Etichetă: istorie; istoria

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. I. Bazele masonice

Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Această minciună a început ca o poveste romantică.
Era la modă, în Apusul Europei secolelor XVIII-XIX, să se înfăţişeze istorii tragice sau dramatice, de tip „Romeo şi Julieta”, eventual cu sfârşit fericit. Romane cavalereşti, dar şi alte asemenea producţii – inclusiv jurnalistice – se întreceau în asemenea poveşti. Eroi şi familii luptându-se între ele, pentru a întemeia apoi, peste ruine sau câmpuri de luptă, o nouă ţară, familie, cetate etc.
Învingători sau învinşi, eroii erau măreţi, sumbri, atrăgători, cutremurători şi, desigur, civilizatori…
Era o vreme a duelurilor, dramelor şi tragediilor, iar înfruntările dintre eroi erau privite ca o necesitate, ca un dat.

Pe acest fundal începe intelectualitatea masonică din Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – să preschimbe ideea naţională din ceea ce avea Poporul în ceva „potrivit vremurilor”.
Românii, după cum atestă străinii ce vizitează Ţările Române în acele timpuri, se ştiau urmaşii Legiunilor Creştine ale lui Constantin cel Mare, moştenitori ai Romaniei constantiniene, purtătorii Credinţei şi Civilizaţiei şi unicii păstrători ai statalităţii acesteia.
Intelectualitatea masonică, educată – a.k.a. îndoctrinată – după tipare apusene, fundamental rasiste, dispreţuia „bunul primitiv” (care, pentru ei, era aici Românul obişnuit); dispreţuia şi „Bizanţul”, cu toată ura şi neghiobia complexată a Papalităţii faţă de cei care nu se prăbuşiseră sub loviturile migratorilor, anulându-i astfel pretenţiile de superioritate şi dominaţie mondială.
Mai mult, o bună parte dintre cei legaţi de intelighenţia masonică mai avea o oarecare conştiinţă creştină (cea mai mare jignire ce se putea aduce de Român cuiva era „nu are niciun dumnezeu!”). Dar această oarecare conştiinţă creştină nu era legată de Ortodoxie – dispreţuită şi ea, rasist, ca „superstiţie populară” – ci de formele catolice şi protestante (socotite, aprioric, „mai înalte”, „superioare” etc.). Iar această optică religioasă nu putea înţelege Romania [Imperiul Roman] decât prin Roma Veche, excluzând categoric „Bizanţul” (şi, repetăm, şi Ortodoxia).
Dezbinarea practicată în ultimele veacuri de Papalitate între Românii din sud şi Românii din nord este preluată inconştient. Papalitatea ştia bine că toţi Românii, de la Marea Mediterană până la nord de Carpaţi, din Alpi şi până în Rusia ori Asia Mică, sunt un singur popor. Dar aplicând principiul divide et impera se purta faţă de fiecare comunitate românească mai mare ca şi cum aceasta ar fi singura existentă, o oază de latinitate unică şi însingurată (încercând să o convingă de faptul că se trage de la Roma Veche şi că trebuie să ţină religios de aceasta, că doar prin Papalitate scapă de însingurare).
Aceste idei domină gândirea intelectualităţii educată de institutori apuseni, ba chiar în internate şi şcoli de factură apuseană sau pur şi simplu occidentale (căci mulţi studiază – şi se îndoctrinează – în Vest).

Ca urmare, din tot ceea ce este românesc, intelectualitatea masonică alege doar anumite părţi, care îi convin.
Toţi Românii din afara Daciei sunt scoşi din istorie. Toţi străbunii Traco-Iliri, cu excepţia Daco-Geţilor, sunt şterşi. Sunt şterşi, de asemenea, Scito-Sarmaţii şi Galii. Complicau prea mult lucrurile! Pentru „prostime” era nevoie de o poveste simplă, romantică, de impact! Ceva de genul „Traian şi Decebal se bat, primul învinge, iar din iubirea lui pentru Dacia/Dochia apare Poporul Român”. Ceva pe linia romanelor cavalereşti şi de dragoste ale epocii! Simplu, romantic, emoţionant, înduioşător… mincinos…

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Faptul că existau din străvechime Români dincolo de hotarele Daciei este „explicat” printr-o „extindere” („migraţie”) a Românilor de-a lungul lanţurilor muntoase.
Că o asemenea „extindere” nu are nicio bază documentară sau arheologică pentru tot spaţiul dintre Nipru, Alpi şi Mediterană este lipsit de importanţă, nu? „Prostimea” o să creadă!
Faptul că Principatele Dunărene îşi au titulatura nobilă de principate de la faptul că Domnitorii Români erau ramuri ale familiilor împărăteşti de la Constantinopole este „uitat” mereu. Sau trecut ca „legendă”, „mit”, „credinţă populară” etc.
Încoronările împărăteşti ale Domnitorilor Români, chiar şi în vremea de maximă putere otomană asupra Munteniei şi Moldovei sunt „uitate” şi ele.
Uitaţi sunt Românii din Moravia sau vestul Marmaţiei, uitaţi sunt Românii de la Marea Adriatică sau din Epir etc., etc.
Şi dacă sunt amintiţi, originea lor este pentru mulţi o nedumerire, dacă nu este explicată, cum am zis, printr-o fantezistă „migraţie” românească.

Zadarnic atrage atenţia Mihai Eminescu asupra faptului că reducerea Românilor la Dacia este o operă ungurească şi austriacă, la care îşi dă apoi concursul şi propaganda rusească. Cine să-l asculte pe Eminescu? Este închis la casa de nebuni, asasinat şi transformat în „poetul tragic”, în „geniul pustiu” limitat la lumea fanteziei, literaturii, poeziei.

Pas cu pas ideologia romantică a tragediei care naşte Poporul Român prin confruntarea dintre Traian şi Decebal se impune în învăţământ ca adevăr unic.
Dar, trebuie să subliniem, în toată această ideologie (1) nu există niciun „dispreţ” faţă de Daci sau Decebal, dimpotrivă, sunt lăudaţi în cel mai înflăcărat stil romantic şi (2) nu există ideea vreunei uri între Daci şi Romani (cu atât mai puţin una „fundamentală”). Este, repetăm, o „tragedie romantică”, simplificatoare, falsificatoare. Un exemplu al „bunelor intenţii” care, lipsite de călăuzirea Adevărului, duc spre Iad… *

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* În prezentarea noastră am subliniat tendinţele generale ale epocii şi ceea ce se impune naţional, ajungând să fie predat în manualele şcolare, să fie bază pentru discursurile oficiale etc. Faţă de sutele de mii de cărţi, broşuri şi periodice care prezintă ideologia amintită de noi, cazurile în care sunt prezentate şi alte teorii istorice sunt minoritare şi cu efect zero la nivel general. Deci fără a nega aceste excepţii, amintim că am prezentat regula, ideologia istorică ce s-a impus la nivel naţional.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Străbuni uitaţi. Cei dinainte de noi (I)

Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - c

1. Celţii sau Galii

Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.

Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.

De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:

Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.

Costantin_nord-limes_png - cCu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor

Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).

Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.

Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (partea a II-a)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După prima parte a materialului Români, Secui şi Unguri în Transilvania – Scurtă privire istorică, revenim cu următoarele…

Originea secuilor

Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

Secuii distruşi de Nația ungară

De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile Secuilor, şi la rândul lor mulți dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

 

Ţara secuimii „Românimea

Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi  diabolică de distrugere „Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.

 

Premize istorice pentru pretinsa autonomie

Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.

Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

  • slujirea fanatică a Papalității,
  • foamea disperată de putere şi glorie,
  • cruzime fără margini față de cei de altă părere decât cea a nobilimii,
  • disprețul nemărginit față de cei care erau altfel,
  • ura nesfârşită față de Ortodoxie şi ortodocşi,
  • disprețul şi chiar ura față de popoarele şi culturile din Răsăritul Europei,
  • arogarea statutului de civilizație superioară şi, implicit,
  • arogarea dreptului de a impune această civilizație celor altfel.

 

Şovinismul maghiar

Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.

Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.

Concluzii

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența „ungurească în Transilvania.

Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.

Din păcate, nu este aşa.

Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.

Mihai-Andrei Aldea

 

[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete „)

 

Balticii, de origine română?

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
Hotarele etnice sunt foarte rar aceleaşi cu cele ale unui stat naţional.
Acest lucru este adevărat parcă mai ales pentru Români. Cercetători de felurite naţionalităţi au putut vedea prezenţe şi influenţe româneşti în tot felul de părţi ale lumii. De la unele din Caucaz ori Asia la altele din Americi…
Ne oprim aici asupra unora, străvechi, din părţile nordice ale Europei. Mai precis, dinspre Marea Baltică.
Deşi Românilor ar trebui să le fie bine cunoscut acest lucru, de fapt foarte puţini dintre ei ştiu că multe popoare baltice, şi mai ales lituanienii şi livonienii, dar şi alţi, se considerau în trecut a fi de origine română. Această origine – fie ea reală sau nu, aceasta-i altceva – a fost, fireşte, prilej pentru Vatican de a încerca de-a lungul Evului Mediu să îi supună autorităţii sale, deşi cei mai mulţi dintre ei (excepţia fiind prusienii) erau ortodocşi. Ca atare şi cărturarii săi au încercat a dovedi că respectivele popoare se trag de la Roma.
Fireşte, primul argument împotriva acestei idei este însăşi limba acestor popoare care – ca şi finlandeza de altfel – are un vocabular de origine latină destul de important, dar o structură fundamentală şi un vocabular fundamental străin (baltic sau fino-ugric). Şi totuşi, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Vom răspunde după o privire asupra acelor cărturari care, în secolele XVI-XVII, adică în epoca lui Petru Rareş, Mihai Viteazul şi Petru Movilă încearcă să lămurească prezenţa amintirii Romei în toponimia, limba şi, mai ales, conştiinţa popoarelor baltice. Este vorba în primul rând de Kaspar Peucer, Joachim Cureus şi Stanislas Sarnicki, în secolul XVI, şi de Fredericus Menius şi Andreas Cellarius în sec. XVII.
Desigur, este obligatoriu să spunem că aceştia nu sunt – nici pe departe! – primii care se ocupă de problemă. În istoriografia secolelor XV-XVI, din vremea lui Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, faptul că lituanienii, livonienii, prusienii, ruşii etc sunt de origine romanică este un fapt aproape unanim acceptat. Dar discuţia asupra acestei romanităţi originare nu atinge pe Români, ci merge direct către Roma, slujind intereselor şi intenţiilor generale ale Papalităţii. Doar după ce Reforma eliberează o mare parte din nordul Europei (de fapt, cea mai mare parte) de sub autoritatea papală, anumite adevăruri până atunci ascunse (ca să nu spunem interzise) ies la iveală. Şi primul care „sparge gheaţa” este Kaspar Peucer. Acesta adaugă, în 1562, partea a patra la celebra Chronicon Carionis (Cronica lui Carion) a lui Philipp Melanchthon. O mare parte din acest adagiu al lui Peucer Kaspar este dedicată istoriei Bizanţului şi, ca firească urmare, atinge şi problema Românilor. Renunţând la absurda pretenţie papală după care practic toate popoarele romanice se trăgeau direct de la Roma, Peucer atestă originea romană a unora dintre coloniştii din Dacia nord şi sud dunăreană, colonişti care au adus în zonă, spune el, limba latină. Din acest punct de vedere – ca şi din multe altele – Peucer se dovedeşte a fi, în limitele informaţiilor deţinute, extrem de obiectiv. De altfel, acolo unde informaţiile nu au fost schimbate de ulterioare descoperiri, Peucer rămâne până astăzi valabil. Revenind la lucrarea sa, să observăm că el arată că tăcerea asupra Românilor s-a datorat perioadelor în care aceştia au stat în linişte sub stăpânirea Constantinopolului, ei ieşind la lumină, fireşte, odată cu războaiele în care s-au implicat. (Se referă la răscoala Românilor din Imperiul Bizantin din vremea lui Isaac al II-lea Anghelos [1185-1185]). Dar, cel mai important pentru subiectul nostru, el arată că Românii au colonizat atât Podolia cât şi Lituania, Livonia şi Borussia, adică Prusia.
Dacă, pe de-o parte, era foarte cunoscută prezenţa Românilor în Podolia şi alte ţinuturi dinspre Marea Neagră stăpânite de Polonia prin mijlocirea Lituaniei (vom reveni asupra acestui fapt), pe de alta originea românească a romanităţii baltice apare pentru prima dată în istoriografia apuseană. Cu toată noutatea sa oficială (atenţie!), teoria este acceptată, uimitor, fără proteste, de contemporani şi urmaşi.
Analele lui Joachim Cureus, tipărite la 1571, conţin afirmaţia că prusienii sunt în mare parte de origine romană, întrucât sunt, de fapt… de origine valahă! Este cu putinţă, desigur, ca acest savant silezian să nu fi cunoscut foarte bine situaţia din Prusia. Dar altfel stau lucrurile cu istoricii Thomas Hiärne şi Moritz Brandis, ambii de origine baltică; ei preiau aceste afirmaţii, un veac mai târziu, fără nici o contrazicere ori reticenţă. De asemenea Stanislas Sarnicki, polonez, (şi să nu uităm că în acea vreme Coroana Poloniei includea şi Lituania), consideră şi el că există o serioasă componentă românească a Lituaniei şi lituanienilor. În veacul următor această părere se menţine neschimbată, o mărturie fiind lucrarea livoniană a lui Friedricus Menius, Syntagma de origine Livonorum (Dorpati, 1632). Descriind originea românească a balticilor, el arată că Românii s-au extins spre Marea Baltică în două valuri principale, la năvălirea hunilor şi respectiv a slavilor. Aceste valuri ar fi dus, printre altele, la formarea nobilimii locale din regiunea baltică. Andreas Cellarius preia şi el cu toată încrederea spusele lui Peucer şi Cureus, publicând la 1659 Regni Poloniae Magnique Ducatus Lituaniae Omniumque regionum juri Polonico Subjectorum Novissima Descriptio, aflată pe aceeaşi linie istorică. Christoph Hartknoch (1644-1687), celebru istoric din Prusia (deci chiar din ţinuturile baltice), păstrează aceeaşi poziţie. În adaosul său la Chronicon Prussiae a lui Petru din Duisburb, el reia teoriile privind originea romanică a prusienilor prin intermediul Românilor, fără a face însă comentarii proprii. Mai apoi însă, în Alt und Neues Preussen, el se ocupă în mod special de romanitatea prusienilor, pe care o pune în seama Românilor veniţi din sud în ţările de la Marea Baltică. Aceeaşi origine romanică asigurată de Români este atribuită şi altor popoare baltice, aşa cum am arătat mai sus. Suedezul Gustav Adolf Humble va susţine pe această temă, în 1697, o disertaţie despre originea livonienilor, aflată cu totul pe această linie.
Nu insistăm mai mult asupra reprezentanţilor acestei teorii. Trebuie însă arătat că ea a început a fi tot mai mult înlăturată atât din motive politice – pe care nu le discutăm – cât şi din altele, foarte importante fiind cele lingvistice. Şi aceasta pentru că, de fapt, nici prusiana şi nici celelalte limbi baltice nu sunt, de fapt, limbi latine, romanice. Şi revenim atunci, la întrebarea pusă la începutul lucrării: Sunt, Balticii, de origine română?
Sau, altfel spus, de unde această idee a romanităţii lituanienilor, livonienilor, prusienilor etc? Simplu: din realitate. Valurile de Români venite spre nord, ca reacţie la diferite invazii şi asupriri petrecute în teritoriile sudice, ori ca efect al unor activităţi economice (comerţ, păstorit) sunt o realitate. Prezenţa lor poate fi urmărită astăzi până în Bielorusia actuală, şi pe alocuri chiar mai departe. Este mai mult decât probabil că în epocile mai vechi Români au constituit o proporţie destul de importantă în ţinuturile baltice pentru a lăsa mai departe moştenirea mândriei originii lor. Dacă la nivel lingvistic şi toponimic urmele sunt destul de slabe, acesta este rezultatul firesc al asimilării Românilor nordici de către populaţiile baltice şi fino-ugrice din zonă. Localnicii au păstrat însă multă vreme amintirea unei origini romane, la fel cum au păstrat-o multă vreme şi spaniolii pe cea a originii lor goto-getice (despre care, poate, vom avea prilejul alcătuirii unei lucrări separate). Rămâne o realitate istorică prezenţa Românilor în nordul Europei, ca şi înrudirea spirituală şi de sânge cu popoarele baltice şi fino-ugrice.
Mihai-Andrei Aldea
rute nordice.png

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă