Etichetă: Legea Românească

Amurgul unei lumi. Cazul SUA (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit.
În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).

Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu).
Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale.
Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni.
Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte.
Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia.
Etc., etc.

Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată.
Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului. 

Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!).
Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”.
De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.

Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni.
Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit.
Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).

Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu.
Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă!
Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d.
Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.

De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români).
Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).

Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA:
Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuarea aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum se alege perechea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Atât din greșelile mele, cât și din ale altora, precum și din alegerile bune pe care le-am văzut, am adunat câteva legi pentru alegerea perechii pe și de viață. Sunt numai cinci, deci merită să le citiți.

1. Să fie de gen opus. Lipsa diversității în cuplu este, dincolo de propaganda sclavagistă, rodul lașității orgolioase și egotiste, al despărțirii de Adevăr.

2. Să muncești alături de candidat/candidată cât mai mult înainte de a face un pas hotărâtor. Cunoști un om doar după ce muncești (mult) alături de el. Până la muncă sunt măști, pretenții, machiaje. Doar muncind împreună cad măștile, se limpezesc pretențiile, se spală machiajele. Doar în muncă îl cunoști pe celălalt (o cunoști pe cealaltă). Deci, trebuie să munciți alături cât mai mult!
Cum să muncim împreună?
Sunt nenumărate lucrări frumoase care se pot face alături de persoana „bănuită că ar putea fi perechea” (sau ce este dorită ca pereche). Sunt drumeții (în grup, niciodată în doi!), sunt tabere de supraviețuire (în care multe lucruri ascunse ies la iveală!), sunt foarte multe lucrări de voluntariat (plantat copaci și pomi pentru împăduriri sau reîmpăduriri, pentru îmbogățirea fondului forestier, pentru oprirea eroziunilor și/sau alunecărilor de teren; îndreptat și vopsit gardul pentru bătrânii singuri, făcut cumpărături pentru aceștia, dusul lor la medic; tăiat lemne pentru copiii orfani, bătrânii singuri, mânăstiri de maici, azile de bătrâni etc.; refăcut sau construit case pentru cazuri sociale; refăcut sau construit biblioteci, școli, cabinete medicale, clinici, spitale, biserici, mânăstiri, azile etc.). Mergeți împreună la cel puțin zece asemenea acțiuni, adunați, adică, măcar 40 de zile de muncă împreună.

3. Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. Acele scăderi vor fi acolo toată viața: poți să le duci o viață întreagă? Dacă da, există o șansă să puteți fi o pereche adevărată. Dacă nu, nu există nicio șansă pentru așa ceva.
Aici avem o mare încercare, pentru că cei mai mulți se uită după „calități”. Care, de cele mai multe ori, sunt doar o vedere înfierbântată sau idealizată a celuilalt. Dar și dacă există acele calități, se supun unei legi absolute: după o vreme împreună calitățile nu se mai văd, rămân scăderile, defectele, neputințele etc. Și dacă nu le putem duce, despărțirea este sigură.
Desigur, una dintre ostenelile duhovnicilor (și ale altor îndrumători adevărați, fie ei nași de căsătorie, părinți etc.) este să îi ajute pe soț și soție să își vadă unul altuia părțile și lucrările bune. Asta ajută cât de cât, dar… Dacă ar fi ceva ușor, nu ar fi osteneala amintită.
Ca urmare, alegeți-vă perechea după scăderi (defecte) și țineți minte că îi găsiți scăderile după ce munciți îndeajuns împreună.

4. Să aveți aceeași credință, același sistem de valori. Dincolo de spectacole cinematografice, „dragostea învinge” rămâne o lozincă moartă, pentru că nu știm să iubim. Dragostea adevărată există doar în adevăr, se bucură de adevăr, nu acceptă înșelăciunea (inclusiv auto-înșelarea). Am cunoscut mii de oameni implicați în „cupluri mixte valoric”. Totdeauna sunt suferințe și greutăți uriașe. În folclorul românesc cererea cea mai mare către Dumnezeu a celui singur sau a celei singure este să își găsească „pereche pe sufletul meu”. Adică având aceleași valori. Pot să fie milioane de fluturași, steluțe și floricele, unicorni, scântei, curcubeie, țopăieli, romantisme etc. După câteva luni de căsnicie, cel mult câțiva ani, rămân lipsurile, contrastele, nepotrivirile (revezi pct. 2. și 3.). Cuplurile identice ori diferite etnic sau rasial au rezistat doar dacă aveau același sistem fundamental de valori. Încercați să țineți minte și să înțelegeți acest lucru: vă place sau nu, dacă aveți aceeași credință, aceleași valori, aveți o mare șansă de viitor; dacă nu aveți aceeași credință, aceleași valori, 100% vă veți despărți.
Aici merită amintit că mai ales femeile, dar nu de puține ori și bărbații, se iau după două minciuni:
– se va schimba (celălalt); nu, nu se va schimba, ori se va schimba exact așa cum nu vrei.
– o să mă dau după el/ea până ori mă obișnuiesc, ori se schimbă; nu funcționează, pentru că nimeni nu poate lucra împotriva firii lui, nimeni nu poate să mintă la nesfârșit fără să fie distrus de minciuna în care trăiește.
Deci, alegeți-vă ca pereche omul ce are aceleași valori, aceeași credință.

5. Căsătoriți-vă din interes. Această lege v-a șocat, nu-i așa? Respirați adânc și încercați să vă aduceți aminte că sunteți o persoană inteligentă, deschisă către alte idei și păreri. Deci puteți urmări și o idee atât de șocantă!
Revin: căsătoriți-vă din interes!
Această lege este, de fapt, sinteza celorlalte patru legi de mai sus.
Ca să faceți bine altora trebuie să vă fie bine dumneavoastră. Sigur, pe cât poate să fie bine în această lume supusă răului. Deci cuvântul nostru nu este aici despre un bine absolut, ideal, de neatins. Dar, vă amintiți de punctul 3. ? Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. De ce? Pentru că scăderile, defectele, neputințele etc. celuilalt trebuie să fie cât putem duce fără să ne facem rău!
Altfel spus, intrăm într-un cuplu (într-o relație) ca să ne fie bine. Ne căutăm perechea ca să trăim bine împreună, nu ca să ne chinuim unul pe altul!
Deci, trebuie să ne cunoaștem și să ne urmăm interesul.
Pețitul de pe vremuri urmărea acest lucru, astăzi înlăturat de otrăvurile romanelor „de dragoste” (= de împătimire patologică) și ale filmelor „de dragoste” (= de împătimire patologică).
Pentru binele tău, pentru binele perechii tale, pentru binele vostru, trebuie să îți cunoști și să îți urmezi interesul. Altfel, după cum am spus, vă veți chinui reciproc, vă veți răni unul pe altul, poate chiar vă veți distruge unul pe altul.
Dar dacă vă cunoașteți și vă urmăriți interesul, amândoi, veți putea cu adevărat să vă armonizați. Vă veți cunoaște valorile și credința, putințele și neputințele, scăderile și înălțările, binele și răul. Și le veți pune în slujba intereselor voastre. Pe care vi le cunoașteți și v-ați hotărât să le urmați.
Între 80 și 90% din căsătoriile „din interes” rezistă până la capăt. O mare parte din nereușite se datorează unor schimbări de neprevăzut și catastrofale.
În schimb, 60-80% din căsătoriile „din dragoste” se sfărâmă. Pentru că lipsa cunoașterii adevărate a celuilalt, lipsa credinței comune, lipsa valorilor comune, lipsa interesului comun duc la un haos, la o anarhie, ce se termină prin sfărâmarea relației. Excepțiile sunt alcătuite de cei care izbutesc să își găsească interesul comun, credința comună, valorile comune și să le urmeze. Dar… sunt excepții!
Legea sau regula este că reușita aparține căsătoriilor din interes.
Ori, pe românește spus, căsătoriilor cu rost. Făcute de cei care și-au înțeles rosturile și au înțeles rosturile unirii într-o familie, asumându-și cu adevărat aceste rosturi.

Iată, v-am spus vouă!
Dumnezeu să vă ajute!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Photo by TruShotz on Pexels.com

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Există izvoare istorice care sunt foarte prețioase pentru Români. De pildă, Fontes Historiae Daco-Romanae. Lucrarea aceasta, în patru volume, a fost scanată pentru prima dată și salvată în format electronic la începutul anilor 2000 – la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București, Sector 4, Cartier Berceni, Strada Covasna.
A fost o muncă grea, făcută de câțiva voluntari. Și care a costat, atât pentru cumpărarea volumelor (din anticariate), cât și a scaner-ului etc. Banii fiind adunați de aceeași voluntari. Dumnezeu să-i răsplătească!
Dar această muncă grea a fost pusă apoi la îndemâna publicului, pe site-ul vistieria.ro. Fără cea mai mică pretenție, fie și de recunoaștere a muncii.
Fontes a fost preluată de aici, de pildă, și de un grup ce lucra, pe bani, la digitalizarea unor cărți esențiale pentru Istoria Românilor. Și a fost prezentată ca și cum digitalizarea (scanarea și salvarea în format electronic) s-ar fi făcut de acel grup. (Semnele particulare ale volumelor sunt ușor de identificat.)
Fontes a fost preluată de aici, de asemenea, de unele site-uri patriotice. Care au câștigat de pe urma lor doar mulțumirea că unii Români (și poate nu doar Români) le-au văzut, le-au consultat și chiar le-au descărcat spre a le avea mai departe.
Oricum a fost, noi ne-am bucurat însă că au fost preluate, după chipul Sfântului Apostol Pavel (Filipeni 1.12-18); căci fie pentru câștig lumesc, fie pentru dragostea de Neam și Țară, fie pentru interes științific, Fontes a ajuns la tot mai mulți oameni. Adică adevărul s-a răspândit. Într-o lume a minciunii este o mare bucurie!

Dar, pe de altă parte, văd că sunt multe site-uri și bloguri patriotice sau „patriotice” care practică o absurdă „luare în posesie”.
Hărți vechi, pentru care nu mai există drepturi de proprietate (intelectuală), cărți sau periodice vechi (la fel), sunt „protejate” pe aceste site-uri și bloguri cu îndârjire. Ca și cum ar fi proprietatea posesorilor acelor pagini electronice.
Demersul este de mai multe ori rușinos (nedemn).
În primul rând, pentru că acele izvoare istorice nu sunt proprietatea celor care țin cu dinții de ele. Dimpotrivă, sunt ceea ce se numește domeniu public.
În al doilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, totdeauna, cunoașterea adevărului. Scris este: Cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32; 16.13). Pentru ca cele rele să se spele, cele bune să se adune, cum cere Legea Românească, trebuie să cunoaștem bunele și relele.
În al treilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, cu atât mai mult, răspândirea izvoarelor istorice despre Patria și Neamul său.
Iar „luarea sub stăpânire” a acelor izvoare este atât un act necinstit, cu atât mai rușinos cu cât este făcut de un patriot, cât și un fapt ce stă împotriva rostului site-urilor sau blogurilor în cauză: blochează exact răspândirea adevărului istoric pe care și-l doresc proprietarii/administratorii.
Este adică, un act de zgârcenie sau lăcomie ce anulează pretenția de patriotism a celor ce îl săvârșesc.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii din URSS în 1940
(înainte de cotropirea Basarabiei, Herței și Nordului Bucovinei)
document istoric

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea