Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiul – mahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

”Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă [s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea