diplomaţiei, Retoricii şi altor asemenea discipline. Amatorismul bine-intenţionat, larg practicat de patrioţi, este la fel de romantic şi eficient ca un atac al unor cavalerişti înarmaţi cu săbii şi suliţe împotriva unei cazemate din beton armat B400, înzestrată cu mitraliere uşoare şi grele, aruncătoare de grenade şi de flăcări, tunuri cu tragere rapidă etc.

 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România sub Comunism. Fabrica „Dacia” din Bucureşti, 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Amintisem cândva de „alegerile libere” de la Uzinele Malaxa din Bucureşti, 1945.
Aceste „alegeri liberi” din unităţile de producţie din România fac parte din mitomaniaca propagandă comunistă. Cazul pe care l-am dat – cel al Uzinelor Malaxa – este doar unul dintre multe. Revenim astăzi cu o mică amintire a felului în care Comuniştii preiau în 1945 controlul asupra muncitorilor de la Fabrica de textile „Dacia” din Bucureşti (şi, implicit, preiau controlul asupra fabricii şi asupra familiilor acestor muncitori).

Exemplul acesta este cu atât mai important cu cât ţine de cea mai puternică industrie bucureşteană interbelică. În 1939 existau peste 18.000 de muncitori textilişti în Capitală.
Pentru comparaţie, după Uzinele Reşiţa, locul doi în clasamentul angajatorilor din Regatul României era ocupat, în acelaşi an 1939, de Transportul Public Bucureşti, cu un total de peste 15.000 de angajaţi. Spre deosebire de această instituţie de stat, industria textilă bucureşteană era alcătuită din mai multe firme particulare, mici, mijlocii şi mari, printre care şi Fabrica de textile „Dacia”, din Bucureştii Noi.
Ca şi alte întreprinderi, fabrici şi ateliere preluate prin forţă de Comunişti, şi „Dacia” va fi, mai târziu, prezentată drept „ctitorie comunistă”.
Cei drept, din sumele uriaşe produse de această fabrică – redenumită Întreprinderea de textile „Dacia” – s-a realizat în vremea lui Gheorghiu Dej o modernizare şi extindere.

Textile Dacia Bucureşti noul complex 1964.jpgO vedere comunistă cu „Întreprinderea textilă Dacia” în 1964

Merită subliniat faptul că viaţa unui cartier a fost legată de această unitate de producţie. Altfel spus, prin preluarea ei Comuniştii au obţinut controlul asupra unei părţi importante din populaţia Bucureştilor, Iar modelul nu a fost aplicat doar aici, sau doar aici şi la Uzinele Malaxa, ci în toate fabricile şi uzinele din Ţară.

În prima parte a anului 1945 Comuniştii lucrau din greu la rezolvarea marelui lor handicap: numărul foarte mic de membri, prezenţa foarte slabă în societatea românească.
Tulbura (Moscova şi oamenii ei) mai ales numărul foarte mic de muncitori de stânga.

Muncitorii erau în majoritate Legionari, apoi Conservatori şi Liberali, eventual (în minoritate) Socialişti. Comuniştii de origine muncitorească erau foarte puţini (cca. 400 de persoane în întreaga Ţară) şi veneau din zone industriale alogene (evreieşti, ungureşti, germane etc.) şi, adesea, de mici dimensiuni. De exemplu, tatăl lui Ion Iliescu, agentul NKVD [1] Alexandru Iliescu, a fost, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „lucrător” – mai mult sau mai puţin muncitor, după chef – în domeniul „cizmăriei” (facerii de încălţăminte). Aceste zone industriale – masiv alogene, eventual şi mici – erau foarte greu de infiltrat de Siguranţă sau alte servicii, oamenii cunoscându-se foarte bine între ei şi detectând uşor orice intrus. Ca urmare, Comuniştii au putut să funcţioneze în cadrul lor în timpul ilegalităţii mult mai bine decât în unităţile mari, cu mulţi angajaţi Români, unde săreau în ochi prin concepţii şi purtare.

Cei cca. 900 de Comunişti organizaţi în Partidul Comunist Român şi alte grupuscule comuniste în Regatul României nu aveau doar problema numărului foarte mic de etnici Români (cca. 50 după informaţiile actuale), ceea ce oricum îi făcea nereprezentativi, ci şi a lipsei de aderenţi în „clasa muncitoare”. Care, după doctrina comunistă, ar fi trebuit să fie conducătoarea „Revoluţiei” (comuniste).
„Îndreptarea” acestei situaţii nedorite – şi care, crimă de neiertat, contrazicea doctrina comunistă – s-a făcut sub conducerea Moscovei.

Pe de-o parte, mii agenţi sovietici au primit dintr-o dată cetăţenie română.
Una dintre „pepinierele” de „cetăţeni români” de origine sovietică a fost zona transporturilor feroviare, trecute din 1944 sub controlul direct al Uniunii Sovietice. Aici se produceau în serie acte pentru amintiţii agenţi. Alţii erau aduşi pe alte filiere, folosindu-se toţi colaboraţioniştii din aparatul de stat (funcţionari, comisari de poliţie, politicieni, ofiţeri de la Interne sau Apărare etc.) pentru a se confecţiona rapid cetăţenii româneşti. (Aceeaşi practică s-a folosit şi după 1989 şi se foloseşte în continuare, deşi mai puţin în interesul unei anumite puteri şi mai mult pe linia corupţiei generalizate.)
Aceşti noi „cetăţeni români” au fost plasaţi în felurite locuri – de la instituţii de stat la fabrici şi ateliere. Şi au devenit un element esenţial în construirea noilor structuri de partid.

Pe de altă parte, s-au făcut felurite asocieri şi alianţe cu grupuri de stânga – socialiste, de pildă – prin care să se lărgească baza populară controlată de Comunişti. Mai târziu conducătorii acestor grupuri de stânga au fost masacraţi în puşcăriile şi lagărele comuniste. Până atunci, au fost adunaţi în „Frontul Unic Muncitoresc” şi alte structuri controlate de oamenii Moscovei.

În sfârşit, prin felurite mijloace oamenii Partidului au fost puşi la conducere pretutindeni. În zona muncitorească s-au folosit foarte mult alegerile sindicale, desfăşurate sub controlul trupelor comuniste de şoc (paramilitare) ale F.U.M. (Frontului Unic Muncitoresc) [3], cu sprijinul Armatei Sovietice şi chiar al instituţiilor de stat controlate de Comunişti.

Aceste metode s-au folosit şi la Fabrica de textile „Dacia.

După strecurarea „noilor cetăţeni” printre angajaţi şi completarea reţelei cu un număr mic de colaboraţionişti, Comuniştii au organizat „primele alegeri libere şi democratice” pentru „Comitetul de Fabrică”. (Acesta devenea, de acum, adevăratul conducător, administrator şi proprietar al unităţii respective, având în spate tot sprijinul ocupaţiei sovietice.)

Metoda era următoarea:
Se aduceau în fabrică sau lângă ea grupuri comuniste constituite în unităţi de şoc, înarmate cu bâte (iar conducătorii cu arme de foc). [2]
Comuniştii citeau o listă de candidaţi în care treceau aproape numai adepţii lor. Singurele excepţii erau reprezentanţii vechi ai muncitorilor prea bine cunoscuţi pentru a putea fi ignoraţi fără probleme. În mulţimea muncitorilor agenţii comunişti erau răspândiţi larg, astfel încât exclamaţiile lor – de aprobare sau respingere – să pară a aparţine unui număr cât mai mare de oameni. Se încerca astfel contaminarea celor neutri de „entuziasmul” sau „indignarea” agenţilor respectivi, astfel încât să se creeze o atmosferă cât mai favorabilă candidaţilor comunişti şi cât mai ostilă celorlalţi.
Urma „votul”, pe care Comuniştii îl doreau „prin aclamaţii” sau, în cel mai rău caz, prin „ridicarea mâinii”. Evident, „numărarea mâinilor” ţinea exclusiv de interpretarea Comuniştilor de la tribună, iar „măsurarea aclamaţiilor” era pur şi simplu o bătaie de joc.

Aceeaşi metodă a fost pusă în practică şi la „Dacia”.
Unităţi comuniste de şoc au intrat în fabrică, declarat pentru a supraveghea „ca totul să se desfăşoare fără tulburări”.
S-a citit lista candidaţilor, cu foarte puţine nume în afara celor ale Comuniştilor, în uralele şi aplaudele agenţilor bolşevici. Muncitorilor li se ceruse de la început să tacă. Apoi s-a propus „votul prin aclamaţii” sau ridicarea mâinii.
Doar că atunci când urma să se treacă la vot un tânăr muncitor, Vasile Bleancă (din Moldova), s-a ridicat şi a venit la tribună, cerând, conform statutului, cuvântul. Deşi Comuniştii ar fi vrut să-l refuze, muncitorii au cerut să fie lăsat să vorbească. Vasile Bleancă a cerut ca votul să fie secret, în scris, astfel încât să nu poată exista ameninţări pentru cei care votează indiferent de cum votează.
Comuniştii s-au opus categoric, iar cel care prezida a început să urle împotriva „elementelor fasciste, reacţionare”, care „se opun democraţiei populare” etc. (practica este folosită şi astăzi, termenul de „fascist” fiind folosit împotriva oricui se opune abuzurilor mafiei politice, abuzurilor Statului etc., iar susţinătorii Comunismului declarându-se „luptători antifascişti”, exact ca agenţii sovietici de atunci).

