– Lor lumina Lunii le place. Stăpâni ai cerurilor lumești, și nu doar ai pământurilor și hăurilor, alunecă prin spații siderale, ferindu-se de stele pe cât pot, dar bucurându-se – desigur, scrâșnit – de sateliții acestora. Iar pe Pământ ei mai cu seamă în razele de Lună lucrează. Și, se înțelege, mai ales, da!, mai ales când este lună plină.
– Dar de ce Luna… sau sateliții?
– Vezi, Soarele este încă al Lui.
– Al lui Dumnezeu?
– Desigur. Uite, lumina lui încălzește, dă viață, chiar dacă poate să și ardă, să nimicească – aș putea spune chiar să pedepsească. Pe de altă parte, Universul făcut pentru Împotrivitor – la cerere, de!, comdandă specială – are doar un foc negru, a cărui putere crește cu adâncimea. Iar acest foc nu luminează, nu încălzește, doar arde. Și atunci, firește, îngheață.
– Cum așa?!
Sprâncenele groase, albite de vreme, se încruntară înfricoșător.
– Nu gândești? Sau nu ești atent? Dacă arde fără să încălzească, dacă doar consumă, e limpede că îngheață tot ce arde. Ce nu înțelegi? E fizică elementară, chiar și pentru Universul acesta!
Așa era! Își plecă fruntea rușinat, dar nu-și ceru iertare. Știa că l-ar fi supărat mai rău. Nimic nu-l supăra ca lipsa de gândire de la cei care puteau să gândească. Tăcu.

– Ori între focul Iadului, care îngheață și nu luminează, și focul solar, ce dă viață, au nevoie de ceva de mijloc. Luna, ca toți sateliții, are ceva parazitar. Nu produce lumină, dar trece drept luminoasă, reflectând lumina altuia. Sigur, așa a fost făcută și are al ei rost, dar căderea, sau decăderea, au făcut să-i fie atribuit meritul Soarelui. Și ei fac asta, folosind lucrurile Altuia, puterile primite, ca și cum ar fi ale lor, nu primite. Luna dă o lumină, care de fapt nu-i a ei. Și care nu încălzește și nici nu răcește. Și asta le convine. Mai mult, lumina Lunii este în fapt pătrunzătoare, dar puțin văzută.

Nu înțelese asta – iar nu înțelegea destul de repede! – dar nu cuteză să întrebe. Sprâncenele se încruntară din nou, chiar dacă mai puțin. Îl și citise! Vorba fu acidă:
– Încep să cred că ești prost… sau chiar nu ai chef să gândești astăzi. Lumina Lunii are radiații penetrante, dar numai o mică parte sunt în spectrul vizibil.
– Așa că, spuse el liniștit – știind că astfel îl va înbuna – lumina Lunii pătrunde până departe, dar nu se vede bine și nici nu luminează bine, cel puțin pentru oameni. De fapt este ca și ei, într-un fel.
– Exact.
Tăcură.
El privea, cu ochii minții, acele alcătuiri ascunse ale lumii care tocmai îi fuseseră înfățișate. Vedea pe diavolii cu luciri de piele neagră plutind – în fapt, nevăzuți – pe razele Lunii, stimulând nebunia, crescându-și culturile de bacili, răspândind putreziciunea, exacerbând erotismul… Și în urma lor, sau a lucrărilor lor, boli, crime, demență, cangrenă, puroi, pustiire, sub razele blânde ale Lunii.
– Ați putea scrie, se trezi el vorbind. Ceva… – se încurcă, dar cum bătrânul nu-i răspunse și nu se încruntă, continuă. Ceva mare! Un tratat sau un roman. Mai curând un roman! Ar fi mai ușor de primit. Și ar fi mare! Ca…
Avea în gând mai multe nume mari. Dar deja sprâncenele se încruntau, ce-i drept, ușor.
– Nu.
Răspunsul venise foarte hotărât, dar foarte liniștit.
– Nu?
– Vezi tu, când citesc pe Steindhardt, critica lui Steindhardt, văd o minte aplecată cu adevărat spre ascultare. El chiar asculta și de aceea chiar înțelegea vorbirea, limbajul scriitorului – și înțelegea toate acele structuri iscusite pe care autorii le crează – voit sau nu – și pentru a se arăta, și pentru a se ascunde, și pentru a se dărui, și pentru a fi celebri. Le înțelegea pentru că asculta opera, nu doar o citea, o asculta cu adevărat, personal. Și despre aceste structuri iscusite vorbea, prin ele înfățișa, mai pe deasupra, sau mai în adâncime, opera și autorul. Sigur, anumite adevăruri mai neplăcute le ocolea cu delicatețe, dar nu asta contează acum.
Tăcu puțin, dar păru mult.
– Eu însă nu pot face așa ceva. Nici când ascult, nici când scriu. Căci am un mare defect. Văd dincolo.
– Dincolo?
– Dincolo de limbaj, de structuri, de sisteme. Chiar dincolo de resorturile intime. Și nu pot să mă opresc deasupra.
Acum se încruntă el. ”Dincolo de resorturile intime? Păi mai e ceva dincolo de resorturile intime din ființa autorului? Toți suntem autori, mai buni ori mai ne-buni, ai gândurilor și vorbelor și faptelor noastre. Nu izvorăsc toate din aceste resorturi intime ale noastre?”
– Vezi? Dacă tu nu înțelegi, după tot ce am vorbit seara și noaptea asta, și în alte dăți, cum vor înțelege alții?
Și înțelese!
Își aduse aminte de făpturile negre, lucioase, plutind fantomatic în lumina Lunii și chiar în lumina zilei. Nevăzute, dar nelipsite. Peste ceea ce se vede și se știe, de obicei, că este. Și își aduse aminte și de celelalte făpturi, de lumină, de asemenea nevăzute și neștiute, nesocotite între cele ale existenței zilnice…
– Atâtea lucruri pe care nu le știm, nu le vedem, nu le luăm în seamă… – murmură fără voie.
Dincolo de resorturile intime. Poate şi mai departe.
Sprâncenele încuviințară.
– Și – continuă el, fericit că înțelesese – totul, și limbajele, și structurile sau sistemele, chiar și resorturile intime, se construiesc, în mintea noastră, în viziunea noastră, în interpretările noastre, pe neștiință! Pe neștiință! Pe lipsa de cunoaștere a celor nevăzute, care lucrează totuși, mereu, asupra noastră!
– Da.
Vocea era la fel de liniștită și de hotărâtă ca atunci când spusese ”Nu”.
Tăcere.
Și se gândi cât de ciudat trebuie să fie să vezi lumea astfel. Mereu. Văzând vizibilul și înțelegându-i pe cei care trăiesc în el, așa cum se văd ei înșiși, dar văzând și invizibilul, văzând structurile atât de solide ale lumii ca și cum ar fi străvezii, umplute și străbătute de altceva… Ca niște vase de hârtie, care plutesc, aparent uscate și solide, până când apa le îmbibă și se scufundă pentru totdeauna. Nu! Nu era bună comparația. Oricum, alta nu putea găsi pe loc, ideea era prea amețitoare. Și înțelese, abia acum, că bătrânul avea dreptate. Nu putea să scrie. Nimeni n-ar fi înțeles. Iar cel care ar fi putut, eventual, înțelege, n-ar fi avut de ce să citească – ar fi știut deja. Nimeni n-ar fi înțeles, ba nici n-ar fi suportat să-l citească. Prea serios ca să fie S.F., prea diferit ca să fie primit ca real, scrisul lui ar fi fost ca un glas într-o pustie fără ecou, surdă, mută, stearpă. Ca lumea, lumea văzută.
– Ei, nici chiar așa! – fu dojenit cu blândețe. Nu deveni pesimist. Și lumea văzută are rosturile ei, chiar dacă trebuie depășite. Mai bine, zise bătrânul, uită-te cât de frumoasă este luna.
Lună plină.

Mihai-Andrei Aldea