România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Drumul spre Vozia la A.S.C.O.R. Cluj-Napoca. 6 Noiembrie 2017

Prezentarea de pe pagina A.S.C.O.R. Cluj-Napoca (inclusiv înregistrare audio şi înregistrareau video)

www.ascorcluj.ro/2017/11/01/lansare-de-carte-drumul-spre-vozia-cu-prezenta-pr-mihai-andrei-aldea/

Link-ul youtube

 

România sub Comunism. Trei secole la masă

Şi-au dat întâlnire Secolul al XIX-lea, Secolul XX şi Secolul XXI.
Secolul al XIX-lea şi Secolul XXI vin la timp, Secolul XX… întârzie, întârzie, întârzie…
După câteva ore bune, vine şi Secolul XX, obosit dar victorios:
– Iertaţi-mă! Am stat la coadă la carne… şi chiar am apucat!
Secolul al XIX-lea întreabă mirat:
– Ce e aia coadă?
Secolul XXI se miră şi el:
– Ce e aia carne?

(lămurire: bancul este din vremea în care se credea că va dura Comunismul din România şi în secolul XXI în forma sa clasică – Lenin/Stalin/Pauker/Dej/Ceauşescu; în această formă de comunism orice mâncare cât de cât decentă se obţinea foarte greu, ca urmare a „progreselor” din agricultură, comerţ etc. şi exista convingerea că în câteva decenii carnea va deveni o amintire)

Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea

Românii vechi îşi cunoşteau neputinţele, limitele, nepotrivirile; le luau ca atare şi trăiau, împreună, ţinând seama de ele. Petreceau sau munceau recunoscându-şi limitele, nepotrivirile şi neputinţele, glumind pe seama lor, chiar (era un mijloc de blândă şi puternică acceptare a hotarelor fireşti). Lucrau împreună acolo unde puteau, singuri acolo unde aşa era mai bine. Ştiau că e mai bine să ai un prieten alături când poate decât să fi totdeauna singur. Astfel au făcut istorie, au împlinit lucruri ce par unora legende sau chiar născociri.

Românofonii* de azi vor o unire prin identitate (celălalt trebuie să aibă exact aceleaşi păreri/principii/purtări etc.), altfel privindu-l pe celălalt drept duşman. Cum identitate nu există, Românofonii se privesc unul pe altul – făţiş ori pe ascuns – ca duşmani. Dezbinarea devine astfel un fel de viaţă, însingurarea – chiar şi în mijlocul celor mai mari mulţimi – o permanenţă, drogurile – de la fumat şi sex nonafectiv (şi niciodată împlinitor, desigur) până la etnobotanice, iarbă, zăpadă, ciuperci şi ce-o mai fi – o necesitate (chiar şi emisiunile tv, telenovelele, chat-urile etc. împlinesc aceeaşi funcţie).

Ieşirea din puşcăria românofonă – ieşirea din „matrix” – este simplă: adunarea împreună pe principii româneşti. Înţelegând că nu suntem şi nu vom fi la fel, că unii sunt vegetarieni, alţii omnivori, că unii iubesc fotbalul, alţii trântele, alţii oina, alţii şahul, că unii beau ceai, alţii bere, alţii vin etc. Să ne bucurăm de ceea ce găsesc ceilalţi bun în noi, oricum este mai bine decât să nu fie nimeni care să găsească ceva bun în noi! Şi dacă ne doare că nu preţuiesc din noi tot ceea ce preţuim noi, să ne amintim că, pe de-o parte, nici noi nu preţuim în ei tot ceea ce li se pare lor că merită, iar pe de altă parte, că oamenii se descoperă şi preţuiesc mai bine în timp. Doar că trebuie să fie un timp împreună, în unire, iar nu unul în dezbinare.

Pr. Mihai-Andrei Aldea


* Prin Românofoni se înţeleg vorbitorii de oarece limbă română – cetăţeni sau nu ai Republicii România – care nu cunosc şi nu duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc (singura prin care ne putem defini ca Români).

Uriaşii. Între culturi, istorie şi legendă

Dacă ceva mai devreme am început câte un cuvânt scurt despre neamurile străvechi, precum piticii (aici), amintind şi despre seminţii şi neamuri, aşa cum le vedeau Străbunii (aici), azi mă opresc un pic la uriaşi.

Spune Scriptura:

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6.4)

Românii au primit acest cuvânt în inima lor, mai ales că se potrivea întru totul cu ceea ce vedeau şi ei.
Fiii lui Dumnezeu sunt cei care trăiau după legea lui Dumnezeu; căci eşti urmaşul celui a cărui învăţătură şi moştenire o duci mai departe. Fiii oamenilor (aici, fiicele oamenilor) sunt cei sau cele care, despărţindu-se de Dumnezeu, trăiesc după poftele lor omeneşti, păcătoase (precum Cain şi urmaşii săi).
Fii acestor uniri au avut o moştenire amestecată. De la fiii lui Dumnezeu au primit o mare putere duhovnicească şi o mare tărie, de la fiicele oamenilor au primit în afară de aplecarea spre lume şi cele trupeşti de atunci. Iar unii dintre aceşti fii cu dublă moştenire, după cum se vede, au fost uriaşi. Unii buni, unii răi, însă cu toţii având o anume înclinaţie spre luptă, toţi fiind viteji.

În folclorul vechi românesc sunt mai multe nume pentru uriaşi, unul dintre acesta fiind acelea de jidovi.
Cuvântul nu este folosit degeaba de Românii din vechime.
Se făcea pe atunci deosebirea între Evrei – din toate timpurile -, Jidovi – adică Evreii Patriarhilor – şi Israeliţi, Iudei sau, cu o formă populară foarte răspândită, Jidani (de la seminţia lui Iuda, Juda, Judani, Jidani; o transformare firească şi care, în ciuda îndoctrinării comuniste, nu are în sine nimic peiorativ).
Deosebirea este greu de înţeles astăzi, dar pentru Românii de demult era limpede: Jidovii erau cei care făcuseră voia lui Dumnezeu şi ţinuseră calea Lui în vremurile Vechiului Testament, în vreme ce alţii rătăceau. Ca urmare, denumirea de Jidovi s-a dat acelor uriaşi care erau socotiţi buni, înţelepţi, curaţi şi viteji, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Există în folclorul românesc şi altfel de uriaşi, precum cei proşti, căpcăunii, uriaşii răi, uriaşii buni „mai noi” – care nu sunt denumiţi Jidovi – etc.
Deoarece căpcăunii nu apar totdeauna ca uriaşi, în mai multe basme şi legende având mărimea unui om obişnuit – iar în altele fiind uriaşi… – o să fie înfăţişaţi, cu voia Domnului, în alt articol.
Trebuie să vedem aici însă, pe scurt, faptul că Românii văd mai multe feluri de uriaşi, ceea ce se întâmplă şi în alte culturi. Existenţa mai multor seminţii de uriaşi nu este amintită doar în folclorul românesc; ea se regăseşte şi în Scripturi, precum şi în imagistica populară, mitologică şi livrescă a multor popoare.
Mai consemnăm, ca pildă a unor uriași buni, pe doi dintre însoțitorii cei mai vestiți ai eroilor folclorului românesc: Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne. Amândoi aceștia sunt din seminția uriașilor, sunt viteji, extrem de puternici și, desigur, eroi pozitivi.

Pentru că, trebuie amintit acest lucru, uriaşii sunt de găsit, chiar mai mult decât piticii, în toate culturile lumii, pe toate continentele. Din Japonia în America de Sud, din Europa în Australia, din Africa în America de Nord, pretutindeni cultura populară povesteşte despre uriaşi.

Şi poate că cel mai cunoscut dintre vechii uriaşi este Goliat, cel care a înfruntat oştirea lui Saul şi a batjocorit pe Dumnezeu, sfârşind până la urmă de piatra aruncată de David. Acest Goliat avea o înălţime de „şase coţi şi o palmă” (I Regi 17.4); ceea ce înseamnă o înălţime aflată între 2,7 şi 3,2 m, în funcţie de unităţile de măsură folosite. În ciuda siguranţei pe care o afişează unii, adevărul este că nu cunoaştem care era mărimea exactă a unităţilor de măsură din vremea lui David.
În istoria modernă cel mai înalt om măsurat cu siguranţă este – sau, mai bine zis, a fost – Robert Pershing Wadlow, mort la 22 de ani în urma unei infecţii la picior. El a avut doar 2,72 m, adică a ajuns în zona de înălţime estimată pentru Goliat. Am spus „doar” pentru că a murit prematur şi că oamenii cu înclinaţia genetică spre „gigantism” cresc şi după 30 de ani (ca finlandezul Väinö Myllyrinne, care se oprise din creştere la 21 de ani, dar de la 30 de ani a mai crescut 29 de cm, până la 2,51 m înălţime). Teoretic, dacă ar mai fi trăit câţiva ani ar fi putut trece de 3 metri înălţime.

Robert-Wadlow.jpgAmericanul Robert Pershing Wadlow alături de tatăl său

Fără a fi nevoie de înălţimile excepţionale pe care tocmai le-am amintit, este de înţeles că o populaţie de 2-2,5 m apare în ochii oamenilor obişnuiţi ca populaţie de uriaşi: pentru că este!
Uitaţi-vă la fotografia alăturată! Chiar dacă „scădem” înălţimea lui Robert Wadlow cu 20 de centimetri şi tot este uriaş faţă de tatăl său.
Am amintit de finlandezul Väinö Myllyrinne, care avea, la 2,51 m înălţime, cu 21 de centimetri mai puţin.

Vaino-MyllyrinneFinlandezul Väinö Myllyrinne, alături de câţiva oameni de statură obişnuită

Este, sau nu este uriaş acest finlandez, faţă de oamenii de înălţime obişnuită?
Ni se pare limpede că răspunsul este da.

Desigur, nu există niciun fel de dovezi fizice privitoare la existenţa unor uriaşi de „doi stânjeni” (adică 4,5 m), ca în unele basme româneşti, sau chiar de zeci de metri – ca în alte basme din multe părţi ale lumii. Nici nu mai vorbim despre alţi giganţi, a căror înălţime ar întrece munţii.
Singura posibilitate de a accepta realitatea unor asemenea făpturi este însă excluderea lor din rândul oamenilor, ca singur exerciţiu logic posibil. Altfel spus, dacă admitem posibilitatea ca îngeri sau demoni să se manifeste în chip de om – după cum susţin izvoare teologice din întreaga lume – apariţia şi acţiunea lor sub chipul unor giganţi dă înţeles mărturiilor folclorice şi mitice/religioase amintite mai sus.

Mărturiile despre asemenea făpturi umanoide uriaşe, care apar pentru scurtă vreme, dispărând apoi fără urmă, sunt multe.
Am avut eu însumi să ascult oameni care, foarte ancoraţi în realitate, povesteau despre întâmplări cu asemenea făpturi, petrecute nu de multă vreme în România. Alte mărturii, nenumărate, vin atât de la noi, cât şi din alte părţi, pentru timpurile istorice.
Este de înţeles, pentru cei care cred că dincolo de aparenţa materială există ceva mai mult, că asemenea manifestări sunt cu putinţă. Pentru cei care nu cred în capacităţile de structurare complexă a energiei, pentru cei care sunt absolut siguri că ceea ce nu au văzut şi pipăit ei nu există, sunt doar născociri, halucinaţii etc.

Întorcându-ne la cultura profundă românească, trebuie să spunem că pentru uriaşi, dincolo de varietatea purtărilor şi felului de viaţă al seminţiilor acestora, pentru Români ei au avut doar două tipuri de destin.
Unii, precum Jidovii, s-au stins lăsând loc urmaşilor lor, cei rânduiţi de Dumnezeu să locuiască lumea, adică oamenilor (obişnuiţi). Unii s-au stins ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind ucişi de Acesta („Cel care a pierdut pe uriaşii cei necucernici„), ori din prea multă răutate pierzându-se pe ei înşişi. Altfel spus, primul destin este acela al stingerii, fie ea binecuvântată ori blestemată.

Alţii, precum uriaşii buni mai noi, s-au amestecat încetul cu încetul cu Românii, până când au ajuns să se piardă printre ei.
Această soartă a contopirii dintre uriaşi şi oamenii „obişnuiţi” este şi un indiciu al faptului că deosebirile de înălţime nu treceau de nivelul la care căsătoriile mixte să fie imposibile. Ca urmare, creaţiile folclorice care îi înfăţişează pe uriaşi ca având un stânjen (adică cca. 2,2 m înălţime) sunt cele mai credibile.
În urmă cu câţiva ani a fost descoperit la Carei (Jud. Satu Mare), scheletul de peste 1,8 m al unui războinic din epoca genezei tracice (vremea Proto-Tracilor). Cu discurile vertebrale şi celelalte „zgârciuri” ale corpului, carne, piele etc., omul avea în jur de 2 metri înălţime. Dat fiind că înălţimea medie era pe atunci între 1,5 şi 1,6 metri, este limpede cât de mare părea acesta faţă de cei din jur. Iarăşi este sugestiv faptul că era războinic – aşa cum atestă şi basmele din multe ţări că erau uriaşii – dar şi că a fost îngropat în afara cimitirului oamenilor obişnuiţi, făcându-se astfel o deosebire mare între el şi ceilalţi.
Mărturii despre existenţa unor alte asemenea schelete de uriaşi – estimate la mult peste 2 metri – vin şi din Judeţul Buzău, unde ar fi fost găsite şi reînhumate, cu excepţia câtorva oase şi piese de ceramică, trimise la Bucureşti. Unde… ar fi dispărut.

Printre cei mai cunoscuţi uriaşi viteji buni din vremurile apropiate sunt mai sus pomeniții Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, dar şi Păsărilă/Lungilă, în vreme ce Setilă şi Fomilă se apropie mai multe de o ramură a uriaşilor înrudită cu căpcăunii şi înzestrată cu o foame excepţională chiar şi pentru uriaşi – altfel, în chip firesc foarte mâncăcioşi, dat fiind metabolismul unui trup… uriaş.
Merită amintit aici şi faptul că în folclorul românesc există o mare înţelegere pentru uriaşi, priviţi cel mai adesea pozitiv. Este un punct în care ne deosebim puternic de lumea saxonă, de pildă, în care uriaşii sunt priviţi mai mult negativ.
Implicarea uriașilor în aventurile eroilor din basmele românești este mai totdeauna pozitivă. O poziție asemănătoare o avem și în ceea ce îi privește pe pitici. Și asta cu toate că, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, există și excepțiile, cazurile în care se poartă ca dușmani.

Desigur, subiectul este… uriaș, iar ceea ce am schițat aici doar atinge câteva puncte dintr-o lume nesfârșită, în care trăiau împreună Românii și celelalte seminții (stră)vechi, în care legendele erau viitorul iar tărâmurile de basm locul vieții de fiecare zi.

Mihai-Andrei Aldea