Muncitorii – în majoritate femei – au început să strige, acoperindu-l pe conducătorul comuniştilor, că vor „vot secret” (ce deosebire faţă de cele care îl adulau pe agentul comunist Petre Roman în 1990!). Comuniştii, din partea lor, urlau şi ei.
Vasile Bleancă a făcut semn de liniştire şi mulţi s-au oprit, chiar şi dintre Comunişti, curioşi să vadă ce va spune. El a cerut ca sistemul de vot (secret sau după model comunist) să fie votat simplu: cei care vor vot secret să meargă în partea în care merge şi el, cei care vor votul prin aclamaţii să meargă în partea cealaltă.
Într-o clipă toată lumea s-a dus în partea aleasă de Vasile Bleancă, lăsându-i pe Comunişti singuri. Prilej cu care s-a văzut şi cât sunt de puţini şi s-a dovedit că vor pierde alegerile dacă acestea se vor desfăşura cinstit.

Ca urmare, Comuniştii au chemat trupele de şoc, au atacat muncitorii şi l-au legat pe Vasile Bleancă, declarându-l „arestat”, încercând să-l scoată din fabrică.
„Grevă generală”, au început să strige muncitorii şi au ieşit în stradă, strigând şi ameninţând cu menţinerea grevei până la eliberarea tânărului muncitor.
Ca urmare, Comuniştii i-au dat drumul acestuia, în aclamaţiile entuziaste ale mulţimii, şi au declarat că se vor relua alegerile „mai încolo” (peste o săptămână sau mai mult), când se vor linişti spiritele.

În timpul nopţii, Comuniştii au venit la locuinţa lui Vasile Bleancă, au spart uşa, l-au smuls din pat şi, în plânsetele familiei îngrozite, l-au târât cu forţa prin curte până în maşina care aştepta în stradă (tânărul s-a luptat cu ei din răsputeri).
La marginea oraşului, într-un loc pustiu, l-au scos din maşină şi l-au împuşcat în cap. L-au lăsat acolo, să-l mănânce câini – după propriile lor cuvinte – şi au plecat.

Trezit de împuşcătură, un om de la o casă de lângă locul acela, a avut curajul să vină să vadă ce s-a întâmplat. L-a găsit pe Vasile Bleancă rănit la cap, cu sângele curgând şiroaie; dar, neaşteptat, în viaţă! L-a dus la spital şi acolo tânărul muncitor a fost salvat.

În timpul în care Vasile Bleancă era în spital unităţile de şoc comuniste, sprijinite de Poliţie şi trupe sovietice, au declarat „organizarea de alegeri libere muncitoreşti”, în cadrul cărora ei au vorbit, ei şi-au aclamat „aleşii”.
Comitetul de Fabrică astfel impus a preluat conducerea Fabricii de Textile „Dacia”.
Alegerile au fost prezentate vreme de peste patruzeci de ani drept „primele alegeri libere muncitoreşti ale întreprinderii”, drept „parte a procesului de eliberare a muncitorimii de sub jugul burgheziei şi fascismului”, drept „dovadă a dragostei de nezdruncinat a muncitorimii faţă de Comunism” etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea

[1] NKVD = Sistemul sovietic de servicii secrete organizat în 1934 prin contopirea tuturor serviciilor secrete existente până atunci. Alexandru Iliescu a „urcat” de la statutul de agitator comunist la unul mai înalt printr-o perioadă de instruire la Moscova (ca şi Nicolae Ceauşescu). Gradul căpătat acolo şi apartenenţa exactă (serviciul secret propriu-zis din care a făcut parte) sunt încă necunoscute.

[2] Practica a fost reluată în anii ’90 de către grupul Iliescu-Roman-Brucan, dar la o scară mai redusă, din pricina noilor mijloace media şi a capacităţii mult mai reduse de ascundere a adevărului faţă de anii ’40. Venirea minerilor la Bucureşti în 14-15 Iunie 1990 reprezintă cel mai celebru exemplu şi imaginile de atunci sunt tipice pentru intervenţiilor trupelor de şoc ale Comuniştilor în societatea românească a anilor ’40-’50.

[3] Denumirea de „Frontul Unic Muncitoresc” sau „Frontul Muncitoresc Unic”, impusă de la Moscova, a creat abrevierile FUM şi FMU, amândouă folosite în felurite glume (unele foarte vulgare) de către muncitorii anti-comunişti. Glume pedepsite de Comunişti cu bătaia, arestul, moartea, după caz.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică şi rătăciri

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

crucea-manafului

Cât de mare este lucrarea Împărtăşirii cu Sfintele Taine se poate înţelege din cuvintele Domnului:

„- Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.
Deci iudeii se certau între ei, zicând:
– Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?
Şi le-a zis Iisus:
– Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (Ioan 6.47-58)

Despre faptul că Împărtăşania este centrul vieţii creştine s-a spus şi s-a scris mult, foarte mult, dar nu de ajuns, de vreme ce încă se mai scrie.
Legătura dintre Creştini, pe care Sfintele Taine o zidesc neîncetat, legătura dintre Creştini şi Capul Bisericii, Marele Arhiereu Iisus Christos, Împăratul şi Învăţătorul, zidirea Bisericii, cu fiecare om, prin Sfânta Împărtăşanie, iată doar câteva dintre locurile în care se vede însemnătatea vitală Cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului.

Însă în rândurile ce urmează nu voi scrie în primul rând despre însemnătatea Sfintei Împărtăşanii – cu toate că o să o mai amintesc. Aceste rânduri sunt închinate rânduielilor canonice privitoare la Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Există preoţi care cred că Împărtăşania se dă la fiecare Liturghie celor pregătiţi să o primească; există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da numai o dată pe lună, numai o dată la patruzeci de zile, sau numai în cele patru posturi mari de peste an. Există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da şi în afara celor patru posturi mari, dar numai după o zi sau mai multe de post, în vreme ce alţii cred că pentru cei care ţin posturile aşezate de Biserică mai multă postire nu trebuie decât drept pocăinţă pentru anume păcate. Ba chiar unii cred că se pot da Sfintele Taine celor care au mâncat ori băut înainte de Sfânta Liturghie.

Am văzut duhovnici îmbunătăţiţi care aveau păreri deosebite în privinţa Împărtăşaniei. Dar care se primeau, unul pe altul, fără nicio supărare pentru această deosebire de păreri.
Însă mulţi dintre preoţii şi duhovnicii de astăzi nu doar că socotesc părerea lor drept adevăr absolut, adesea fără să fi cercetat vreodată Învăţătura Bisericii în această privinţă. Nu doar atât, ci chiar ajung la supărare, ba chiar furie, ură şi răzbunare împotriva celor care ţin altă rânduială.

Fără a vorbi despre scăderea sufletească şi despre depărtarea de Dumnezeu şi Biserică a celor care se lasă stăpâniţi de asemenea patimi, vom recunoaşte faptul că nu nădăjduim să-i îndreptăm prin aceste rânduri. După cum spune înţelepciunea populară,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Ca urmare, cele ce urmează sunt scrise pentru cei care deschis, întru Adevăr, vor să cunoască Învăţătura Bisericii despre primirea Sfintelor Taine.

1. Ce sunt Sfintele Taine?

Sunt Trupul (Carnea) şi Sângele Domnului nostru Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Prin mâncarea lor devenim, treptat, un trup, zidindu-ne în Biserica lui Dumnezeu, al cărei Cap este Iisus Christos.
Prin mâncarea lor stricăciunea trupului este, treptat, alungată, fiind înlocuită de nestricăciune. Prin mâncarea lor înclinarea spre păcat şi moarte a trupului este, treptat, vindecată, devenind înclinare spre curăţie, virtute, viaţă.
Bîneînţeles, această vindecare, curăţire şi sfinţire a trupului omenesc se face, prin Împărtăşanie, în acelaşi timp cu vindecarea, curăţirea şi sfinţirea sufletului.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine este izvorul fundamental al sfinţirii şi îndumnezeirii omului.

2. Sub ce formă se primesc Sfintele Taine?

Sfintele Taine se primesc în chip de pâine – Trupul/Carnea – şi vin – Sângele. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile pentru ca omul să poată primi ceea ce altfel ar fi cu neputinţă de primit de către orice om firesc.

3. Cine dă Sfintele Taine?

Episcopul, continuatorul în har şi lucrare al Apostolilor, sau preotul, ca delegat al episcopului.
În caz de prigoană ori de primejdie de moarte, Sfintele Taine se pot da şi de către un diacon, de către alt cleric sau chiar de către monah sau mirean. (Cf. Rânduielile vieţii monahale, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p.216-217)

4. Cine primeşte Sfintele Taine?

De la episcop, preoţii, diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii. De la preoţi le primesc diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii.

5. Poţi fi Creştin fără să primeşti Sfintele Taine?

După cum arată cuvintele Domnului amintite mai sus (Ioan 6.47-58), dar şi altele asemenea, precum şi Învăţătura Bisericii, acela care de voia lui nu primeşte Sfintele Taine s-a despărţit de Dumnezeu, deci şi de Viaţa Veşnică. Şi, bineînţeles, nu se poate numi ucenic al lui Christos (=Creştin).
Există excepţiile ce confirmă regula, precum cele ale mucenicilor care au fost ucişi îndată după ce au cunoscut Adevărul Credinţei, oameni care, astfel, nu au mai apucat să primească aici, pe pământ, Sfintele Taine; de asemenea, ale celor care au păcate opritoare de la Împărtăşanie şi nu mai pot primi – uneori până la sfârşitul vieţii – Sfintele Taine, dar care stând în ascultare și pocăință de Biserică se mântuiesc.
Dar, dincolo de aceştia, Istoria Bisericii nu cunoaşte pe cineva care să fi respins de voia lui Sfintele Taine şi să se mântuiască.
Mai mult, chiar şi cei opriţi pentru anumite păcate de la Împărtăşanie nu sunt fără de Sfintele Taine, de vreme ce s-au Împărtăşit de Acestea şi la Sfântul Botez, şi cu alte prilejuri (după Botez).

6. Dacă Sfintele Taine sunt vindecare, viaţă şi curăţire, de ce se face oprire de la Acestea pentru anumite păcate?

Dorul de Dumnezeu, dorul adevărat şi viu de a fi împreună cu Domnul, setea şi foamea de Împărtăşanie, au fost şi sunt energiile care au ridicat pe om către Dumnezeire, care i-au dat putere în încercări, în depăşirea lanţurilor cu care, voit sau nu, s-a legat în viaţă.
Atunci când acestea se răcesc, despărţirea de Sfintele Taine devine cheia alegerii între viaţă şi moarte, între Rai şi Iad.
Cel care alege dragostea, va lupta din toate puterile spre a (re)câştiga harul curăţitor, îndreptător şi iubitor al lui Dumnezeu. Prin acestea va birui patimile şi păcatele ce l-au despărţit de unirea cu Domnul şi va (re)ajunge la Împărtăşanie, astfel încât oprirea i se face scară către Cer.
Cel care alege răceala nu va mai lupta spre a se Împărtăşi, nu va mai lupta spre a reface legătura de har şi dragoste cu Dumnezeu. Pentru acesta Împărtăşania nu mai este de folos, ci este doar spre osândă.

7. Cât de des se cuvine să ne împărtăşim cu Sfintele Taine?

După Învăţătura Bisericii, pecetluită prin Sinoadele Ecumenice, cei care nu au păcate opritoare se Împărtăşesc la fiecare Liturghie.

Rugăciunea Domnească spune:

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi„

şi cuvântul a fost socotit de Sfinţii Părinţi (de la Ioan Casian Romanul până la Ambrozie al Mediolanului sau Chiril al Alexandriei) ca arătând nevoia împărtăşaniei zilnice.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare pecetluită de Sinoadele Ecumenice că de la Duhul Sfânt a fost inspirată, răspunde astfel:

„Este bine şi de mare folos a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos; fiindcă Însuşi Domnul Hristos lămurit spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6.54). Căci cine oare se mai îndoieşte că a fi pururi părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a vieţui în mai multe chipuri? De altfel noi [Capadocienii n.n.] ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în Ziua Domnului [Duminica n.n.], Miercuri, Vineri şi Sâmbătă. De asemeni, şi în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt.” (Rânduielile vieţii monahale…, p. 216)

Sfântul Ioan Gură de Aur osândeşte Împărtăşirea rară, de doar câteva ori pe an, pe care începuseră unii inovatori – din aşa-zisă „smerenie” – să o practice.
Sfântul Ioan Casian arată că pocăinţa trebuie să-l apropie pe om de Sfintele Taine cu smerenie şi frângerea inimii, iar nu să-l îndepărteze de ele.

Canonul 9 Apostolic (pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice), spune:

„Toţi Credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu iau parte la rugăciuni şi nu se împărtăşesc, trebuie să fie afurisiţi ca făcători de neorânduială în Biserică.„

La fel spun şi Canonul 66 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului local din Antiohia (pecetluit de Sinoadele Ecumenice) şi altele asemenea.
Şi toţi tâlcuitorii acestor canoane la fel spun, că prin ele se porunceşte ca cei care iau parte la Sfânta Liturghie nu doar să asculte Scripturile, ci să se roage împreună cu ceilalţi şi să se Împărtăşească împreună cu ceilalţi cu Sfintele Taine.
Căci a şi gândi Liturghia fără Împărtăşanie – în afară de marile păcate şi patimi ce opresc de la aceasta – este cu totul necuviincios şi împotriva Legii lui Dumnezeu, este facere de neorânduială în Biserică şi bucurie diavolilor.

8. De ce s-ar bucura diavolii de ne-Împărtăşirea Creştinilor cu Sfintele Taine?

Pentru că Sfintele Taine sunt viaţă, iar diavolul dintru început a fost ucigaş de oameni. Pentru că Sfintele Taine sunt unirea celor mulţi, iar diavolul iubeşte dezbinarea.
Pentru că Sfintele Taine sunt curăţirea sufletului şi trupului, iar diavolul doreşte murdărirea acestora.
Pentru că Sfintele Taine sunt apropiere de Dumnezeu şi câştigare a Raiului, iar diavolul a vrut şi vrea ruperea omului de Dumnezeu şi prăbuşirea omului în Iad.
Pentru că Sfintele Taine sunt eliberare, sfinţire şi îndumnezeire, ridicând omul – şi prin el toată Creaţia – către marile Înălţimi ale Binelui, în vreme ce diavolul vrea decăderea, înrobirea şi strivirea omului – şi prin el a întregii Creaţii.
Inovaţiile care limitează Împărtăşirea la cele patru posturi mari sau la „o dată pe lună” şi alte asemenea inovaţii prin care Creştinii sunt opriţi pe nedrept de la Sfintele Taine sunt mare bucurie diavolilor şi o mare greşeală pentru clericii care le adoptă şi practică.

9. Care sunt păcatele ce opresc de la Împărtăşirea cu Sfintele Taine?

Toate cele pentru care nu este pocăinţă, chiar dacă par mici.
Acela care „doar” bârfeşte sau „doar” urăşte în sinea lui, dar nu se pocăieşte de acestea, nu se poate Împărtăşi, ori se Împărtăşeşte spre osândă. Căci se Împărtăşeşte nu căutându-L pe Domnului, ci împotrivindu-I-se.
Alături de păcatele nepocăite, chiar „mici”, sunt şi unele păcate mari şi anume patimi pentru care oprirea de la Împărtăşire poate să fie ajutor de îndreptare (a se vedea şi întrebarea 6. cu răspunsul ei). Printre aceste păcate şi patimi se numără desfrânarea, uciderea, siluirea, crima etc.
Despre opririle acestea sunt cuvinte de învăţătură şi în Moliftelnic (o carte de rugăciuni şi slujbe a preoţilor şi episcopilor), dar şi în Pidalion şi alte cărţi bisericeşti. Trebuie aici amintit faptul – pe care unii nu-l ştiu, iar alţii se prefac a-l uita – că cel mai aspru în privinţa aceasta, Sfântul Vasile cel Mare, după ce rânduieşte opririle cele mai mari lasă, totuşi, la priceperea duhovnicului şi specificul fiecărui caz durata concretă a opririi. Prin urmare, nu există cifre absolute, acestea putând fi scăzute sau crescute după pocăinţa sau împietrirea în păcat a fiecăruia.

10. Trebuie post înainte de Împărtăşanie?

Aşa cum episcopii sau preoţii sau ceilalţi clerici nu ţin posturi suplimentare în afară de cele rânduite de Biserică pentru toţi, nici monahii sau mirenii nu au de ce să ţină alte posturi, în afară de nevoia pocăinţei pentru anumite păcate. Sfântul Vasile cel Mare, cel mai aspru în rânduieli, nu primeşte o asemenea postire în plus. Nici Sinoadele Ecumenice nu primesc aşa ceva.
Practica unor zile de post în plus este o inovaţie târzie, venită de la cei care voiau să se arate mai postitori şi credincioşi decât alţii şi pe care mulţi clerici au preluat-o fără să cerceteze dacă este bună sau nu, dacă este după Sfintele Canoane sau împotriva lor.

Pe de altă parte, a mânca înainte de primirea Sfintelor Taine este necuviincios, dovedind robirea faţă de pântece şi dispreţul faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că nicio minte raţională nu va socoti firesc să amesteci mâncărurile şi băutura cu Trupul şi Sângele lui Christos, ori să te preocupi de plăceri şi griji trupeşti atunci când vrei să te înalţi duhovniceşte.
Se cuvine ca Sfânta Împărtăşanie să fie primită fără ca omul să fi mâncat ori băut ceva înainte.
Singura excepţie în această privinţă sunt pruncii (sugarii) şi muribunzii.

Viaţa liturgică a Mireanului sau Monahului nu are, de fapt, un ritm foarte deosebit de cea a preotului. Sau, mai bine zis, nu ar trebui să aibă un ritm foarte deosebit.
Desigur, este de înţeles că sunt slujbe la care Mireanul sau Monahul nu pot veni, de vreme ce sunt la muncă (serviciu sau ascultare, după caz).
Însă rânduiala creştină, din vremurile apostolice, este ca slujbele să fie aşezate de preot împreună cu enoriaşii astfel încât să poată lua parte la ele cât mai mulţi dintre Creştini. La Liturghie împărtăşindu-se toţi, în afară de cei care au ucis pe cineva, au curvit, au făcut adulter sau alte asemenea păcate.

11. Cum să stau la Liturghie dacă sunt oprit de la Împărtăşanie din pricina unor păcate mari?

Cu frângere de inimă pentru păcatul făcut şi cu bucurie mare pentru primirea în Casa lui Dumnezeu. Plângerea păcatului să fie însoţită de bucuria aşezării pe calea mântuirii, de recunoştinţa faţă de Jertfa prin care Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa păcatul acela.
Iisus Christos a murit pentru păcatele noastre, a plătit crimele noastre, curviile noastre, spurcăciunile noastre, nu pentru ca noi să deznădăjduim din cauza lor, nici ca să fim nepăsători faţă de ele. Calea de mijloc, cea care uneşte ura faţă de păcat, dragostea faţă de păcătos şi iubirea şi recunoştinţa faţă de Răscumpărător, aceea este cea pe care trebuie să mergem.

12. Dacă duhovnicul îmi dă voie să mă împărtăşesc, dar eu nu pot, nu simt să mă Împărtăşesc, ce să fac?

Să nu te Împărtăşeşti şi să te îngrijorezi. Să nu te Împărtăşeşti, căci Sfintele Taine nu se dau cu de-a sila, ele trebuie dorite. Să te îngrijorezi, căci înseamnă că ceva din adâncul tău te desparte de Christos.
Şi, bineînţeles, trebuie să vezi ce este acel „ceva”. De aceea, trebuie să te întorci către adâncul tău şi către duhovnic, încercând să vezi unde este ruptura dintre tine şi Mântuitorul. Astfel încât să (re)câştigi dorul de a fi împreună cu El, de a primi Sfintele Taine.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o deznădejde în faţa propriilor slăbiciuni, păcate, patimi. Este o piedică ce trebuie biruită şi chiar Sfintele Taine sunt cel mai puternic leac în această privinţă.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o recunoaştere mai mult sau mai puţin conştientă a superficialităţii trăirii, a unei temperaturi duhovniceşti scăzute, în care Sfintele Taine contrastează tulburător. Soluţia, desigur, este aceea a creşterii temperaturii vieţii duhovniceşti, astfel încăt Împărtăşirea să fie dorită cu adevărat, profund, deplin.

Uneori această auto-oprire vine din prejudecăţi greu de învins.
De pildă, unul dintre pretextele cele mai des întâlnite este „nu sunt vrednic(ă)”.
O asemenea afirmaţie izvorăşte dintr-o mândrie cu atât mai gravă cu cât nu este conştientizată, dar îl desparte pe om de Christos. Căci dacă omul ar fi vrednic, nu ar mai avea nevoie de Jertfa lui Christos, ar fi de-a dreptul în Ceruri, de-a dreapta Tatălui.
„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă„, spune Domnul, respingându-i pe cei care se credeau vrednici (Marcu 2.17). Dar şi acela care, socotindu-se nevrednic, a refuzat haina de nuntă, a fost aruncat afară (Matei 22.11-13 ş.cl.). Pentru că de vreme ce acei bolnavi au nevoie de doctori, nu cei sănătoşi (Marcu 2.17), cât de raţional este să fugim de Christos, Cel care este Doctorul sufletelor şi trupurilor?

13. Împărtăşania deasă despre care spun Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice nu se aplică oare doar unor vremuri în care Creştinii erau mai credincioşi iar primejdia martiriului mai mare, fiind nepotrivită astăzi?

Nu.
Pe de-o parte, dacă citim ce spune Sfântul Apostol Pavel despre păcatele Corintenilor – şi nu numai -, sau Sfântul Apostol Iuda Tadeul despre păcatele altora din acea vreme, ne dăm seama că patimi şi păcate multe şi grele erau şi atunci. Dacă nu ar fi fost Creştini care să săvârşească atunci desfrânări, adultere, crime, apostazii etc. nu s-ar fi dat nici canoanele pentru aceste păcate şi patimi. Dar s-au dat, tocmai pentru că omul a fost şi este acelaşi.

Pe de altă parte, martiriul este o parte a vieţii creştine dintotdeauna şi pentru totdeauna, până la A Doua Venire a lui Christos.
În zilele noastre Creştinii sunt persecutaţi şi de autorităţile de stat, şi de fanatismul religios islamic sau de altă factură, şi în Franţa, şi în Germania, şi în Suedia, şi în Egipt, şi în India etc., etc.
Chiar şi în România voinţa a peste trei milioane de Creştini este călcată în picioare de autorităţi, în vreme ce fanatismului islamic i se deschid larg porţile Capitalei (prin proiectul „mega-moscheii” iniţiat de extremistul islamist Erdogan, autorul a mii şi mii de crime religioase în Kurdistan, Siria, Armenia şi alte părţi ale lumii).
Mai mult, chiar în România nenumăraţi Creştini sunt persecutaţi în societate – în şcoli, licee, facultăţi, birouri etc. – pentru că postesc, pentru că se roagă, pentru că poartă Cruce la gât etc., etc. „Pacea” este cel mult aparentă şi există doar pentru cei care sunt izolaţi de realitatea de zi cu zi a lumii. Realitate în care trăiesc însă cei mai mulţi dintre Creştini.

De asemenea, creşterea temperaturii duhovniceşti, deasa Împărtăşanie şi apropierea neîncetată, organică, de Dumnezeu sunt absolut necesare în această lume, indiferent de epocă şi loc.

Prin urmare, invocarea unei aşa-zise „deosebiri” fie în păcătoşenie, fie în purtarea lumii faţă de Creştini între noi şi secolele Sinoadelor Ecumenice este ridicolă. Mai rău, este un pretext pentru denigrarea Sinoadelor Ecumenice, este un mijloc de proclamare a superiorităţi unui om – cel care emite asemenea păreri – asupra Duhului Sfânt, cel care a dat rânduielile Bisericii, inclusiv pe cele privitoare la Sfintele Taine.
Evident, este mai simplu să fixezi un număr „standard” de Împărtăşiri („una pe lună”, „una la patruzeci de zile”, „patru pe an” etc.), decât să duci munca şi lupta grea a îndrumării fiecărui fiu duhovnicesc după nevoile sale. Dar trebuie să facem – mai ales preoţii – ceea ce este după Înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă ne este greu. Iar voia lui Dumnezeu a fost pecetluită de-a lungul multor secole, repetat, după cum am văzut mai sus (întrebarea 7. şi răspunsul).

Încheiere

După cum se poate vedea, rânduielile Bisericii lui Dumnezeu în privinţa Împărtăşirii cu Sfintele Taine sunt limpezi şi bine statornicite de Sinoadele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi.
Cât de mult sunt ţinute aceste rânduieli… atârnă de conştiinţa fiecărui cleric şi credincios.  Unii vor ţine de Învăţătura Creştină, alţii de tot felul de tradiţii locale, chiar dacă vin în contrazicere cu Învăţătura Bisericii.
Este alegerea fiecăruia şi fiecare va răspunde, aşa cum ştie, în faţa celui care ne este nu doar Împărat, Arhiereu şi Învăţător ci şi Marele Judecător.
Pace tuturor!

20171210_130309_075 mic

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această mică lucrare de îndrumare are ca temelie şi următoarele cărţi:

– „Biblia sau Sfânta Scriptură„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
– „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000 (mai ales paginile 151-154, dar nu numai)
– „Rânduielile vieţii monahale„, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002
– „Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan„, de Sfântul Chiril al Alexandriei, PSB 41, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
– „Scrierile Părinţilor Apostolici„, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979
– „Actele martirice„, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
– „Scrieri alese„, Sfântul Ioan Casian, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990
– „Pidalion sau Cârma Bisericii„, Bucureşti, 1993 (a se vedea şi aici, online)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Retragerea aureliană, între minciună şi adevăr

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-românești, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparație cu propaganda foarte împământenită.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” și Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri și distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împărați romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forță militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala așezată providențial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veșnică Romanie (Imperiul Roman) eliberază Italia și mari părţi din Africa sau Iberia. Roma era iar parte din Împărăția Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor și conspiratorilor apropiaţi de Germanici (= manipulatori ai Germanicilor). Despărțirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită și de teama Germanilor de Romania și posibila ei revenire în Apus (teamă speculată și întărită de amintiții episcopi și conspiratori). Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era cumva îndreptățită: a distrus ocupaţia germanică din Italia și a realipit Italia Țării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică. Deși masacrele anti-germane proorocite de manipulatori nu au existat; Iustinian a deschis porțile vieții romane pentru toți locuitorii, indiferent de originea etnică.

Dar, după o vreme clasele, superioare germanice au revenit în Italia, au cucerit iarăși Roma și au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiților invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini și discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie.
Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană.
Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale și juridice pe care se zidise ordinea romană.
Dezbinați, furioși, punându-și orgoliile mai presus de interesul național, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Realitate dură, mai ușor vizibilă în timpurile moderne sau contemporane. De exemplu, încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel național au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” sau ”militarism germanic”. Și care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane – în fapt, nici romană, dar nici germanică. Și, pentru a-și legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – Papalitatea avea nevoie să se revendice drept centrul religios și politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moștenitoare directă și unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria și-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor. Pentru că e mult mai ușor să visezi o lume ideală și să distrugi pentru ea ceea ce există, decât să îndrepți concret, răbdător, iubitor și înțelept ceea ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniștii.
Și pentru unii, și pentru alții, Romania (Imperiul Roman) a fost – și este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniștilor față de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales grecești, de fapt, și privitoare la dominația plăcerilor (până la punerea femeilor în comun și toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – și mai ales culturală și religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”, se declara categoric.
Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de noblețe, demnitate, credință, tradiție şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepții de rang înalt. Pentru ceilalți, există doar „sex, pâine şi circ”, fără nicio șansă de ieșire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbușit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăiește?
Cum să revendici moștenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeași lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.„

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alani din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Nu.
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Aurelian 270 275Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

Dacia sub Constantin cel Mare

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre colinde şi colindat (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte a textului aici…

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

20171210_145045

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.

Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind. Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.

Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.

Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.

Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.

Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?

E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.

Deci, pentru a treia oară, de ce crai?

Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).

Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume.
A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.

Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).

Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?

Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul Roman (Romania) – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).

Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?

Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.

Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?

Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim:
– curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte;
– faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi;
– faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta;
– faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare;
– faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste fapte arată că cei trei magi aveau un rang şi o putere cel puţin egale cu ale lui Irod, adică erau împăraţi sau regi (în înţelesul local al termenilor).

Şi toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.
Atât de deplină era cunoaşterea Evangheliei la Străbuni, atât de adâncă era trăirea Evangheliei la Străbuni, încât adevăruri teologice pe care astăzi puţini le înţeleg sau măcar le cunosc – fie şi din auzite – erau parte a vieţii de zi cu zi, a folclorului obişnuit românesc de altădată.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.

Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…