Etichetă: Lumina Adevărului

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Trebuie să ştim că sectele şi-au dezvoltat, desigur, propriile idei în ceea ce priveşte Biserica. Deoarece folosesc Sfânta Scriptură, aceste idei sunt îmbrăcate într-un veşmânt biblic, ce poate înşela, deoarece dă o formă aparent corectă anumitor principii false. Cercetate însă la nivelul conţinutului, şi nu al formei, principiile sau ideile sectante despre Biserică dovedesc o serie de lipsuri fundamentale, menite să justifice existenţa şi activitatea sectei. La un asemenea nivel de analiză apare clară lipsa de coerenţă a gândirii sectante, acceptarea unor afirmaţii contradictorii şi ignorarea unor părţi fundamentale din învăţătura biblică asupra Bisericii lui Dumnezeu. Mai clar, orice studiu serios arată că la baza „eclesiologiei” neoprotestante stă neadevărul.

Înainte de orice altceva, trebuie să subliniem faptul că teologia adventistă (principala care ne interesează aici) include atât o latură ce este dezvăluită uşor chiar şi începătorilor în ale adventismului, dar şi alta – dureroasă pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură – ce nu este dezvăluită decât foarte târziu, atunci când se consideră că implicarea este atât de totală încât nu mai poate exista retragere.

Aici intră şi una din ideile false folosite pentru a justifica o evident ruşinoasă pagină din istoria adventismului. Pentru că adventismul nu a apărut din senin, ci din negura ereziilor neoprotestante. Şi ar fi de ajuns să se ştie limpede cum a apărut adventismul, pentru ca nici un om cu bun simţ să nu mai accepte a fi părtaş lui. Ne referim aici la perioada anilor 1843-1844 când milleriştii (despre care vom vorbi şi în alt capitol) propovăduiau „imediata venire a lui Hristos”. Desigur, Hristos nu a venit când proorociseră ei, şi dezamăgirea a fost imensă. Mulţi s-au mai trezit atunci din iluziile lor mesianice, dar nu şi cei ce aveau să formeze secta adventistă. Hellen (sau Ellen) White a fost principala propagandistă a înşelărilor menite să continue amăgirea oamenilor. Astfel, ea şi adepţii ei au început să spună că… venirea lui Hristos s-a produs… „în spirit”, ca să curăţească „locaşul sfânt” de cei „şovăielnici” adică de cei ce nu acceptă orbeşte adventismul!1 Iar adventiştii pretind că Hristos a venit atunci în spirit, deşi este scris în Sfânta Scriptură: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11). Şi iarăşi este scris în Sfânta Scriptură: Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (II Ioan 1, 7). Iată: acesta este amăgitorul şi antihristul! Înfricoşătoare sentinţă! Şi totuşi, ignorând adevărul, ei continuă să vorbească de această aşa-zisă venire spirituală, curăţire a templului ş.a.m.d., deoarece este unica scuză pe care o pot găsi pentru participarea lor la rătăcirea milleristă.

Dar, din păcate, această înşelăciune adventistă nu este singura. În teologia adventistă referitoare la Biserica lui Hristos, pe care ei se străduiesc să o confunde cu propria lor sectă, se află multe altele. Înainte însă de a trece mai departe, trebuie să vorbim despre ceva uimitor pentru cei care cercetează de aproape adventismul.

Este vorba de faptul că deşi „teologia” lor este bazată în mod fundamental pe Vechiul Testament, ei se pretind – şi sunt consideraţi de unii – a fi totuşi creştini2. Ei pornesc de fapt, în toate discuţiile despre Biserică – dar şi despre celelalte subiecte – de la Vechiul Testament (în care îşi şi termină discursul, de cele mai multe ori). De ce este greşit acest lucru? Pentru că Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot celui ce crede (Romani 10, 4), căci Hristos este sfârşitul Legii, ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24). Atunci când Hristos a spus nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc (Matei 5, 17), exact la aceasta se referea: la faptul că Legea Veche a avut scopul de a pregăti venirea Lui şi Legea cea Nouă. Pentru că cele ce le porunceşte mai apoi Hristos arată înălţarea omului de la inutila tentativă de dreptate terestră asistată divin, din Vechiul Testament, la o viaţă nouă, la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe pământ, în Noul Testament.

Să repetăm. Care a fost scopul Legii Vechi?
Pregătirea oamenilor pentru venirea lui Hristos.

O dată venit Hristos, pregătirea pentru venirea Sa s-a încheiat. Aceasta înseamnă sfârşitul Legii Vechi, pentru totdeauna. După venirea şi Jertfa lui Hristos mai aşteptăm un singur lucru: clipa când ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui, când, pentru cei ce au trăit întru Hristos, Dumnezeu va face ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 10-13).

Acest lucru nu a fost înţeles nici de adventişti, nici de iehovişti sau milenarişti şi alţi neoprotestanţi cu idei înrudite. Ei nu aşteaptă şi nu vor o înnoire totală a lumii. Ei visează doar la o întoarcere la starea edenică dinaintea căderii în păcat sau la instaurarea unui fel de regat în care ei – secta X sau Y – să deţină puterea. În cazul adventiştilor, aşa cum vom vedea mai jos, apare în plus şi o păstrare a numeroase rânduieli necreştine dinainte de venirea lui Hristos. De aceea pentru adventişti Vechiul Testament – mai juridic şi păstrând o anumită distanţă între om şi Dumnezeu – are o (aparentă) autoritare deosebită; iar interpretările lor „teologice” sunt pe o fidelă linie necreştină, singura apropiere de creştinism fiind o foarte parţială – deci neadevărată – acceptare a lui Hristos3.

De exemplu, în ceea ce priveşte Biserica, ei amintesc foarte rar, scurt şi fără a reveni, de faptul că Biserica este trupul lui Hristos. Atunci când vorbesc despre ceea ce este Biserica ei subliniază în primul rând ideea de „comunitate”, de „adunare” a celor ce au aceeaşi credinţă. Chiar şi atunci când amintesc de faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, ei „înţeleg” acest lucru doar prin prisma… organizării ierarhice! (Care de fapt nu reprezintă decât un aspect al existenţei Trupului lui Hristos, dar nu factorul de unitate)4. Această idee era adevărată în Vechiul Testament – la care şi ei apelează în primul rând – dar în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos constituie doar o mică parte din adevăr. (Şi dacă din adevăr înlături – mai ales intenţionat – o parte, ceea ce rămâne este de fapt înşelăciune). Dar de ce era înainte limitat totul la comunitatea de credinţă şi nu era vorba de o adevărată unire întru Dumnezeu? Aceasta pentru că în Vechiul Testament, înainte de venirea Mântuitorului, omul fiind sub păcat, nu se putea cu adevărat uni cu Dumnezeu. Mereu rămânea o distanţă, o separare5. Noul Testament ridică pe om la adevăratele înălţimi spirituale, la unirea tot mai adâncă între om şi Dumnezeu.

Viaţa lui Iisus Hristos aduce pe om nu doar la cunoaşterea Adevărului, ci şi la trăirea întru Adevăr, adică întru Hristos Însuşi.
Dar cum ar putea omul trăi întru Adevăr, câtă vreme nu Îl poate cunoaşte niciodată integral – Adevărul fiind infinit – şi, mai mult, nu are nici obişnuinţa, nici puterea de a trăi în Adevăr? Este aici o dilemă cumplită, este lupta dintre intenţiile bune şi slăbiciunile care îl fac pe om să săvârşească răul. Ea este redată fidel de cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 21-24):

Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine ne va izbăvi de trupul morţii acesteia?

Şi iată răspunsul:

Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-56).

Prin Sfânta Împărtăşanie!!!
Căci dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat (Romani 8.10).
Iată răspunsul la acea cumplită dilemă, iată leacul pentru surparea interioară a omului!

Şi cât de importantă este Sfânta Împărtăşanie se vede limpede din cuvintele Mântuitorului redate mai sus (şi se poate vedea şi restul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan). Dar se cuvine a înţelege că restaurarea omului întru Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie nu este doar o problemă personală (individuală), ci şi sobornicească (adică universală; sau comună tuturor creştinilor – acelaşi lucru). Pentru că mâncând toţi creştinii dintr-o Pâine, devin un trup, adică una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, după cum ne arată Sfânta Scriptură: O pâine, un trup suntem cei mulţi; căci ne împărtăşim dintr-o Pâine (I Corinteni 10, 17)6.

În acest fel se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Nu ca o „asociere de oameni cu aceleaşi opinii religioase”, cum se defineşte adventismul, ci ca Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Diferenţa între această realitate şi imaginea înşelătoare a adunării tipic sectante este imensă. (Şi să nu uităm că fără adevăr nu există creştinism).

Dar, în definitiv, de ce promovează adventismul această imagine falsă despre Biserică? Pentru că adventismul nu are Sfânta Împărtăşanie. Fiind urmaşi ai ereziilor lui Luther, Calvin şi Zwingli, adventiştii nu ştiu – şi nu pot înţelege – că Hristos ne-a dat spre hrană adevărată Pâinea Vieţii, Trupul şi Sângele Său. Nu ştiu şi nu înţeleg acest lucru, deşi este afirmat în Biblie nu o dată, şi este prezent în gândirea şi scrierile creştine de la începuturi şi până în prezent. Lipsiţi fiind – chiar şi la nivel de idee – de Sfânta Împărtăşanie, nu au posibilitatea de a prezenta o învăţătură prin care să explice cum poate fi Biserica – la nivel concret, real – Trup al lui Dumnezeu. Ca urmare, sunt nevoiţi să ascundă pur şi simplu această problemă atât de importantă, prin referiri neîncetate la celelalte aspecte ale Bisericii.

Tot la devierile adventiste privind concepţia de Biserică intră şi mutilarea săvârşită – nu doar de ei, ci şi de alte grupări protestante şi neoprotestante – prin înlăturarea adevărului referitor la Biserica din ceruri (numită şi Biserica triumfătoare7). Într-adevăr, ştim – cei care cunoaştem Adevărul – că pe lângă partea luptătoare a Bisericii există şi partea cerească, alcătuită din cei care au primit cununa vieţii. Adventiştii însă, din pricina învăţăturii înşelătoare care pretinde că moartea înseamnă distrugerea totală a omului (ca la animale), nu acceptă acest lucru. Pentru aceasta, ei fac eforturi demne de o cauză bună, pentru a putea răstălmăci cuvintele, altfel foarte limpezi, ale Dumnezeieştilor Scripturi. Deoarece vom trata mai jos acest subiect – iar cine doreşte să-l aprofundeze poate sări direct la acea parte, înainte de a trece mai departe – vom vorbi aici doar de îngrozitoarele consecinţe ale acestei nefericite concepţii. Prin rătăcirea lor în privinţa aceasta, aşa cum am spus, ajung să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu. Acest lucru reduce Biserica – pentru ei, desigur, nu şi în realitate – la o instituţie terestră, cu scopuri pământeşti. Adventiştii se aşează astfel exact pe rătăcita linie a celor care l-au respins pe Mesia, deoarece doreau un domnitor pământesc şi un imperiu lumesc, nu Împărăţia cerurilor. De altfel acest lucru se vede şi din concepţia lor despre sfârşitul lumii – concepţie rătăcită amintită şi mai sus – şi care se află pe aceeaşi traiectorie păgânească a unei împărăţii pământeşti „edenice”. Prin această concepţie ei aduc blasfemie şi asupra lui Dumnezeu. Căci dacă plata păcatului este moartea iar pentru cei ce sunt ai lui Hristos nu mai există păcat căci a fost spălat prin sângele Lui, atunci de ce ar mai prăbuşi Dumnezeu pe creştinul binecredincios în nefiinţă, călcându-şi cuvântul? Pentru că adventişii şi cei cu aceleaşi concepţii pretind că moartea este absolută, este totală nimicire a omului, trecere în nefiinţă! Ce rămâne atunci din dumnezeiescul cuvânt care zice Adevărat, adevărat spun vouă, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24)? Oare adevărată e făgăduinţa lui Hristos sau învăţătura protestantă? Căci amândouă nu pot fi!

Iată deci, pe scurt, câteva (doar câteva) din roadele aceste înşelări adventiste – şi nu doar adventiste: în „teologia” lor Biserica este mutilată de partea ei cea mai curată şi mai înaltă; Biserica este limitată la cele lumeşti, în loc de ţelul ei ceresc8; se creează prăpastie între Ceruri şi lume; iar Dumnezeu apare – în întunericul acestei idei mincinoase – ca fiind nedrept. Îngrozitoare înşelare, îngrozitoare propovăduire, îngrozitoare credinţă! Amar va fi de cei ce cred în asemenea înşelăciuni.

Desigur, nu dorim a face aici o analiză completă a învăţăturilor adventiste referitoare la Biserică. Am prezentat doar unele dintre ele, în completarea paginilor de început, ce conţin liniile esenţiale ale teologiei ortodoxe referitoare la Biserica lui Dumnezeu, pentru a înţelege mai bine cât de mare este separarea dintre Adevăr şi adventism. Subliniem, de asemenea, că în afară de înclinaţia spre Vechiul Testament – pe care o mai au şi alte secte, dar nu toate şi nici majoritatea – greşelile adventiste în ceea ce priveşte Biserica sunt răspândite şi la protestanţi şi neoprotestanţi.

Note

1 Aşa vor face după o jumătate de secol şi iehoviştii, în lipsă de altă soluţie pentru exact aceeaşi problemă a proorociilor apocaliptice mincinoase.

2 Printre sectele protestante şi neoprotestante din SUA acest lucru a devenit subiectul a numeroase dispute. „Sunt sau nu creştini adventiştii?” se întreabă nenumăraţi sectanţi care nu sunt de altfel nici ei prea aproape de creştinism.

3 Spunem parţială, deoarece ei resping o mare parte din învăţăturile lui Hristos – aşa cum veţi vedea mai jos – ceea ce este tot una cu a-l respinge pe Hristos Însuşi.

4 Cităm dintr-o listă adventistă intitulată „Ce credem noi [adventiştii] despre…” mărturisirea lor în această privinţă: „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii şi să întărească trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii pentru motive întemeiate”. După cum se vede, nici o explicaţie pentru afirmaţia că „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat”, doar ameţirea cititorilor cu un discurs paralel cu subiectul, despre „slujbaşii aleşi” şi menţinerea lor ca slujitori, nu stăpânitori. Culmea este că aceşti „slujitori” „aleşi” trebuie… „să întărească trupul lui Hristos”. Adică nu trupul lui Hristos Omul-Dumnezeu întăreşte pe oameni, ci oamenii întăresc trupul lui Hristos! Un asemenea discurs sucit şi contradictoriu ar fi ridicol, dacă nu ar fi îngrozitor, întrucât este vorba de amăgirea atâtor suflete pe calea morţii. Iar pentru cei care vor să vadă cât de străin faţă de Biblie este acest discurs, stă mai sus sub-capitolul 2.1. Biserica în epistolele pauline…

5 Simbolizată în Vechiul Testament prin catapeteasma ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor şi care s-a rupt la Jertfirea Fiului lui Dumnezeu. Ca pildă a acestei despărţiri avem chipul în care chiar şi Proorocii şi Patriarhii, o dată trecuţi la cele veşnice, nu au putut să se bucure de dulceaţa Raiului, ci au mers în şeol, aşteptând acolo venirea Mântuitorului. Este greu de înţeles astăzi, după venirea Fiului lui Dumnezeu, cât de adânc este blestemul care a apăsat asupra omenirii până la Jertfa de pe Cruce – şi care încă apasă asupra celor ce nu L-au primit (deocamdată) pe Hristos. Dar putem înţelege destul din aceste exemple pentru a ne da seama de separarea categorică dintre om şi Dumnezeu ce exista înainte de Împăcare.

6 Învăţătura celor 12 Apostoli – care este chiar a Sfinţilor Apostoli – cuprinde şi prima prezentare din afara Bibliei a Sfintei Liturghii. Aici se poate constata importanţa Sfintei Împărtăşanii pentru zidirea şi unitatea Bisericii, în rugăciunea care cere lui Dumnezeu: „După cum această Pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns Una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (IX, 4). Şi mai spun Sfinţii Apostoli: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea, din Euharistia voastră, afară de cei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce e sfânt câinilor»” (IX, 5).

7 Biserica triumfătoare este formată din sfinţi, din creştinii care şi-au apărat până la sfârşit credinţa şi harul Botezului, ca şi din drepţii Vechiului Testament eliberaţi de Hristos din adâncurile Şeolului. Ea este partea cea mai luminată a Bisericii, cea mai apropiată de Tronul ceresc, de Dumnezeire. Prin ea se revarsă haruri mari către creştinii care luptă pe pământ pentru câştigarea mântuirii, prin ea se împlineşte ţelul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.

8 Celor ce cred că „Biserica”, aşa cum o concep (neo) protestanţii, îşi păstrează şi un scop ceresc: mântuirea păcătoşilor, le atragem atenţia că greşesc. Din punctul lor de vedere – sau cel puţin după învăţătura lor oficială – mântuirea se realizează doar prin credinţa declarată. După aceea, nu mai au nici o nevoie reală, absolută, de „Biserică”. Se „mântuiesc” – vorba vine! – „în particular”. Ferească Dumnezeu!

<(IV) Biserică şi sectă

(VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când au apărut sectele?>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IV) Biserică şi sectă

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

2.2. Biserică şi sectă

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scriptură despre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare şi pentru dezbinare, şi purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfinţenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleştilor predanii şi ale cuvintelor Dumezeieştilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiului duhovnicesc1, distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumeşte vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie şi înapoi).

Înşelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte uşor de înţeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învăţătură personală, pretins inspirată, înţeleaptă sau reformatoare, dar care nu ţine seama de nimic din ceea ce a fost înainte. Dar dacă Luther, Calvin şi ceilalţi care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel:

„De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greşită, este firesc să ne despărţim de el, căutând adevărul. Şi tot atât de firesc este să înţelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greşit, înseamnă că s-a despărţit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărţit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr.”

Iar cine caută, găseşte! (Matei 7, 8)
Şi tot aşa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, şi cei care, mai târziu, s-au despărţit de ereziile lui Luther, Calvin şi ale celorlalţi asemenea lor.
Ei n-au putut însă face aceasta, deoarece, în despărţirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânaţi de dragostea de adevăr, ci de lăcomie şi mândrie, după cum este scris:

Vor fi între voi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3)

Fiind astfel născute, din mândrie şi pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Aşa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, şi ca fiinţă, şi ca învăţătură. Sectele sunt nenumărate şi lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât şi ca mărturie de credinţă. Sectele nu sunt de origine apostolică şi nici nu respectă învăţătura Sfinţilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfinţenie, mai ales că şi învăţătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu şi diavol – tată minciunii – nu există nici o împărtăşire. Deci, fiind lipsite de har şi de sfinţenie, fiind lipsite de putere sfinţitoare, cei ce le aparţin sau li se alătură se găsesc într-o stare într-un fel mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepţii lui Hristos, sectanţii pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr şi în acelaşi timp, prin învăţături greşite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creştinarea acestora. Spunem acestea cu durere, ştiind că mulţi vor fi răniţi de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Şi, trebuie spus, am fost cât de delicaţi în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg!
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe care romano-catolicii şi apoi şi protestanţii şi neoprotestanţii au folosit-o în America drept „mijloc misionar” sau pur şi simplu „economic” şi „demografic”2. Aceasta a făcut ca păgânii amerindieni şi africani (aduşi ca sclavi în America) să îi privească pe pretinşii adepţi ai lui Hristos care îi terorizau ca pe nişte fiinţe ale întunericului, slujitori ai diavolilor şi fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supravieţuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepţii lor aduc jertfe diavoleşti, tăind cocoşi pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau „sfinţilor” romano-catolici. Şi aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfăşoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte aşa-zis creştine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creştin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reţinut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor.
De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitoare rămâne. Mulţi îşi fac iluzii, crezând că aşa cum pe un vârf poţi ajunge pe mai multe căi, la fel şi la Dumnezeu poţi ajunge prin diferite religii. Comparaţia însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane şi multe alte primejdii, aşa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă şi o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învăţătura falsă este distrugere, aşa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire3.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei şi Istoriei, şi promovând valori false, sectele determină o evoluţie sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, şi ca urmare au loc noi şi noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credinţă sinceră sunt până la urmă dezamăgiţi de ceea ce le oferă secta, dar fie renunţă să caute adevărul – epuizaţi de greutăţile şi ispitele vieţii -, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduinţe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promiţătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire şi moarte. Culorile puternice cu care sectele îşi colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă, efectul – ca şi în cazul medicamentelor şi drogurilor chimice – variază în funcţie de fiecare individ şi caracteristicile şi alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniţi de minciunile ereziilor este aceea că, amăgiţi ori obosiţi de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere şi discernământ nici pentru a crede în făgăduinţele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-şi aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adică „în afara Bisericii nu este mântuire”. Şi cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de Biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos şi ar fi întemeiat Biserica?

Şi iarăşi se cuvine a-şi aminti fiecare de cuvântul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului şi aşa şi este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Note

1 Deşi nu l-am înfăţişat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam şi Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existenţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu… ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numeşte şi război duhovnicesc.

2 Justificări folosite de protestanţii şi neoprotestanţii americani pentru justificarea masacrelor asupra amerindienilor.

3 Să încerce careva a se sui pe K2 sau alt munte primejdios fără „gps”-uri şi alte asemenea mijloace, pe baza unei hărţi false, mergând pe ideea că „toate drumurile duc în vârf”. Se va convinge iute cât de greşită este o asemenea idee.

<(III) Biserica în epistolele pauline

(V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică >

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (III) Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)

Acest subcapitol este necesar pentru ca din el să se cunoască mărturia Sfântului Apostol Pavel în privinţa Bisericii lui Dumnezeu şi să se poată face astfel comparaţie cu feluritele culte care se pretind a fi această Sfântă Biserică. Cei care cunosc mai pe larg cele despre Sfânta Biserică pot trece, desigur, direct la părţile ce urmează după această mică prezentare.

Biserica lui Hristos este Împărăţia cerurilor.

Deşi are o parte văzută pe pământ, Biserica se înalţă la Ceruri prin sfinţii lui Dumnezeu, şi dincolo de Ceruri prin Capul său, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.

(Desigur, nu este singurul care vorbeşte despre Biserică în Sfânta Scriptură (Biblia). Mai mult, există nenumărate cărţi despre Biserică scrise de sfinţi, ca şi nenumărate scrieri pe această temă ale unor oameni obişnuiţi, ori chiar străini de dreapta credinţă. Ne vom opri însă la ceea ce ne comunică Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, deoarece constituie o sinteză foarte bună, care ne oferă reperele de care avem nevoie în lucrarea de faţă. De asemenea, fiind lucruri rămase pentru vecie în Biblie, ele au o autoritate mare, fiind de mare folos în faţa celor care nu înţeleg legătura neîntreruptă dintre Dumnezeu şi sfinţi şi care resping de aceea cuvintele sfinţilor.)

Trebuie întâi spus că Sfântul Apostol Pavel ocupă un loc deosebit în iconomia Noului Testament. Deşi Faptele Apostolilor, prima scriere de după Evanghelii, este scrisă prin pana Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca1, principala figură apostolică prezentată aici este cea a Sfântului Apostol Pavel. Apoi, din 21 de epistole apostolice2 nu mai puţin de 14 sunt scrise prin Sfântul Apostol Pavel. Dintre acestea unele sunt considerate adevărate tratate dogmatice3, ca Epistola către Romani sau Epistola către Evrei, toate fiind însă lucrări de o mare profunzime duhovnicească şi îndreptăţind pe Sfântul Apostol Petru să le considere anevoie de înţeles, astfel încât cei neîntăriţi le răstălmăcesc spre a lor pieire (II Petru 3, 16).

Trebuie spus însă că, de multe ori, chiar asemenea greşeli şi răstălmăciri, ale începătorilor sau chiar şi ale unora care ar fi trebuit să fie deja pricepuţi, au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să scrie – sau să dicteze – epistolele sale, căci Duhul Sfânt s-a folosit de cele slabe – adică de greşelile unora – ca să ne lase mărturie tare a Adevărului.

Intrând cu ajutorul lui Dumnezeu în subiect, cred că este bine să-i precizez importanţa pentru omul contemporan. Nu de puţine ori am întâlnit oameni dau dovadă de o mare – şi chiar totală – necunoaştere a semnificaţiei termenului „Biserică”. Astfel, foarte mulţi înţeleg prin Biserică doar pe clerici – şi mai ales pe preoţi – uitând ori neştiind că ei înşişi, ca mireni, sunt parte a Bisericii4. Alţii privesc Biserica doar ca o structură sau instituţie – adică ceva, până la urmă, lumesc –, eventual cu rol moral şi tradiţionalist ori social sau, dimpotrivă, fără rol în societatea modernă ş.a.m.d. Prin asemenea concepţii se realizează o mare distanţare între om şi Biserică şi implicit între om şi Adevăr. Căci, în definitiv, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului şi că cele scrise în Scripturi s-au scris ca să ştim cum se cuvine a petrece în Biserică (I Timotei 3, 15). Deci prin această separare – de multe ori inconştientă – a omului de Biserică, se produce o tristă ruptură între om şi Adevăr, între om şi Dumnezeu.

Parcă dinadins pentru asemenea rătăciri, Sfântul Apostol Pavel are grijă să sublinieze acea atât de uitată astăzi – cel puţin la nivelul faptelor – structură a Bisericii, zicând o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Iar Pâinea aceasta este Hristos, după cum El Însuşi a zis:

Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el

(Ioan 6, 51-56 şi urm.).

Avem astfel un prim punct de reper în eclesiologia paulină, respectiv unitatea creată de dimensiunea euharistică a Bisericii. Pentru unitatea credincioşilor, pentru ca cei ce cred în Adevărul ce S-a pogorât din cer să fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui Hristos.

Desigur, această Împărtăşire nu se poate face oricum.

„Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 27-30).

Desigur, nu este uşor de înţeles şi de acceptat acest cuvânt, această imagine. Înţelesurile ei duhovniceşti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, căci, după cum a dovedit Dumnezeu, înţelepciunea acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate înţelege cele duhovniceşti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenţa acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie să se ţină seama.

Apropierea de Biserică şi, implicit, de Euharistie, se face doar în anumite condiţii, fără de care devine act de duşmănie faţă de Dumnezeu!

Căci ce este această Pâine? Hristos! Hristos, Care este Dumnezeu şi om.

Deci apropierea fără credinţă şi fără pregătire este un act de ostilitate ori nepăsare, de duşmănie sau dispreţ faţă de Însuşi Dumnezeu.

Dar, din faptul că Pâinea este Hristos Însuşi, apare ca o consecinţă implicită, şi formulată clar de Sfântul Apostol Pavel, şi adevărul că Biserica este un trup, iar credincioşii mădulare ale acestui trup al lui Hristos (I Cor. 12, 4-27 şi urm.). Căci, hrănindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, creştinii ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneşte între ei şi cu El!

Imaginea este, în comparaţie cu gândirea de toate zilele, şocantă. Pentru că dacă fiecare este mădular în trupul lui Hristos, unitatea dintre creştini are – sau trebuie să aibă – cu totul altă formă decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleaşi păreri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate sunt asocieri parţiale şi limitate, uşor de risipit, în vreme ce în trup, chiar dacă fiecare mădular îşi păstrează individualitatea, unitatea este deplină şi organică. Mai clar, în trup fiecare mădular lipsă înseamnă o cumplită mutilare sau chiar moartea trupului. Şi mai mult încă, nu se poate vorbi în trup de o întâietate lumească, de o subordonare exclusivă.

Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase (I Cor. 12, 21-22).

S-au întărit astfel de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului care a poruncit: cel mai vârstnic între voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca cel care slujeşte (Luca 22, 26).

Din toate aceste cuvinte dumnezeieşti se zugrăveşte o imagine a Bisericii plină de unitate şi har, în care fiecare om are rolul său deosebit de important. Într-o asemenea Împărăţie fiecare este esenţial în domeniul său iar ierarhizarea competenţelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împărăţie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar creştinii – mireni, preoţi, episcopi etc – au fiecare rostul şi locul lor în aceasta, într-o legătură strânsă unii cu alţii.

O asemenea structură organică a Bisericii este greu de înţeles dacă nu ne raportăm la cele două puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia şi unitatea Hristos – Biserică.

Despre prima am spus deja câteva cuvinte, arătând cum prin împărtăşirea cu sângele şi trupul lui Hristos se unesc în Hristos creştinii, devenind un trup cu Hristos şi unul cu altul.

Acest trup, ne arată Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos (Efeseni 4, 15).

(Desigur, se poate pune întrebarea, cum este Hristos, cu trupul Său cu tot, cap al Bisericii, de vreme ce creştinii mănâncă trupul şi sângele Lui spre a deveni una cu El. Sau, altfel spus, de unde mai apare diferenţa între creştinii care formează mădularele Bisericii şi care se unesc mereu mai mult cu Dumnezeu şi Hristos omul-Dumnezeu cu Care şi prin Care ei se unesc cu Dumnezeu? Bineînţeles, distanţa este cea firească între tendinţă şi împlinire. Pentru că omul, chiar împărtăşindu-se desăvârşit de harul dumnezeiesc din momentul în care a găsit credinţa, are de parcurs o distanţă lungă până la desăvârşire. Atunci când omul lucrează la primirea harului şi unirea cu Dumnezeu cu toată puterea lui, ajunge la ceea ce se numeşte îndumnezeire, adică unirea cu Dumnezeu pe măsura puterii sale.)

Din această legătură organică între creştin şi Hristos, între Biserică şi Hristos, rezultă şi caracterul unic al Bisericii. Căci de vreme ce avem un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) şi există o singură nădejde în care am fost chemaţi (Efeseni 4, 4), atunci există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Căci şi toţi şi toate sunt una în Hristos, prin împărtăşirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – şi Biserica este una, de vreme ce este unită în Hristos şi formează trupul Lui.

Vedem acest fapt şi din aceea că nu se vorbeşte nicăieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori, verişoare, soacre sau nurori) care să formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva că Hristos ar avea mai multe trupuri. Peste tot Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o Biserică şi un trup al lui Hristos. Astfel că, aşa cum este şi firesc, există o Biserică, unică, a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, tot din legătura organică între creştini şi Hristos reiese şi caracterul de sfântă al Bisericii. Căci de vreme ce Hristos este sfânt, şi Biserica Sa este sfântă.

Bineînţeles, se poate ivi şi aici o întrebare, referitoare la diferenţa dintre starea de păcătoşenie a celor care vin la credinţă şi încep a face parte din Biserică şi sfinţenia pe care trebuie aceasta să o aibă5. Lămurirea o dă a treia formă de prezentare a Bisericii întâlnită la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamică, de zidire, despre care şi Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Căci Apostolul neamurilor spune efesenilor:

odinioară, voi, păgânii […] eraţi […] în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, […] ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace în Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia… Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. În El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh

(Efeseni 2, 11-22).

Iată deci că şi Biserica şi creştinii sunt zidire. Biserica se zideşte şi ea, prin creştinii care sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii şi casă duhovnicească în acelaşi timp (I Petru 2, 5). Căci, într-adevăr, fiind mădulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numită şi zidire, iar Hristos piatra din capul unghiului, este firesc să fie şi creştinii pietre vii. Dar, pentru că nu de la început se primeşte desăvârşirea, ci după multe nevoinţe, ca să fie o piatră bună şi de folos în zidirea Bisericii creştinii trebuie totodată mereu să se zidească pe ei înşişi.

Căci este scris voi sunteţi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi şi bine cumpănite zidiri. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).

Iată deci că Hristos, Cel care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu S-a mulţumit să facă aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserică, mereu, zidind în Duhul pe cei ce caută cu sinceritate vindecarea şi pocăinţa. (De fapt pentru aceasta a şi întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta să călăuzească, întru libertatea conştiinţei, spre mântuire pe cei dornici a o dobândi).

Tot la acest aspect, al zidirii creştinului şi Bisericii, trebuie văzut şi slăvit felul în care Dumnezeu reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Aşa cum se zideşte Biserica, iată, se zideşte şi creştinul. Avem parcă de-a face cu o oglindire micşorată a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentată a omului în Biserică. Dincolo de orice alte consideraţii, pot spune că înainte de toate acest lucru arată atât unitatea Bisericii – iar – cât şi scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creată de Dumnezeu.

Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecăţii să fie triumfătoare în faţa focului, se cere atât un meşter înţelept care să pună o bună temelie, cât şi o mare râvnă şi luptă din partea celui ce începe astfel a se zidi în Hristos. Aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – către Efeseni, zicând

Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi; […] şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu

(Efeseni 1, 6-11).

Cunoştinţă şi pricepere nu însă după gândirea omenească, ci după cea dumnezeiască. Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Căci, mai spune el către ucenicii săi – şi aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al înţelepciunii creştine – Eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit.

Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca şi credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o […], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).

Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Mulţi se simt deranjaţi de ideea că diploma şi studiile nu sunt suficiente (ba chiar pot şi dăuna6) pentru înţelegerea înţelepciunii creştine. Dar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte ca cel care, trăind în Hristos cu adevărat, putea oricând să adeverească Duhul şi puterea lui Dumnezeu. Această cale se bazează deci nu pe un proces de învăţare teoretică oarecare – fie ea considerată mecanică sau prin deducţie ori de alt tip – ci pe viaţa în Hristos, aceasta fiind şcoala adevărată a înţelepciunii creştine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desăvârşită, căci el are – şi-l are (co)lucrător – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de după Cina cea de Taină, când le-a zis când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Putem aşadar înţelege că zidirea în Hristos şi Biserică, sau creşterea în Hristos şi în Biserică este de fapt acest proces de unire cu şi în Adevăr, prin Duhul Sfânt, prin trăirea directă, reală, a Adevărului revelat. De aceea de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor greşite făcute de cei neştiutori şi neîntăriţi. Pentru că cei care nu cunosc – încă – Duhul Sfânt prin cunoaştere directă şi nemijlocită sunt, cu adevărat, neştiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).

Despre aceasta, s-a dat ca mărturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci şi restul propovăduirii apostolice, cum arată Sfântul Apostol Pavel, zicând:

Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15) şi iarăşi, către Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (II Tim. 2, 2).

Acelaşi lucru îl spune şi mai lămurit când arată că cei credincioşi sunt în Dumnezeu zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

Avem astfel o altă trăsătură fundamentală a Bisericii, apostolicitatea.

Ea se referă în primul rând, desigur, la păstrarea legăturii directe cu învăţătura şi Duhul lui Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, după cum este scris: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 15, 20); şi iarăşi: Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte (Matei 10, 40); şi iarăşi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 8, 18). Iată izvoarele din care se hrănea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului şi a puterii! (Şi, putem adăuga, iată putere a unităţii Bisericii!) Această putere şi acest Duh cer însă de la cel care le-a primit să aprindă mereu mai mult şi mai mult flacăra harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însuşi mai înainte de a zidi pe alţii. De aceea mulţi care nu vor să se ostenească în lupta cu patimile şi pătimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere operandum”7, care este de fapt o minciună. Dar apostolicitatea Bisericii obligă la păstrarea aceluiaşi duh nu doar în teorie, ci mai ales în practică. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viaţa reală, trăită. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli nu înseamnă doar păstrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare fidelitate. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli înseamnă şi păstrarea dar şi trăirea cuvintelor apostolice, cu cea mai mare fidelitate posibilă. Fără aceasta, despărţirea de Biserica adevărată este inevitabilă.

Iată, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, pe care le considerăm foarte importante pentru cel care doreşte să fie creştin adevărat8.

Note

1 Spunem „scrisă prin…” pentru că Sfânta Scriptură nu este scrisă din inspiraţie omenească, deşi scrierea s-a făcut de oameni. Dar aceşti oameni sunt oameni sfinţi, care au scris scrierile lor „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. Este vorba şi aici, ca în toate lucrările Bisericii, de lucrarea de apropiere faţă de om a lui Dumnezeu, lucrare ce duce la teandrie, adică la conlucrarea – într-o unire de multe ori total inseparabilă – între Dumnezeu şi om.

2 Apocalipsa nefiind o epistolă, ci o profeţie.

3 Dogmele sunt adevărurile dumnezeieşti ce stau la baza existenţei lumii, acele raţiuni – sau legi – divine prin care este organizată Creaţia. Dintre ele, Dumnezeu a descoperit omului cele ce sunt necesare pentru mântuire. Cunoaşterea lor este indispensabilă mântuirii, de aceea Dogmatica este un domeniu foarte important – şi delicat – al Teologiei. Ridicarea împotriva dogmelor creştine înseamnă ridicarea împotriva Duhului Sfânt.

4 Mirenii sunt cei cu Mirungere. Prin acest cuvânt li se recunoaşte şi un anumit grad de preoţie. Căci la fel cum preoţia lui Hristos lucrează deplin în episcopi, mai smerit în preoţi şi ceva mai puţin în diaconi, există un anume grad de preoţie şi pentru mireni – fie ei bărbaţi sau femei. Ca exemplu, Creştinismul autentic (adică ortodox, desigur) priveşte Sfânta Liturghie ca săvârşindu-se printr-o împreună lucrare a mirenilor, clericilor (diaconi, preoţi, episcopi), puterilor cereşti (sfinţi, îngeri, Maica Domnului) şi Dumnezeieştii Treimi. În această împreună slujire fiecare are lucrarea lui, nici unul nefiind doar „spectator” sau „beneficiar”. Ca urmare, preotul sau episcopul nu pot săvârşi Sfânta Liturghie fără credincioşi!

5 Întrebare ce este pusă deseori cu răutate de necredincioşi, inclusiv de acei sectanţi care, înşelaţi de demonul trufiei, îşi imaginează că ei şi toţi membrii sectei lor sunt „sfinţi fără de păcat” şi din această înşelare dispreţuiesc Biserica lui Hristos, Cel ce a venit pentru cei ce se recunosc a fi păcătoşi nu pentru cei ce se cred drepţi (Marcu 2, 17).

6 Dacă sunt privite cu mândrie şi înşelare, ca un atestat de valoare creştină sau ca suficiente şi înlocuitoare ale valorii duhovniceşti, singura fundamentală şi foarte greu de câştigat.

7 „Ex opere operandum” – erezie catolică ce pretinde că harul lucrează obligatoriu, indiferent de vrednicia şi nevrednicia credincioşilor şi a clericilor. În realitate, deşi Duhul Sfânt acoperă o mulţime de păcate şi neputinţe, există totuşi păcate pentru care harul este retras, temporar sau permanent; cele mai mari păcate de acest fel sunt erezia, blasfemia sau hula intenţionată şi/sau repetată, batjocorirea celor sfinte, slujirea sau rugăciunea împreună cu ereticii ş.a.m.d. E foarte important să înţelegem că Dumnezeu nu poate fi obligat de nimeni cu nimic (deci harul nu lucrează „obligatoriu”). Deşi poate nu este aici locul a stărui asupra acestui lucru, trebuie spus că „ex opere operandum” ţine mai mult de o concepţie vrăjitorească, păgână, aplicată în mod greşit creştinismului. Această greşită aplicare porneşte de la lipsa de înţelegere a diferenţei dintre mila lui Dumnezeu faţă de neputinţele şi alunecările fireşti ale omului (pentru care iubirea dumnezeiască multe acoperă) şi mânia lui Dumnezeu faţă de „tot cel ce ţine nedreptatea de adevăr” (Romani 1.18).

8 Desigur, suntem departe de a fi schiţat măcar bazele largi ale eclesiologiei pauline, dar acest lucru este imposibil în câteva pagini, necesitând tratate speciale.

<(II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei 

(IV) Biserică şi sectă>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Sfânta Scriptură (Galateni 1.8)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, aţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Sau care le bat la uşi, cu aceleaşi broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.

Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei?

Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi? „Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?

Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor! Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.

S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?

Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28). Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!

După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.

Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit apoi Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este însă de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:

De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?

Da!

Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:

Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10, 14-15).

Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu1. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!

Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:

Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată însă că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?

Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi din lăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin2.

Vom vedea în paginile care urmează felul în care feluriţii tulburători luptă împotriva Adevărului. Desigur, nu analizăm aici toate răstălmăcirile adventiste sau neoprotestante. Acestea sunt extrem de multe, iar unele dintre ele duc atât de departe, încât cei care cred în ele cu greu mai pot fi consideraţi a avea ceva în comun cu învăţătura creştină. Vom vedea însă principalele înşelări răspândite de propovăduitorii adventismului şi cât de mult se deosebesc de mărturia plină de lumină a Adevărului.

Note

1 Sinodul se va arăta de altfel ca mijlocul de cârmuire a Bisericii de către Dumnezeu, el rămânând pentru totdeauna autoritatea bisericească vizibilă supremă, având asupra sa doar pleroma Bisericii – prin care înţelegem pe toţi cei ai Bisericii – şi, bineînţeles, pe Domnul şi Dumnezeul nostru.

2 Schisma este separarea administrativă a unei (unor) părţi din Biserică, dar fără o despărţire dogmatică (de învăţătură). Erezia este o cădere mult mai gravă, deoarece pe lângă separarea administrativă mai cuprinde şi deosebiri în învăţătura de bază a grupului care s-a separat faţă de învăţătura de bază (dogmatică) a Bisericii. Cuvântul sectă denumeşte un grup de oameni despărţiţi de autoritatea oficială (în acest caz religioasă, dar poate fi şi de altă natură), cu o învăţătură separată de cea oficială; din punct de vedere creştin cuvântul sectă, deşi are un înţeles mai social, este echivalent cu cel de erezie, care are un caracter mai mult spiritual. Adică termenul sectă se referă mai ales la oamenii despărţiţi de Biserică, iar cel de erezie mai ales la învăţătura greşită pe care o au.

<Lumina Adevărului. Cuvânt către cititori   

Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (I) Cuvânt către cititor

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 2007, în acelaşi an cu „Zbor prin vâltoare vremilor„, apărea la Editura Christiana cartea „Lumina Adevărului – un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate„. Cartea venea ca urmare a anilor petrecuţi în căutarea Credinţei adevărate, când am cunoscut îndeaproape Adventismul şi alte asemenea mişcări (înainte să cunosc Ortodoxia). Dar şi ca urmare a nevoilor sufleteşti ale multor oameni – adventişti sau ortodocşi –, a nevoilor misionare ale unor preoţi şi diaconi etc.
Tirajul este epuizat demult. Încă nu am izbutit să mă ocup de reeditarea cărţii, dar m-am gândit să o ofer cititorilor în format electronic, în nădejdea că le poate fi de folos. Până la urmă, în cartea „Lumina Adevărului…” avem răspunsuri biblice la felurite întrebări ce sunt puse şi astăzi:
– ce este Biserica? şi care este Biserica? (întrebări organic legate una de cealaltă)
– orice credinţă mântuieşte?
– care este purtarea creştină faţă de necreştini?
– care este Ziua de Odihnă a ucenicilor Domnului?
– ce putem să mâncăm şi ce nu putem să mâncăm, după cuvântul Bibliei?
– ce trebuie să păstreze creştinii din Legea lui Moise?
– ce este preoţia? şi ce sunt clericii? (iarăşi două întrebări indisolubil legate)
– cine poate şi cum poate să tâlcuiască Biblia?
– ce urmează după moarte? ce înseamnă „Rai” şi „Iad”?
– cine sunt „sfinţii” şi ce sunt „sfinţii”?
– ne putem ruga sfinţilor? da, nu, de ce?
– icoanele sunt după Biblie sau împotriva Bibliei?
etc., etc.
Dacă asemenea întrebări vă preocupă, o să vă atragă, desigur, paginile ce urmează.
Deci, „Lumina Adevărului…„, începând cu începutul, adică de la…

Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.  Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
                     Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!

Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi, înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii asemenea.

Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.

Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare, păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.

Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.

Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai deplină propovăduire a adevărului.

Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul, căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri, să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii: iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi. Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante. Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor, căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu, spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

(va urma…)

Cei trimişi la vestirea Evangheliei>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă