Etichetă: Iisus Hristos

Pomenirea morţilor în Săptămâna Patimilor

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru că a trecut Săptămâna Patimilor, şi mare parte din ispitele ei, să vedem, cu pace, care este adevărul în privinţa „pomenirii morţilor în Săptămâna Patimilor„. Pentru că s-au iscat şi se iscă tulburări şi chiar certuri, unii spunând că în Joia Mare se poate, iar alţii că nu se poate face pomenirea celor adormiţi. La fel, unii fac parastas şi în Duminica Floriilor, în vreme ce alţii spun că este păcat să facem aşa ceva. Cum stau lucrurile? Să încercăm să le limpezim întru adevăr, cu dragoste de Dumnezeu şi oameni, aşa cum se cuvine!

crucea-manafului

O să încep cu sărindarele, care sunt esenţiale în această privinţă – a pomenirii celor adormiţi în Postul Mare după obiceiurile locale.
Prin sărindar se înţelege o pomenire făcută vreme de patruzeci de zile. Aici nu este nicio tulburare. Însă când se face „dezlegarea sărindarelor„, adică ultima slujbă, şi cea mai mare, din şirul de patruzeci de zile?
Unii spun că în Sâmbăta lui Lazăr (aşa rânduieşte şi Sfântul Sinod al Bisericii noastre), alţii că în Duminica Floriilor (pe ici, pe colo, dar se mai întâmplă), alţii că în Joia Mare (în destul de multe locuri).
Lămurirea se face destul de uşor dacă numărăm zilele.
De la ziua de Luni, după Lăsata Secului (de lactate, brânză, ouă, peşte), până în Sâmbăta lui Lazăr avem patruzeci de zile. Tot ce este după, este peste acest număr, ieşind, ca urmare, din numărătoarea sărindarului.
Deci, simplu, aritmetic, sărindarele se încheie în Sâmbăta lui Lazăr. Aceasta este ziua pentru dezlegarea sărindarelor.

Este aici şi un rost teologic, pentru că Sâmbăta lui Lazăr, ce prefigurează Învierea Domnului, este o mărturie a învierii celor adormiţi oricât de risipit ar fi acum trupul lor. Ceea ce s-a proorocit prin Iezechiel Proorocul (37.1-10) se prefigurează acum prin ridicarea lui Lazăr. Deşi acesta nu ajunsese la starea de „oase risipite„, ca în proorocia amintită, deja se afla în drum către această stare, fiind cuprins de stricăciune. Domnul însă îl ridică, refăcându-i trupul şi alungând moartea şi stricăciunea. Este o lucrare ce sintetizează nădejdea învierii şi rostul pomenirii celor adormiţi. Învierea lui Lazăr întru Domnul este chip al învierii întru Dumnezeu a tuturor celor dragi ai noştri, trecuţi dincolo. Este cea mai firească încheiere a sărindarului făcut în Postul Mare.

Mai mult, Postul Mare se şi încheie cu Sâmbăta lui Lazăr!
Da, este adevărat, mulţi numără în Postul Mare şi Săptămâna Mare, dar asta ar duce Postul Mare la 47 de zile, cu toate că este binecunoscut faptul că are 40 (patruzeci) de zile. De fapt Sâmbăta lui Lazăr încheie Postul Mare, fiind urmată de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Aceasta nu ţine de Postul Mare, fiind între acesta şi Săptămâna Mare ca o oază aflată între un drum de patruzeci de zile prin pustie (Postul Mare) şi un urcuş greu de şase zile (Săptămâna Mare), către vârful plin de lumină al Învierii.
Avem astfel Postul Mare, ce se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, praznic luminat (cu dezlegare la peşte, odihnă pentru suflet şi trup) şi apoi Săptămâna Mare.

Săptămâna Mare este ceea ce numim Paştile Pătimirii, aşa cum avem Paştile Învierii în Săptămâna Luminată; de aceea se mai numeşte şi Săptămâna Patimilor. „Căci din moarte la viaţă Christos Dumnezeu ne-a trecut pe noi„, cântăm în Ziua Învierii, pentru că „ne-am îngropat împreună cu Hristos ca să înviem împreună cu El„.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt anamneza ori rememorarea întunericului şi stârpiciunii aduse de vieţuirea în păcat, sunt întărire în pocăinţă, în ura faţă de păcat şi dragostea faţă de viaţa în lumină, în adevăr, iubire şi bunătate. Urmează Intrarea Domnului în Ierusalim, prefigurarea Zilei a Opta, a Intrării Domnului în Ierusalimul Ceresc, a intrării celor mântuiţi în bucuria veşnică. Iar apoi urmează lucrarea ce deschide calea către împlinirea celor prefigurate: Jertfa şi Învierea Domnului.

DSCN0616 Troiţă Borca

Astfel că Săptămâna Mare este închinată trăirii împreună cu Domnul nostru Iisus Christos a Jertfei Sale: Întruparea Sa, propovăduirea Sa cea plină de dragoste şi adevăr, neînţelegerea chiar din partea rudelor şi ucenicilor, duşmănia celor ce ar fi trebuit să-L slujească… toată lucrarea Sa este reamintită în primele trei zile ale Săptămânii Mari. Această reamintire şi retrăire se face atât prin Ceasurile Evangheliilor – în care se citesc în întregime primele trei Evanghelii şi Evanghelia după Ioan până la începutul capitolului al XIII-lea – cât şi prin celelalte slujbe.
E drept, mulţi aud, puţini înţeleg… E trist, dar chiar şi cei care merg la biserică înţeleg rostul Deniilor şi celorlalte slujbe din zilele Săptămânii Mari doar pentru o clipă. Apoi îl uită, îl pierd.
În Joia Mare suntem de faţă la una din clipele cele mai copleşitoare ale Istoriei, o întâlnire atât de făţişă între Dumnezeu (Întrupat) şi om, încât covârşeşte gândul şi simţirea. Bunătatea lui Dumnezeu şi a Omului lui Dumnezeu, Înţelepciunea Dumnezeirii şi Adevărul descoperit stau faţă în faţă cu răutatea Iadului şi a oamenilor ce aleg să se supună Iadului, cu limitarea, obtuzitatea încăpăţânată şi trufia omenească. În şirul de trădări mici şi mari ce îl întâmpină în această zi pe Fiul lui Dumnezeu El merge înainte, revărsând fără încetare lumina adevărului iubitor peste toţi cei care îl trădează – ucenici, susţinătorii de acum patru zile, cei care ar trebui să fie preoţii şi arhiereii Legii lui Moise… Tragismul contrastului este copleşitor.
Eroismul neclintit al lui Iisus Christos îl duce în faţa judecătorilor nedrepţi; aceştia Îl trimit la alt judecător nedrept, care Îl dă la chinuri deşi îi recunoaşte public nevinovăţia. Cu mâinile pline de sângele Celui pe care L-a chinuit deşi era nevinovat are neruşinarea să spune „Nevinovat sunt de Sângele Dreptului Acesta!” Iar fiii urii au neruşinarea şi nebunia să răspundă „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Bine că nu ţine seama Dumnezeu de nebunia omenească şi că a răspuns la acest auto-blestem cu dragoste, chemându-i şi pe ei, şi pe copiii lor, la Mântuire, atât la Cincizecime cât şi în toate zilele de atunci şi până astăzi!
Însă această dragoste dumnezeiască nu-i clinteşte atunci pe oameni! Cu zel drăcesc, ei merg mai departe pe calea morţii, chinuindu-L, batjocorindu-L şi ucigându-L pe cel drept! (a se vedea Isaia, capitolul 53, pentru toate câte s-au proorocit, şi Evangheliile pentru felul în care s-au împlinit)

Murind pe Cruce, Domnul se pogoară la Iad.
Deasupra, pe pământ, după minunile Crucii – cutremur, întunecarea soarelui, apoi învierea multora dintre cei adormiţi ca mustrare spre trezire pentru cei care se blestemaseră singuri – o teribilă aşteptare.
Apostolii, ucenici ai Domnului, sunt atât de copleşiţi de întristare, atât de zdrobiţi de risipirea tuturor planurilor lor, încât uită de mai tot ceea ce le spusese Domnul. În afară de faptul că trebuie să se iubească unul pe altul, precum şi El îi iubise; şi, ca urmare, rămân împreună. E de ajuns pentru a putea renaşte în Lumină! Până atunci însă, ei suferă şi aşteaptă. Ce? Nici ei nu ştiu prea bine. Fără Christos lucrarea lor nu are niciun rost; rămaşi împreună sunt ţintă a urii celor care le-au ucis Învăţătorul. Însă rămân împreună, aşteptând…
Cărturarii, preoţii şi arhiereii Legii Vechi, cei care ar fi trebuit să fie primii ucenici ai lui Hristos, cei care au lucrat prinderea, chinuirea şi uciderea Lui, îşi amintesc înfricoşaţi de cuvintele Acestuia! Ei ştiu că Acesta a spus că va învia după trei zile! Aşa că cer pază şi îşi petrec Paştele Legii Vechi nu cu bucuria ce trebuia să-l însoţească, ci încordaţi, aşteptând să vadă ce urmează. Îngroziţi că Proorocul din Nazaret ar putea învia, că cel care a gonit cu biciul oamenii lor – negustori şi cămătari – din Templu S-ar arăta şi mai slăvit, şi mai puternic. Sperând că, poate, au avut dreptate şi nu va învia. Aşteaptă…

Icoana Învierii 02

Hristos a înviat!
Lumina străluceşte din mormânt, îngerul răstoarnă piatra, ca slujitor al Celui care este şi Dumnezeu, şi om, deschizându-i iar calea în lume, aşa cum i-o deschisese la Bunavestire, aşa cum i-o deschisese Ioan Proorocul…
Se intră în Paştile Învierii, în bucuria Veşniciei, în lumina şi slava Dumnezeirii.
Se intră în Săptămâna Luminată.
Paştile Domnului, Paştile!
Trecerea de la moarte la viaţă, de la pătimiri la fericire, de la păcat la curăţie, de la întuneric la strălucire!

În aceste douăsprezece zile, de la Lunea cea Mare până în Sâmbăta Luminată, pătimim, murim, înviem şi ne bucurăm cu Domnul. Suferim cu El, murim cu El, coborâm la Iad cu El, Îl aşteptăm cu Apostolii, Îl plângem cu Mironosiţele, apoi ne bucurăm împreună cu Ele, cu Apostolii, dar mai ales cu El Însuşi!

Unde intră aici parastasele ce se fac şi în vremea sărindarelor, şi în alte pomeniri ale celor adormiţi?
Nu intră! Şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, pomenirea morţilor se face doar prin rugăciunile aduse pentru ei la Sfânta Liturghie şi alte asemenea slujbe. Dar nu prin parastase! De ce?
Parastasul este un buchet de rugăciuni din Slujba Înmormântării, este o slujbă de întristare pentru despărţirea de cei plecaţi. Desigur, nu o întristare ca a celor care nu au nădejde, însă tot întristare şi concentrare pe legătura noastră cu ei, pe jertfa de rugăciune, împreună slujire şi milostenie pe care o aducem lui Dumnezeu pentru ei. Este o slujbă a lucrării noastre pentru cei adormiţi. Săvârşită, desigur, prin puterea de la Dumnezeu primită de către Creştini, dar având această direcţie, din lumea aceasta către Veşnicie.
Dimpotrivă, Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată sunt cele în care ne dăruim trăirii lucrării lui Dumnezeu pentru noi, în care Îl însoţim pe Domnul în lucrarea Lui, fără să economisim mirul sub cuvânt de milostenie, fără să ne uităm înapoi. Ştim că tocmai prin această lucrare a Sa este cu putinţă toată lucrarea bună a noastră, ştim că tocmai prin această lucrare a Lui se deschid porţile Raiului pentru toţi cei pe care îi iubim.
În aceste zile slujba parastasului nu îşi are locul. Căci părtăşia la Jertfa şi Moartea Fiului Omului este cea mai mare lucrare pentru toată Creaţia supusă deşertăciunii, este cea mai puternică lucrare şi pomenire pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, este cea care deschide porţile Învierii pentru toţi! Şi lăsăm acum cele mai mici pentru cele mai mari, lăsăm acum cele ale noastre pentru cele ale lui Dumnezeu.

Slujba parastasului începe a se săvârşi iarăşi din ziua de luni de după Duminica Tomei. Zi numită şi Paştele Blajinilor sau Paştele Fericiţilor, întrucât este prima zi în care putem săvârşi parastasul pentru cei adormiţi ai noştri şi putem uni durerea despărţirii noastre de ei cu bucuria Învierii fără să pierdem – şi să piardă cei adormiţi – nimic din harul nespus de bogat adus de Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Dimpotrivă, datorită acestui mic „post de parastas” – post închinat unirii noastre cu Dumnezeu şi lucrarea Sa – harul se revarsă şi mai bogat, infinit mai bogat, spre folosul tuturor.

Pe scurt, pomenirea morţilor se săvârşeşte şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, dar nu prin parastase, ci prin rugăciunile aduse la Liturghie şi la celelalte slujbe, după cuviinţă. De fapt şi pomenirea celor vii, şi pomenirea celor adormiţi se face în Săptămâna Mare în cadrul liturgic în care totul este subordonat cutremurului cu care privim şi slăvim neînchipuita Jertfă care ne-a scos din moarte. Vii şi adormiţi, aducându-ne aminte de moartea în care răutatea şi răzvrătirea noastră ne-au aşezat, încercăm să murim cu Christos ca să şi înviem cu El. Ceeea ce facem, cât mai deplin, în Săptămâna Luminată, ca să o putem face şi în Veşnicie.
(De aceea nici nunţi, nici botezuri, nici masluri, nici parastase nu se fac în aceste zile.)
Tot pe scurt, dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta lui Lazăr; iar în Joia Mare se pot face colivi, dar acestea se binecuvântează cu rugăciunea colivei, fără a se cânta „Veşnica pomenire” şi fără a se face parastas ori litie pentru cei adormiţi – slujbe care ne-ar înstrăina de trăirea adevărată a Joii Mari.
În sfârşit, dacă cineva trece la cele veşnice în Săptămâna Mare, se face parastasul de trei zile, ca parte a rânduielilor de Înmormântare, iar în Săptămâna Luminată se săvârşeşte după rânduiala specială a acestei săptămâni.

Cu nădejdea de mult folos duhovnicesc, pentru că Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, iar cele aşezate de Duhul Sfânt pentru folosul nostru sunt aşezate, să ne bucurăm de har lucrând lucrarea cea bună. Hristos a înviat!

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cuvânt la Denia celor 12 Evanghelii – Mihai-Andrei Aldea

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

crucea-manafului

[…]

Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniţi de către Romani. Odată judecaţi şi osândiţi, erau puşi la muncă. Erau puşi să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puşi să muncească în mină, erau puşi să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice şi tot aşa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau şi lucrări grele, unde era trebuinţă mai ales de forţă brută. Şi, ca urmare, tâlharii erau puşi la asemenea lucrări. Când erau, totuşi, răstigniţi tâlharii? Când săvârşiseră fapte foarte grave! Când uciseseră femei şi copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte şi mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniţi. Deci tâlharii care erau de-a dreapta şi de-a stânga Domnului nu erau nişte răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conştiinţă. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtişag şi fuseseră prinşi – pentru aşa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puţin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâţi oameni, siluite femei, arse case şi alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătaţi ca răzvrătiţi, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau nişte tâlhari vinovaţi de mari răutăţi, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiţi la cumplita moarte pe cruce.
De ce amintesc aceste lucruri?
Pentru că vedem că aceşti oameni, aflaţi de fapt în afara societăţii, ştiau foarte multe despre Iisus!
Deci până şi asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalţi şi cu ceilalţi, care nu aveau de-a face cu lumea obişnuită decât pentru a plănui ceva rău, până şi ei ştiau cine este Iisus, ce învăţase Iisus!
Şi cel de-a stânga, batjocoritorul, ştia că Iisus este prooroc şi Fiul lui Dumnezeu, şi cel de-a dreapta, mărturisitorul, ştia aceste lucruri. Ştiau şi că este nevinovat, şi că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâţi de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate aşa ceva! Dar ştia. Ştiau amândoi tot ceea ce era esenţial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni şi Învăţător…

Vă daţi seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până şi tâlharii cei mai îndepărtaţi de societate ştiau cine este El şi ce învaţă?

Şi acum gândiţi-vă că arhiereii au avut neruşinarea să-L întrebe „Ce ai învăţat Tu în Templu?”
Ei, care se arată mai cunoscători ai Învăţăturii lui Christos decât Apostolii!
Ei, care se duc şi îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!
Şi, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiţi amăgitor, de ce aţi stat să-l ascultaţi?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înţeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până şi cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!
Şi tocmai ei, care cunoşteau atât de bine spusele Domnului, au neruşinarea să-L întrebe, „Ce ai învăţat în Templu?”, adică în public, de faţă cu mulţimea! Ca şi când nici nu ar fi ştiut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învăţătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obişnuit. Pentru a-L învinovăţi aveau martorii mincinoşi, pe care deja îi pregătiseră. Şi care fuseseră învăţaţi cum să schimbe puţin din spusele Învăţătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăşi se vede aici cât de bine cunoşteau arhiereii şi cărturarii Învăţătura Domnului!
Şi atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?
Au făcut acest lucru ca să-şi bată joc de El! Şi ca să se trufească ei. Ca să-l aşeze pe Iisus Domnul cu cei mărunţi, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.
Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea şi Hristos nu le răspunde.
Şi aici ni se arată ceva foarte neobişnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceştia! Practic îi cuprinde pe toţi în cuvântul său. Toţi cei care fuseseră de faţă la propovăduirea lui, între care intrau şi slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, şi fariseii şi cărturarii trimişi să-l ispitească, şi arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toţi! Şi, într-adevăr, toţi ştiau foarte bine ce învăţase Christos în Templu! „Iată, sunt de faţă cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Şi atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!
Ştiţi cum se zice, când unul scutură haina şefului zicând „era să aveţi o scamă”? Aşa face şi această slugă. Îl loveşte pe Domnul zicând „Aşa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Şi Hristos ce face faţă de cel care i-a dat o palmă?
Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă loveşti?” (Ioan 18.23).
Subliniez aceste cuvinte, ca şi pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos şi felul în care mulţi, sub influenţă sectantă, văd creştinismul.

Pentru că mulţi, din păcate, rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învaţă pe de rost bucăţele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înţeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbeşti, pe mulţi îi înşeală. Pentru că, de pildă, mulţi cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îţi dă o palmă peste obraz, întoarce-i şi obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ţi întorci capul într-o parte şi-n cealaltă, dacă cineva îţi dă palme, până oboseşte el sau se plictiseşte să te pălmuiască.
Aşa îşi închipuie unii – din nou spun, sub influenţă sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noştri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înţeleg foarte greşit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înţeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuşi Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învăţătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi aşează la locul lor, care îi pune în situaţia cuvenită de inferioritate. Pentru că toţi ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toţi se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetaţi veştile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta şi încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Şi au simţit această micime a lor în faţa cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple şi de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare şi o tulburare. Au fost puşi în încurcătură, pentru că propria conştiinţă i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Şi de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greşit, ci pentru că toţi se simţeau vinovaţi!
Ei, dar atunci când sluga loveşte, Mântuitorul nu începe să-şi întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă şi aici! Dă şi aici!”, întorcându-şi capul într-o parte şi în alta, cum îşi închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creştini.
Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele şi cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise şi o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?”
Ce să înţelegem aici? Că Mântuitorul îşi încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt aşa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Şi înseamnă că trebuie, în loc să te gândeşti să te răzbuni ori să-l pedepseşti, să te gândeşti dacă şi cum îl poţi ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.
Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, şi a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Linguşitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă şi îl osândeşte pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?” Îl pune în faţa propriului păcat. Slujitorul ştia prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, ştia că îl lovise cu nedreptate. Şi acum era aşezat în faţa propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-şi inima către cel care îl lovise şi încercând să-l ajute să se îndrepte.
Vedeţi? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriaşă între gândirea simplistă, de origine sectară, şi gândirea creştină aşa cum Însuşi Domnul ne-o arată.

Aceeaşi deosebire uriaşă o vedem atunci când Petru scoate sabia.
Mulţi se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Şi adaugă: „Lăsaţi, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi opreşte. Şi vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoţi sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!„

Observaţi că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost şi foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere!… Şi i-au spus: sunt aici două săbii. Şi le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 şi 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.
Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.
El îi prevenise, dar Apostolii nu înţeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigaşii voiau să Îl prindă, însă şi El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă şi El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiţi ucigaşii şi complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre aceşti ucigaşi şi complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului şi să se mântuiască. Chiar şi în faţa chinurilor şi morţii Hristos îşi ţine faţa sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea opreşte pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbeşte Domnul (Matei 26.53), şi care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiţi. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.
Să ne amintim aici şirurile nesfârşite de sfinţi militari, sfinţi ce însoţesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor şi până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinţi, ostaşi ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au ştiut foarte bine când să folosească armele şi când să se lase prigoniţi, nedreptăţiţi, ucişi. Au ştiut când să scoată sabia, şi când să se lase tăiaţi.
În toate pildele pe care le avem prin ei, ca şi în pilda purtării Domnului, vedem existenţa unei demnităţi care străbate smerenia creştină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilinţă tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înşelare.
Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.
Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oştean al lui Hristos, demnitatea de Creştin; de om care ştie în ce crede, ştie pentru ce trăieşte, pentru ce rabdă, pentru ce munceşte, pentru ce luptă, pentru ce moare.
Rabdă spre folosul celuilalt, dar şi spre mărturisirea Credinţei. Nu rabdă prosteşte, nu este sac de box, nu-şi întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, aşa, aiurea. Nici vorbă de aşa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariţia lui foarte mulţi intelectualişti l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu ştiu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părţile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, aşa a fost! Aşa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Aşa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puţin decât a fost!
Pentru că biciuirea şi torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine priveşte, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puţin faţă de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puţin faţă de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.
Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Şi se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morţii şi Învierii Domnului!
De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnităţii, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferinţa Lui are un rost.
Şi Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferinţa capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferinţă -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credinţă fug de Credinţă de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă şi în viaţa de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferinţă; de aceea sunt şi milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deşi după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiţi de suferinţă. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinţei; orice ar face, oamenii tot suferă. Şi suferă fără Hristos. Şi este o suferinţă, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferinţă stearpă, care nu rodeşte. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinţei de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferinţă, atunci suferinţa lor va aduce rod, în ei şi în alţii, din jurul lor. Şi va fi mântuitoare.

[…]

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

„… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot„

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

„Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o”

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimă – a unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică şi rătăciri

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

crucea-manafului

Cât de mare este lucrarea Împărtăşirii cu Sfintele Taine se poate înţelege din cuvintele Domnului:

„- Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.  Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.
Deci iudeii se certau între ei, zicând:
– Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?
Şi le-a zis Iisus:
– Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (Ioan 6.47-58)

Despre faptul că Împărtăşania este centrul vieţii creştine s-a spus şi s-a scris mult, foarte mult, dar nu de ajuns, de vreme ce încă se mai scrie.
Legătura dintre Creştini, pe care Sfintele Taine o zidesc neîncetat, legătura dintre Creştini şi Capul Bisericii, Marele Arhiereu Iisus Christos, Împăratul şi Învăţătorul, zidirea Bisericii, cu fiecare om, prin Sfânta Împărtăşanie, iată doar câteva dintre locurile în care se vede însemnătatea vitală Cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului.

Însă în rândurile ce urmează nu voi scrie în primul rând despre însemnătatea Sfintei Împărtăşanii – cu toate că o să o mai amintesc. Aceste rânduri sunt închinate rânduielilor canonice privitoare la Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Există preoţi care cred că Împărtăşania se dă la fiecare Liturghie celor pregătiţi să o primească; există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da numai o dată pe lună, numai o dată la patruzeci de zile, sau numai în cele patru posturi mari de peste an. Există preoţi care cred că Împărtăşania se poate da şi în afara celor patru posturi mari, dar numai după o zi sau mai multe de post, în vreme ce alţii cred că pentru cei care ţin posturile aşezate de Biserică mai multă postire nu trebuie decât drept pocăinţă pentru anume păcate. Ba chiar unii cred că se pot da Sfintele Taine celor care au mâncat ori băut înainte de Sfânta Liturghie.

Am văzut duhovnici îmbunătăţiţi care aveau păreri deosebite în privinţa Împărtăşaniei. Dar care se primeau, unul pe altul, fără nicio supărare pentru această deosebire de păreri.
Însă mulţi dintre preoţii şi duhovnicii de astăzi nu doar că socotesc părerea lor drept adevăr absolut, adesea fără să fi cercetat vreodată Învăţătura Bisericii în această privinţă. Nu doar atât, ci chiar ajung la supărare, ba chiar furie, ură şi răzbunare împotriva celor care ţin altă rânduială.

Fără a vorbi despre scăderea sufletească şi despre depărtarea de Dumnezeu şi Biserică a celor care se lasă stăpâniţi de asemenea patimi, vom recunoaşte faptul că nu nădăjduim să-i îndreptăm prin aceste rânduri. După cum spune înţelepciunea populară,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Ca urmare, cele ce urmează sunt scrise pentru cei care deschis, întru Adevăr, vor să cunoască Învăţătura Bisericii despre primirea Sfintelor Taine.

1. Ce sunt Sfintele Taine?

Sunt Trupul (Carnea) şi Sângele Domnului nostru Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Prin mâncarea lor devenim, treptat, un trup, zidindu-ne în Biserica lui Dumnezeu, al cărei Cap este Iisus Christos.
Prin mâncarea lor stricăciunea trupului este, treptat, alungată, fiind înlocuită de nestricăciune. Prin mâncarea lor înclinarea spre păcat şi moarte a trupului este, treptat, vindecată, devenind înclinare spre curăţie, virtute, viaţă.
Bîneînţeles, această vindecare, curăţire şi sfinţire a trupului omenesc se face, prin Împărtăşanie, în acelaşi timp cu vindecarea, curăţirea şi sfinţirea sufletului.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine este izvorul fundamental al sfinţirii şi îndumnezeirii omului.

2. Sub ce formă se primesc Sfintele Taine?

Sfintele Taine se primesc în chip de pâine – Trupul/Carnea – şi vin – Sângele. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile pentru ca omul să poată primi ceea ce altfel ar fi cu neputinţă de primit de către orice om firesc.

3. Cine dă Sfintele Taine?

Episcopul, continuatorul în har şi lucrare al Apostolilor, sau preotul, ca delegat al episcopului.
În caz de prigoană ori de primejdie de moarte, Sfintele Taine se pot da şi de către un diacon, de către alt cleric sau chiar de către monah sau mirean. (Cf. Rânduielile vieţii monahale, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p.216-217)

4. Cine primeşte Sfintele Taine?

De la episcop, preoţii, diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii. De la preoţi le primesc diaconii şi ceilalţi clerici, monahii şi mirenii.

5. Poţi fi Creştin fără să primeşti Sfintele Taine?

După cum arată cuvintele Domnului amintite mai sus (Ioan 6.47-58), dar şi altele asemenea, precum şi Învăţătura Bisericii, acela care de voia lui nu primeşte Sfintele Taine s-a despărţit de Dumnezeu, deci şi de Viaţa Veşnică. Şi, bineînţeles, nu se poate numi ucenic al lui Christos (=Creştin).
Există excepţiile ce confirmă regula, precum cele ale mucenicilor care au fost ucişi îndată după ce au cunoscut Adevărul Credinţei, oameni care, astfel, nu au mai apucat să primească aici, pe pământ, Sfintele Taine; de asemenea, ale celor care au păcate opritoare de la Împărtăşanie şi nu mai pot primi – uneori până la sfârşitul vieţii – Sfintele Taine, dar care stând în ascultare și pocăință de Biserică se mântuiesc.
Dar, dincolo de aceştia, Istoria Bisericii nu cunoaşte pe cineva care să fi respins de voia lui Sfintele Taine şi să se mântuiască.
Mai mult, chiar şi cei opriţi pentru anumite păcate de la Împărtăşanie nu sunt fără de Sfintele Taine, de vreme ce s-au Împărtăşit de Acestea şi la Sfântul Botez, şi cu alte prilejuri (după Botez).

6. Dacă Sfintele Taine sunt vindecare, viaţă şi curăţire, de ce se face oprire de la Acestea pentru anumite păcate?

Dorul de Dumnezeu, dorul adevărat şi viu de a fi împreună cu Domnul, setea şi foamea de Împărtăşanie, au fost şi sunt energiile care au ridicat pe om către Dumnezeire, care i-au dat putere în încercări, în depăşirea lanţurilor cu care, voit sau nu, s-a legat în viaţă.
Atunci când acestea se răcesc, despărţirea de Sfintele Taine devine cheia alegerii între viaţă şi moarte, între Rai şi Iad.
Cel care alege dragostea, va lupta din toate puterile spre a (re)câştiga harul curăţitor, îndreptător şi iubitor al lui Dumnezeu. Prin acestea va birui patimile şi păcatele ce l-au despărţit de unirea cu Domnul şi va (re)ajunge la Împărtăşanie, astfel încât oprirea i se face scară către Cer.
Cel care alege răceala nu va mai lupta spre a se Împărtăşi, nu va mai lupta spre a reface legătura de har şi dragoste cu Dumnezeu. Pentru acesta Împărtăşania nu mai este de folos, ci este doar spre osândă.

7. Cât de des se cuvine să ne împărtăşim cu Sfintele Taine?

După Învăţătura Bisericii, pecetluită prin Sinoadele Ecumenice, cei care nu au păcate opritoare se Împărtăşesc la fiecare Liturghie.

Rugăciunea Domnească spune:

„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi„

şi cuvântul a fost socotit de Sfinţii Părinţi (de la Ioan Casian Romanul până la Ambrozie al Mediolanului sau Chiril al Alexandriei) ca arătând nevoia împărtăşaniei zilnice.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare pecetluită de Sinoadele Ecumenice că de la Duhul Sfânt a fost inspirată, răspunde astfel:

„Este bine şi de mare folos a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos; fiindcă Însuşi Domnul Hristos lămurit spune: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (Ioan 6.54). Căci cine oare se mai îndoieşte că a fi pururi părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a vieţui în mai multe chipuri? De altfel noi [Capadocienii n.n.] ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în Ziua Domnului [Duminica n.n.], Miercuri, Vineri şi Sâmbătă. De asemeni, şi în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt.” (Rânduielile vieţii monahale…, p. 216)

Sfântul Ioan Gură de Aur osândeşte Împărtăşirea rară, de doar câteva ori pe an, pe care începuseră unii inovatori – din aşa-zisă „smerenie” – să o practice.
Sfântul Ioan Casian arată că pocăinţa trebuie să-l apropie pe om de Sfintele Taine cu smerenie şi frângerea inimii, iar nu să-l îndepărteze de ele.

Canonul 9 Apostolic (pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice), spune:

„Toţi Credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu iau parte la rugăciuni şi nu se împărtăşesc, trebuie să fie afurisiţi ca făcători de neorânduială în Biserică.„

La fel spun şi Canonul 66 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului local din Antiohia (pecetluit de Sinoadele Ecumenice) şi altele asemenea.
Şi toţi tâlcuitorii acestor canoane la fel spun, că prin ele se porunceşte ca cei care iau parte la Sfânta Liturghie nu doar să asculte Scripturile, ci să se roage împreună cu ceilalţi şi să se Împărtăşească împreună cu ceilalţi cu Sfintele Taine.
Căci a şi gândi Liturghia fără Împărtăşanie – în afară de marile păcate şi patimi ce opresc de la aceasta – este cu totul necuviincios şi împotriva Legii lui Dumnezeu, este facere de neorânduială în Biserică şi bucurie diavolilor.

8. De ce s-ar bucura diavolii de ne-Împărtăşirea Creştinilor cu Sfintele Taine?

Pentru că Sfintele Taine sunt viaţă, iar diavolul dintru început a fost ucigaş de oameni. Pentru că Sfintele Taine sunt unirea celor mulţi, iar diavolul iubeşte dezbinarea.
Pentru că Sfintele Taine sunt curăţirea sufletului şi trupului, iar diavolul doreşte murdărirea acestora.
Pentru că Sfintele Taine sunt apropiere de Dumnezeu şi câştigare a Raiului, iar diavolul a vrut şi vrea ruperea omului de Dumnezeu şi prăbuşirea omului în Iad.
Pentru că Sfintele Taine sunt eliberare, sfinţire şi îndumnezeire, ridicând omul – şi prin el toată Creaţia – către marile Înălţimi ale Binelui, în vreme ce diavolul vrea decăderea, înrobirea şi strivirea omului – şi prin el a întregii Creaţii.
Inovaţiile care limitează Împărtăşirea la cele patru posturi mari sau la „o dată pe lună” şi alte asemenea inovaţii prin care Creştinii sunt opriţi pe nedrept de la Sfintele Taine sunt mare bucurie diavolilor şi o mare greşeală pentru clericii care le adoptă şi practică.

9. Care sunt păcatele ce opresc de la Împărtăşirea cu Sfintele Taine?

Toate cele pentru care nu este pocăinţă, chiar dacă par mici.
Acela care „doar” bârfeşte sau „doar” urăşte în sinea lui, dar nu se pocăieşte de acestea, nu se poate Împărtăşi, ori se Împărtăşeşte spre osândă. Căci se Împărtăşeşte nu căutându-L pe Domnului, ci împotrivindu-I-se.
Alături de păcatele nepocăite, chiar „mici”, sunt şi unele păcate mari şi anume patimi pentru care oprirea de la Împărtăşire poate să fie ajutor de îndreptare (a se vedea şi întrebarea 6. cu răspunsul ei). Printre aceste păcate şi patimi se numără desfrânarea, uciderea, siluirea, crima etc.
Despre opririle acestea sunt cuvinte de învăţătură şi în Moliftelnic (o carte de rugăciuni şi slujbe a preoţilor şi episcopilor), dar şi în Pidalion şi alte cărţi bisericeşti. Trebuie aici amintit faptul – pe care unii nu-l ştiu, iar alţii se prefac a-l uita – că cel mai aspru în privinţa aceasta, Sfântul Vasile cel Mare, după ce rânduieşte opririle cele mai mari lasă, totuşi, la priceperea duhovnicului şi specificul fiecărui caz durata concretă a opririi. Prin urmare, nu există cifre absolute, acestea putând fi scăzute sau crescute după pocăinţa sau împietrirea în păcat a fiecăruia.

10. Trebuie post înainte de Împărtăşanie?

Aşa cum episcopii sau preoţii sau ceilalţi clerici nu ţin posturi suplimentare în afară de cele rânduite de Biserică pentru toţi, nici monahii sau mirenii nu au de ce să ţină alte posturi, în afară de nevoia pocăinţei pentru anumite păcate. Sfântul Vasile cel Mare, cel mai aspru în rânduieli, nu primeşte o asemenea postire în plus. Nici Sinoadele Ecumenice nu primesc aşa ceva.
Practica unor zile de post în plus este o inovaţie târzie, venită de la cei care voiau să se arate mai postitori şi credincioşi decât alţii şi pe care mulţi clerici au preluat-o fără să cerceteze dacă este bună sau nu, dacă este după Sfintele Canoane sau împotriva lor.

Pe de altă parte, a mânca înainte de primirea Sfintelor Taine este necuviincios, dovedind robirea faţă de pântece şi dispreţul faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că nicio minte raţională nu va socoti firesc să amesteci mâncărurile şi băutura cu Trupul şi Sângele lui Christos, ori să te preocupi de plăceri şi griji trupeşti atunci când vrei să te înalţi duhovniceşte.
Se cuvine ca Sfânta Împărtăşanie să fie primită fără ca omul să fi mâncat ori băut ceva înainte.
Singura excepţie în această privinţă sunt pruncii (sugarii) şi muribunzii.

Viaţa liturgică a Mireanului sau Monahului nu are, de fapt, un ritm foarte deosebit de cea a preotului. Sau, mai bine zis, nu ar trebui să aibă un ritm foarte deosebit.
Desigur, este de înţeles că sunt slujbe la care Mireanul sau Monahul nu pot veni, de vreme ce sunt la muncă (serviciu sau ascultare, după caz).
Însă rânduiala creştină, din vremurile apostolice, este ca slujbele să fie aşezate de preot împreună cu enoriaşii astfel încât să poată lua parte la ele cât mai mulţi dintre Creştini. La Liturghie împărtăşindu-se toţi, în afară de cei care au ucis pe cineva, au curvit, au făcut adulter sau alte asemenea păcate.

11. Cum să stau la Liturghie dacă sunt oprit de la Împărtăşanie din pricina unor păcate mari?

Cu frângere de inimă pentru păcatul făcut şi cu bucurie mare pentru primirea în Casa lui Dumnezeu. Plângerea păcatului să fie însoţită de bucuria aşezării pe calea mântuirii, de recunoştinţa faţă de Jertfa prin care Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa păcatul acela.
Iisus Christos a murit pentru păcatele noastre, a plătit crimele noastre, curviile noastre, spurcăciunile noastre, nu pentru ca noi să deznădăjduim din cauza lor, nici ca să fim nepăsători faţă de ele. Calea de mijloc, cea care uneşte ura faţă de păcat, dragostea faţă de păcătos şi iubirea şi recunoştinţa faţă de Răscumpărător, aceea este cea pe care trebuie să mergem.

12. Dacă duhovnicul îmi dă voie să mă împărtăşesc, dar eu nu pot, nu simt să mă Împărtăşesc, ce să fac?

Să nu te Împărtăşeşti şi să te îngrijorezi. Să nu te Împărtăşeşti, căci Sfintele Taine nu se dau cu de-a sila, ele trebuie dorite. Să te îngrijorezi, căci înseamnă că ceva din adâncul tău te desparte de Christos.
Şi, bineînţeles, trebuie să vezi ce este acel „ceva”. De aceea, trebuie să te întorci către adâncul tău şi către duhovnic, încercând să vezi unde este ruptura dintre tine şi Mântuitorul. Astfel încât să (re)câştigi dorul de a fi împreună cu El, de a primi Sfintele Taine.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o deznădejde în faţa propriilor slăbiciuni, păcate, patimi. Este o piedică ce trebuie biruită şi chiar Sfintele Taine sunt cel mai puternic leac în această privinţă.

Uneori această auto-oprire de la Împărtăşanie vine dintr-o recunoaştere mai mult sau mai puţin conştientă a superficialităţii trăirii, a unei temperaturi duhovniceşti scăzute, în care Sfintele Taine contrastează tulburător. Soluţia, desigur, este aceea a creşterii temperaturii vieţii duhovniceşti, astfel încăt Împărtăşirea să fie dorită cu adevărat, profund, deplin.

Uneori această auto-oprire vine din prejudecăţi greu de învins.
De pildă, unul dintre pretextele cele mai des întâlnite este „nu sunt vrednic(ă)”.
O asemenea afirmaţie izvorăşte dintr-o mândrie cu atât mai gravă cu cât nu este conştientizată, dar îl desparte pe om de Christos. Căci dacă omul ar fi vrednic, nu ar mai avea nevoie de Jertfa lui Christos, ar fi de-a dreptul în Ceruri, de-a dreapta Tatălui.
„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă„, spune Domnul, respingându-i pe cei care se credeau vrednici (Marcu 2.17). Dar şi acela care, socotindu-se nevrednic, a refuzat haina de nuntă, a fost aruncat afară (Matei 22.11-13 ş.cl.). Pentru că de vreme ce acei bolnavi au nevoie de doctori, nu cei sănătoşi (Marcu 2.17), cât de raţional este să fugim de Christos, Cel care este Doctorul sufletelor şi trupurilor?

13. Împărtăşania deasă despre care spun Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice nu se aplică oare doar unor vremuri în care Creştinii erau mai credincioşi iar primejdia martiriului mai mare, fiind nepotrivită astăzi?

Nu.
Pe de-o parte, dacă citim ce spune Sfântul Apostol Pavel despre păcatele Corintenilor – şi nu numai -, sau Sfântul Apostol Iuda Tadeul despre păcatele altora din acea vreme, ne dăm seama că patimi şi păcate multe şi grele erau şi atunci. Dacă nu ar fi fost Creştini care să săvârşească atunci desfrânări, adultere, crime, apostazii etc. nu s-ar fi dat nici canoanele pentru aceste păcate şi patimi. Dar s-au dat, tocmai pentru că omul a fost şi este acelaşi.

Pe de altă parte, martiriul este o parte a vieţii creştine dintotdeauna şi pentru totdeauna, până la A Doua Venire a lui Christos.
În zilele noastre Creştinii sunt persecutaţi şi de autorităţile de stat, şi de fanatismul religios islamic sau de altă factură, şi în Franţa, şi în Germania, şi în Suedia, şi în Egipt, şi în India etc., etc.
Chiar şi în România voinţa a peste trei milioane de Creştini este călcată în picioare de autorităţi, în vreme ce fanatismului islamic i se deschid larg porţile Capitalei (prin proiectul „mega-moscheii” iniţiat de extremistul islamist Erdogan, autorul a mii şi mii de crime religioase în Kurdistan, Siria, Armenia şi alte părţi ale lumii).
Mai mult, chiar în România nenumăraţi Creştini sunt persecutaţi în societate – în şcoli, licee, facultăţi, birouri etc. – pentru că postesc, pentru că se roagă, pentru că poartă Cruce la gât etc., etc. „Pacea” este cel mult aparentă şi există doar pentru cei care sunt izolaţi de realitatea de zi cu zi a lumii. Realitate în care trăiesc însă cei mai mulţi dintre Creştini.

De asemenea, creşterea temperaturii duhovniceşti, deasa Împărtăşanie şi apropierea neîncetată, organică, de Dumnezeu sunt absolut necesare în această lume, indiferent de epocă şi loc.

Prin urmare, invocarea unei aşa-zise „deosebiri” fie în păcătoşenie, fie în purtarea lumii faţă de Creştini între noi şi secolele Sinoadelor Ecumenice este ridicolă. Mai rău, este un pretext pentru denigrarea Sinoadelor Ecumenice, este un mijloc de proclamare a superiorităţi unui om – cel care emite asemenea păreri – asupra Duhului Sfânt, cel care a dat rânduielile Bisericii, inclusiv pe cele privitoare la Sfintele Taine.
Evident, este mai simplu să fixezi un număr „standard” de Împărtăşiri („una pe lună”, „una la patruzeci de zile”, „patru pe an” etc.), decât să duci munca şi lupta grea a îndrumării fiecărui fiu duhovnicesc după nevoile sale. Dar trebuie să facem – mai ales preoţii – ceea ce este după Înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar dacă ne este greu. Iar voia lui Dumnezeu a fost pecetluită de-a lungul multor secole, repetat, după cum am văzut mai sus (întrebarea 7. şi răspunsul).

Încheiere

După cum se poate vedea, rânduielile Bisericii lui Dumnezeu în privinţa Împărtăşirii cu Sfintele Taine sunt limpezi şi bine statornicite de Sinoadele Ecumenice şi Sfinţii Părinţi.
Cât de mult sunt ţinute aceste rânduieli… atârnă de conştiinţa fiecărui cleric şi credincios.  Unii vor ţine de Învăţătura Creştină, alţii de tot felul de tradiţii locale, chiar dacă vin în contrazicere cu Învăţătura Bisericii.
Este alegerea fiecăruia şi fiecare va răspunde, aşa cum ştie, în faţa celui care ne este nu doar Împărat, Arhiereu şi Învăţător ci şi Marele Judecător.
Pace tuturor!

20171210_130309_075 mic

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această mică lucrare de îndrumare are ca temelie şi următoarele cărţi:

– „Biblia sau Sfânta Scriptură„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
– „Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă„, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000 (mai ales paginile 151-154, dar nu numai)
– „Rânduielile vieţii monahale„, de Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel mare, Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Benedict, alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002
– „Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Apostol Ioan„, de Sfântul Chiril al Alexandriei, PSB 41, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000
– „Scrierile Părinţilor Apostolici„, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979
– „Actele martirice„, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
– „Scrieri alese„, Sfântul Ioan Casian, PSB 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990
– „Pidalion sau Cârma Bisericii„, Bucureşti, 1993 (a se vedea şi aici, online)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

De ce nu se schimbă învăţătura ortodoxă?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi. Pricină pentru care unii o iubesc şi o respectă, alţii o hulesc şi o atacă (socotind-o fie înapoiată, fie încuiată etc.). Există însă două pricini mari pentru care Biserica nu schimbă şi nu poate schimba Învăţătura lui Christos.

1. De vreme ce este a lui Christos, adică a lui Dumnezeu (Întrupat sau nu, tot Dumnezeu rămâne), a o înlocui cu o învăţătură omenească sau a o schimba după mintea omului, oricât de avantajos ar părea, este de fapt o împotrivire faţă de Dumnezeu. Chiar şi cei care nu aceeptă că Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat ar trebui să recunoască faptul că este decent, pentru cei care cred că Iisus este Dumnezeu Întrupat, să Îl asculte deplin. A-L declara Dumnezeu şi, totodată, a-L „corecta”, a-I schimba învăţătura etc. este ori nesinceritate (fariseism), ori împotrivire directă, voită, faţă de Dumnezeu (ceea ce, desigur, anulează calitatea de creştin, adică de „ucenic al lui Christos” – Faptele Apostolilor 11.26).

2. Orice sistem religios – ori filosofic –, orice religie, se defineşte prin confesiunea sa, prin mărturisirea sa de credinţă; altfel spus, învăţătura defineşte religia (filosofia). Acest lucru este mai greu de înţeles pentru cei nereligioşi, căci acolo domeniul este cel prin care se defineşte un sistem. De pildă, mecanica se ocupă cu studiul mişcărilor (şi repausului) corpurilor; descoperirile ce schimbă perspectivele asupra mişcării nu o transformă în altă ştiinţă, ea rămâne mecanică atâta vreme cât se ocupă de respectivul domeniu de cercetare. Schimbarea domeniului de cercetare înseamnă trecerea la altă disciplină ştiinţifică. Spre deosebire de această perspectivă, religiile şi sistemele filosofice se ocupă toate de unul şi acelaşi domeniu – viaţa spirituală şi materială a omului – dar se definesc prin doctrină sau învăţătură. Altfel spus, felul în care privesc viaţa spirituală şi materială a omului, regulile de viaţă şi gândire pe care le propun (sau impun) sunt definitorii pentru sistemele religioase şi filosofice; în esenţă, toate acestea sunt denumite învăţătură sau doctrină (fie ea religioasă, filosfică, mixtă). Ca urmare, dacă schimbi învăţătura schimbi religia sau sistemul filosofic. Pentru a rămâne într-o religie – sau într-un sistem filosofic – trebuie ca toate dezvoltările existente să fie conforme cu bazele vechi; schimbările duc la apariţia altei religii, altei filosofii. Deci, evident, pentru ca Ortodoxia să rămână ea însăşi trebuie să îşi păstreze neschimbată învăţătura. Iar, din acest punct de vedere, „setul” de percepte esenţiale, dumnezeieşti, – numite dogme – este în Ortodoxie mult mai mare decât cel din Catolicism, Protestantism şi alte grupări de inspiraţie biblică. Ceea ce îi conferă acesteia o stabilitate doctrinară – o consecvenţă a învăţăturii de credinţă – foarte mare.

De aceea din secolul I d.Chr. şi până astăzi Ortodoxia rămâne aceeaşi, deosebiri ivindu-se doar la nivelul de înţelegere a doctrinei (mereu mai profund) şi în formele de manifestare a cultului (mai bogate, mai rafinate, sau mai sărace, în funcţie de epocă).
Şi tot de aceea Ortodoxia nu îşi va schimba niciodată Învăţătura de Credinţă. Din fidelitate faţă de Dumnezeu, care i-A dăruit-o, din sinceritate faţă de ceea ce este de la început şi până la sfârşit.
Desigur, într-o lume în care schimbarea este motorul economiei – consumerismul nu poate supravieţui altfel – este greu de înţeles (şi cu atât mai greu de acceptat) o statornicie atât de mare, o asemenea consecvenţă. Poate, însă, mica noastră lămurire va ajuta măcar pe unii cititori să înţeleagă de ce Ortodoxia păstrează fără schimbare Învăţătura lui Christos din secolul I şi până astăzi, de ce Ortodoxia nu poate primi nicio schimbare a acesteia.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea