Ispita ipotezei

Ispita ipotezei

sau

Ispita ipotezei ca adevăr absolut

Mândria este sursa tuturor păcatelor – fără mândrie avem scăpări, greșeli, neputințe etc.1
Ea este ca un izvor al răului, care se desparte în nenumărate șuvițe, otrăvind orice altă apă care primește una dintre aceste șuvițe ale mândriei.
Și fiecare șuviță are înfățișarea sa. Înfățișare care poate să fie apropiată de a unor șuvițe, dar pare cu totul deosebită de altele.
Astfel încât cel care se ferește de un chip al mândriei să fie prins de altul.

Ispita ipotezei (ca adevăr absolut) este o asemenea grupă de șuvițe otrăvitoare.
Dar ce este ispita ipotezei?

Este ispita de a crede adevăr un răspuns lipsit de mărturii adevărate, sau cu mărturii neclare.
Adică ispita de a crede că ipoteza este adevăr, și mai ales adevăr absolut.

Uneori este cu putință ca ipoteza să fie demonstrată.
De foarte multe ori timpul, mărturiile (ignorate inițial, sau la început de lipsă), raționamentele etc. infirmă ipoteza.
Alteori ea rămâne ca atare, fără să poată fi lămurit mai mult dacă este adevărată.

Ipoteza cea mai probabilă este, totuși ipoteză. Și poate oricând să fie infirmată de (noi) surse, raționamente, observații.

Care sunt amenințările aduse de ispita ipotezei?

În primul rând, scăderea discernământului.
Care scădere poate să ducă, în multe cazuri, până la pierderea deplină a discernământului, atât în acea privință – în care este emisă ipoteza idolatrizată – cât și în altele, fie direct legate de aceasta, fie nu.

De exemplu, sunt foarte mulți aceia care sunt atât de îndrăgostiți de părerile lor încât le idolatrizează – ceea ce este cădere clară în ispita ipotezei ca adevăr absolut.
La început, purtarea lor poate să fie, un timp, decentă.
Adică se contrazic pe subiect fără să înceapă să urle ori să insulte, dimpotrivă, pe un ton stăpânit, poate chiar academic. Și, când văd că nu pot convinge pe cel (cei) din fața lor, cer, cu decență, schimbarea subiectului.
Până aici, toate par bune.

Însă următorul pas nu lipsește!
(Următorul pas pentru ei, primul pentru mulți dintre cei căzuți în ispita ipotezei.)
Acesta fiind, în primul rând, nașterea și creșterea unui dispreț adânc pentru cei care nu acceptă ipotezele lor drept adevăruri absolute.
Iar de aici se naște trecerea la agresivitate în dispută, la injurii subtile sau vulgare, la etichetări și atacuri la persoană.

Am văzut acest lucru întâmplându-se cu multe persoane care se trezeau în fața unui domeniu nou și, pentru ei, emoționant.
Prin sindromul începătorului (care crede că dacă a învățat ceva, știe totul), preluau acele idei – de multe ori ipoteze infirmate sau 100% absurde – care îi emoționau mai tare.
Și, căzuți în ispita ipotezei ca adevăr absolut, ajungeau să le susțină cu fanatism orb.

Orice raportare la fapte care contraziceau acele păreri erau respinse ori răstălmăcite la un nivel pe care unii psihiatri îl numesc patologic.

De exemplu, deși Ovidiu Naso foarte clar spune foarte clar despre Dicia (Sciția Mică sau Dobrogea) că nimeni (din afara cetății) nu cunoaște latina și nu îl înțelege când o vorbește, unii „daciști” pretind că el susține că „Dacii vorbesc latina” (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși se știe foarte clar cine și când și cum a ridicat Puntea Traiană de la Drobeta, unii pretind că a fost construită de Burebista (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși trădarea este la Românii dinainte de Comunism un lucru și rar, dar și rușinos, pentru care se blesteamă și el, și neamul lui2, unii pretind că „trădarea este sport național la Români” (un eseu pe temă aici).
De exemplu, deși folosirea armelor și tehnicilor de luptă (artelor marțiale) este îngăduită și chiar binecuvântată la Creștini încă de la începuturile Bisericii, unii pretind că sunt „necreștine” (un mic studiu pe temă aici, cartea se poate cumpăra de la Librăriile Sophia).

Se pot da multe asemenea exemple, dar cititorul trebuie să înțeleagă limitele exprimării noastre: când am spus „unii pretind că”, am folosit un cuvânt extrem de blând, un eufemism maxim.
Dacă ar fi o simplă pretenție, nu ar fi grav.
Realitatea este că „pretinzătorii” în cauză reacționează la contrazicere cu torente de invective și etichetări. Și asta fără să poată oferi nici măcar un argument coerent pentru atacul lor la persoană sau pentru punctul de vedere susținut fanatic.

Acum, dincolo de cei din afara Bisericii, întrebarea este cum de sunt oameni care își spun și se cred creștini, dar care au asemenea purtări anti-creștine?

Pentru că mândria îi face să nu își poată privi părerile, adică ipotezele, altfel decât drept adevăruri absolute.
Este o formă de idolatrizare a ideilor proprii – mult mai rea decât la Adam și Eva.
Idolatrizare ce duce la propria idolatrizare.
Astfel, urmând ispita ipotezei ca adevăr absolut, omul ajunge treptat să se creadă un fel de dumnezeu infailibil. Dar, totodată, și neputincios prin natură în a-și impune „adevărurile”. Astfel încât orice critică a propriilor păreri este resimțită atât ca atac la persoană, cât și ca blasfemie.
Ceea ce îi face să reacționeze irațional, cu violență verbală și, dacă pot, chiar fizică.

Vedem această purtare la arhiereii, preoții și cărturarii Legii Vechi, atunci când complotează împotriva lui Iisus Christos și vor să Îl ucidă.
Mulți cred că fac asta pentru că voiau să păstreze controlul asupra lui Israel.
Greșit!
Ei ar fi putut controla poporul și în calitate de clerici ai Legii Noi.
Ei au făcut și fac asta pentru că mândria în face să se creadă, asemenea Satanei, egali cu Dumnezeu.
Și urăsc implicit și visceral pe oricine le aduce aminte, fie și involuntar, că sunt mai puțin decât nouri duși de vânt. Câtă vreme stau străini de Dumnezeu.3

Aici aduce ispita ipotezei, dacă este urmată.

Arma cea mai bună împotriva acestei ispite este întreita ascultare:
– ascultarea de îndrumătorii cei buni (duhovnic, Biblia, Sfânta Tradiție, profesorii cei buni etc.)
– ascultarea de realitate (o putere pe care puțini o mai au astăzi, pentru că sunt pierduți în irealitatea virtuală; este capacitatea de a vedea ceea ce este așa cum este, în limitele puterii de observație, și a nu-l pretinde altfel decât este)
– ascultarea de argumentele celorlalți – pot să fie greșite, pot să fie bune, dar oricum ai de învățat din ele.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Faptul că mândria este sursa tuturor păcatelor este un locus communis pentru uriașa majoritate a culturilor. În Ortodoxie și în Budismul tradițional, ca și în multe alte forme ale acestuia, în Taoismul clasic și în multe variante ale sale, în majoritatea cultelor protestante etc., faptul că „mândria este sursa tuturor păcatelor” este un fapt de la sine înțeles – și, pentru cei care neagă evidența, este de la sine înțeles. În Ortodoxie demonstrația este simplă: cine face ascultare de Dumnezeu nu păcătuiește; ca să faci neascultare de Dumnezeu, deci să păcătuiești, trebuie ca mai întâi să te mândrești îndeajuns încât să crezi că nu mai ai nevoie să Îl asculți. ↩︎
  2. Desigur, se vor găsi voci care să pretindă că afirmațiile în cauză sunt generalizări sau, altfel spus, căderea în ispita ipotezei. Dar pretenția în temă se bazează pe confuzia între cetățenii români de astăzi (puternic înstrăinați de cultura populară de dinainte de Comunism) și Românii (de la sate și cătune, mai ales), dinainte de 1939. O simplă aplecare asupra scrierilor lui Artur Gorovei (ex.: Datinile noastre la naștere, 1909) scoate la iveală mii de atestări ale acestei dihotomii. Ca urmare, studiile pe care le-am făcut pe temă, ca și studiile de istorie și etnologie românească și comparată arată altceva. Ca exemplu, în folclorul românesc vechi găsim „bine faci, bine găsești” sau „unde-s mulți, puterea crește”, iar astăzi „dacă dai, n-ai”, ceea ce este în directă opoziție cu primele. Exemplele pe temă pot continua. Dar strict la subiect, merită văzut faptul că în multe culturi paralele (culturii române vechi) – precum cele medievale italiană, galică (franceză), normandă sau spaniolă, există nenumărate acte văzute ca „iscusință” ori „dibăcie” politică, ce la Români ar fi fost clasificate categoric drept „vânzare” sau „trădare”. Dar poate cea mai bună lămurire o oferă paralela între Principele lui Machiavelli și Învățăturile lui Neagoe Basarab. Prima, o carte esențială pentru cultura italiană, a doua pentru cultura română. Pentru o analiză mai amănunțită a raporturilor dintre purtătorii Culturii Române Vechi, clasa boierilor mari, clasa ciocoilor și, respectiv, sisteme de valori străine, a se vedea capitolul despre mistica marțială românească din Cum luptau Români? ↩︎
  3. Suntem și aici în fața unui locus communis în exegeza creștină. Din punct de vedere logic iarăși este evident, de vreme ce arhiereii și cărturarii puteau să fie „șefii poporului” (cum este Papa al Statului Vatican), fără să fie în dușmănie cu Iisus Christos. Ceea ce îi arde pe ei – și se vede asta în ispitirile întru cuvânt ale Cuvântului Întrupat – este existența a ceva superior lor. Fapt pe care Însuși Domnul îl arată (ceea ce este arătat repetat în Evanghelia după Ioan, dar nu numai; a se vedea Faptele 7:2-60, și mai ales 51-58). În sfârșit, ura viscerală amintită este o expresie descriptivă, de vreme ce ar fi putut obține de la Pilat închisoarea pe viață sau expulzarea definitivă a lui Iisus Christos, dar în schimb cer cu încăpățânare și repetat uciderea Sa. ↩︎