Etichetă: Egipt

Ura faţă de Romani(a). Partea a III-a

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
A doua parte a lucrării prezintă faptele istorice, putându-se constata că în vreme ce mai mult de o jumătate de mileniu Romanii îşi păstrează – cu greu! – aceeaşi întindere minoră, în jurul lor o serie de popoare îşi crează imperii. Aici intrând Etruscii, Grecii, Fenicienii, Tracii, Sciţii, Cartaginezii, Galii etc.
Trecem acum la a treia şi ultima parte a lucrării noastre… 

 

Deci, după ce am parcurs etapele marcate A., B. şi C., să observăm sintetic faptele istorice:

– Latinii apar prin amestecul paşnic dintre indo-europenii purtători ai metalurgiei fierului şi Italicii purtători ai metalurgiei bronzului; lipsa oricăror distrugeri (de localităţi, clădiri etc.) în timpul acestei tranziţii contrastează total cu urmele invaziilor violente.
– Romanii se desprind treptat din Latinii din Latium, caracterizându-se printr-o viaţă predominant pastoral-agrară (creşterea vacilor, caprelor şi oilor, a porcilor şi găinilor, a pomilor fructiferi, zarzavaturilor, legumelor, viţei de vie, cerealelor, pescuit); spre a face faţă atacurilor Voscilor şi altor vecini vechi şi noi îşi dezvoltă fortificaţii – adesea distruse de duşmani – şi obiceiul ca fiecare bărbat să fie constructor şi ostaş, astfel încât să poată ajuta la refaceri şi apărare.
– Etruscii, de la venirea lor în Italia, luptă să cucerească zone cât mai întinse, fiind blocaţi de Umbri şi Romani în sud şi sud-est, iar în nord de Celţi şi Iliri;
– Tracii organizează, în aceeaşi perioadă 1200-500 î.Chr., invazii masive în Asia, înfiinţând Frigia, Pontul, Armenia şi alte state, ecourile invaziilor lor făcându-se resimţite până în Iranul de astăzi şi chiar înspre India.
– Ilirii încearcă să se extindă în Panonia, Macedonia, Tracia etc.; elemente avansate pătrund în Moesia şi Dacia (mai ales în zona Banatului de azi); au loc repetate atacuri – vreme de sute de ani – asupra coastelor Italiei, unele strict piratereşti-tâlhăreşti, altele de cucerire, înfiinţându-se cu vremea o zonă de dominaţie iliră extinsă (în zona Veneţiei de azi la concurenţă cu Etruscii, în Sudul Italiei la concurenţă cu Grecii).
– Fenicienii încearcă să domine ţărmurile Mării Mediterane, la concurenţă cu Grecii; vor fi urmaţi în ambiţia lor de Cartaginezi, urmaşii lor direcţi; printre ţintele predilecte ale Fenicienilor şi Cartaginezilor se numără Africa, Iberia, insulele italice (în primul rând Sicilia), Peninsula Italică1.
– Celţii, fie sub numele acesta, fie sub cel de Gali sau Celto-Iberi, se vor extinde pe suprafeţe uriaşe; vor invada Hibernia/Irlanda, Britania şi celelalte insule din jurul acestora, vor avea ciocniri puternice cu Germanii din nord, vor cuceri teritoriil tracice europene – Dacia, Moesia, Tracia propriu-zisă, Dardania, Macedonia, Europa – şi alte teritorii de dincolo de Nipru, vor invada Asia Mică (unde înfiinţează Galatia) etc.

Merită aici amintit un fapt ce poate părea anecdotic dar, în context, este exemplar: expresia romană vae victis (vai de învinşi) a apărut în urma unor invazii ale Galilor ce au adus Romanilor mari suferinţe.
Adică, pe scurt, invadatorii – despre care Comunismul vorbeşte atât de rău – se dovedesc aici a fi în primul rând tocmai cei pe care acesta îi declară „victime”…

Revenim la fraza marxist-leninistă după care
„Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20].
Această frază, în faţa faptelor clar atestate istoric, se dovedeşte a fi o minciună sfruntată.

Pe de-o parte, avem o lume în care cucerirea – sau ceea ce astăzi unii numesc imperialismul – este nu doar o realitate dominantă, ci chiar o parte integrantă a marilor culturi ale vremii. De la Perşi, Mesopotamieni şi Egipteni până la Evrei, Greci sau Celţi, toţi practică invadarea, jaful, cucerirea. Sub cele mai diferite motive/pretexte, de la unele teologice sau eroice până la mai mărunte1.
În cazul particular al Romanilor, avem o încercare disperată, dusă vreme de sute de ani, de menţinere a unei culturi şi ţări propri, de mică întindere, în faţa unor atacuri repetate din partea vecinilor şi a unor străini cu mari dorinţe de cucerire.
Autoritatea Romei în faţa celorlalte ramuri latine se câştigă tocmai prin dârzenia neclintită a Romanilor în faţa tuturor încercărilor şi greutăţilor; chiar şi cuceriţi de Etrusci – vreme de aproape două sute de ani – ei nu încetează să lupte pentru libertate; şi, până la urmă, o câştigă.
Departe de a fi nişte „îngeraşi”, Romanii se arată, totuşi, a fi vreme de peste o jumătate de mileniu străini de intenţiile de cucerire ale celorlalte popoare ale vremii. Extinderea lor începe ca parte a procesului complex de apărare şi respingere a cotropitorilor, prin alierea treptată a unui număr tot mai mare de ramuri latine şi prin învingerea şi cucerirea duşmanilor care îi atacaseră repetat – ba chiar îi şi cuceriseră.

Doctrina comunistă de origine marxist-leninistă ce încearcă să facă din Romani „imperialiştii Antichităţii”, iar din Greci, Iliri, Traci, Cartaginezi, Celţi etc. „victime nevinovate” se dovedeşte a fi o minciună neruşinată, o falsificare intenţionată şi sistematică a realităţilor istorice.

c) De unde ura şi propaganda comunistă, marxist-leninistă, împotriva Romanilor?

Din nevoia de a cuceri lumea.
Această cucerire a fost şi este scopul fundamental al marxism-leninismului şi multor alte forme de comunism.
Iar din acest punct de vedere, Romania (a.k.a. Imperiul Roman) este o piedică fundamentală pentru Comunism.
Pe de-o parte, toată civilizaţia europeană – la apariţia Comunismului, dominantă în întreaga lume – se întemeiază pe Dreptul Roman, pe cultura romană şi pe religiozitatea romană (pâgână sau creştină, după caz). Comunismul este de la început anarhist, are nevoie de distrugerea vechilor structuri pentru a le înlocui cu cele comuniste. În cazul Chinei duşmanul Comunismului a fost, din acest punct de vedere, vechea Chină (de unde şi „Revoluţia Culturală”). În cazul Europei, duşmanul Comunismului a fost Romania, şi mai ales Romania Creştină, Constantiniană.
Pe de altă parte, imperialismul comunist – un elemente fundamental al Comunismului de la începuturi şi până astăzi – se bazează pe uniformizare, pe ştergerea deosebirilor, pe transformarea tuturor oamenilor în făpturi cât mai identice, cât mai încadrate în şabloane. Masele contează, nu individul. În Romania, dimpotrivă, iubirea şi fidelitatea faţă de Neam şi Ţară era parte a dezvoltării personale, iar valoarea individului era larg recunoscută. Mai mult, Romania era, chiar ca imperiu, o confederaţie de provincii şi ţări, cu o largă autonomie locală, cu o individualitate preţuită nu doar local, ci la nivelul întregii împărăţii. Setea fanatică de excelenţă a Romanilor a fost o marcă a culturii lor ce a mobilizat secole la rând iubitorii de excelenţă ale altor etnii. Romanizarea sau latinizarea nu era impusă, ci trebuia câştigată, era un statut de elită. Toate aceste elemente – de la elitism la acceptarea specificului local şi individual – sunt anti-comuniste. Multiculturalismul roman se află în contradicţie cu marxism-leninismul.

Bineînţeles, Lenin a acceptat un oarecare „specific naţional” – obligatoriu, total subordonat Comunismului – ca treaptă intermediară către Comunism. Dar toată literatura sovietică arată ţelul final: ştergerea tuturor etniilor şi naţionalităţilor, dizolvarea tuturor oamenilor într-o singură naţiune – cea sovietică – şi într-o singură clasă socială, proletariatul. Faptul că o societate nu poate exista doar prin proletariat este evident, faptul că proletariatul nu este „clasa superioară” – un alt rasism al „anti-rasiştilor” comunişti – este iarăşi evident. Dar mulţi au adoptat convingerea comunistă a necesităţii desfiinţării naţiunilor – eventual a superiorităţii unei lumi uni-naţionale – cu o lipsă de discernământ ce ar fi uimitoare dacă nu am cunoaşte propaganda extrem de puternică ce a determinat fenomenul. Pretextele comuniste – „o lume fără naţiuni/etnii este o lume fără conflicte” – sunt de o perfectă stupiditate; este evident că oamenii răi există în orice naţiune şi fac rău conaţionalilor lor, astfel că uniformitatea naţională nu elimină răul, doar înlocuieşte unele pretexte cu altele. Asemenea adevăruri evidente sunt însă surclasate în gândirea şi trăirea societăţii de astăzi printr-o propagandă comunistă atât de complexă, de multilaterală şi de sistematică, încât este greu să i te sustragi.
Aceeaşi propagandă comunistă a lucrat şi lucrează şi la demonizarea Învăţăturii lui Christos – din care, totuşi, corifeii marxism-leninismului au plagiat la greu, fără ruşine, ce şi cum au vrut –, dar şi la demonizarea altor sisteme care sunt în opoziţie cu ideologia lor.
Propaganda sovietică şi a grupărilor comuniste asociate a lucrat prin mii şi mii de filme, prin sute de mii de cărţi, milioane de articole, eseuri şi alte texte, prin nenumărate emisiuni radio şi tv la demonizarea Romaniei şi a Romanilor, la răspândirea globală a urii faţă de Romani(a), conform doctrinei marxist-leniniste.
Demonizarea Romaniei şi Romanilor înseamnă distrugerea tradiţiilor popoarelor europene, dar şi a celor din cele două Americi, Australia etc. Înlocuirea lor cu forme de cultură „de inspiraţie antică” – „justificate”, culmea absurdităţii, „naţionalist” – deschide porţi largi cuceririi de către Comunism (sau Neo-Comunism, dacă preferaţi) a sufletelor oamenilor, a societăţii(lor), a lumii. Pe scurt, ura faţă de Romani(a) este o armă bolşevică destinată dizolvării culturii(lor) europene.

Evident, adorarea Romaniei şi a Romanilor este o altă absurditate.
Tot ceea ce construieşte omul este imperfect, căci el însuşi este imperfect.
Abordarea critică a Istoriei este o necesitate absolută, folosirea discernământului este o necesitate absolută.
Nădăjduim ca această lucrare să ajute pe cititori la obţinerea celor două.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Merită subliniat aici – apropo de propagandă şi efectele ei – că şi în cazul Grecilor, şi în cazul Fenicienilor (şi Cartaginezilor sau Punilor) se vorbeşte mai mereu despre „expansiune comercială”, chiar şi atunci când se recunoaşte folosirea repetată a forţei în cadrul acestei expansiuni (a se vedea şi [Markoe, 2000:170 ş.u.], sau ignorarea sistematică a luptelor duse de Geto-Sciţii din Dobrogea şi dintre Prut şi Nipru împotriva încercărilor greceşti de extindere în zonă).

1Să nu uităm că pretextul războiului troian, aşa cum apare în Iliada – şi, deci, este acceptat de nenumărate generaţii de Greci din întreaga lume! – este acela al refuzului Elenei din Troia de a se da unui bărbat cu care nu mai voia să trăiască. Dincolo de demnitatea şi respectul faţă de femeie arătate de Tracii din Troia – care refuză să transforme femeia în obiect şi să o predea împotriva voinţei ei – merită observat faptul că Elena era un pretext. Dacă cineva îşi închipuie că masiva armată grecească venită la Troia ar fi plecat liniştită dacă o primea pe Elena este de o naivitate nemărginită. Adevărul este că Grecii veniseră la Troia pentru cucerire şi jaf, ceea ce au şi făcut. Primirea Elenei nu i-ar fi liniştit absolut deloc, dimpotrivă, i-ar fi făcut să creadă că Troienii sunt slabi şi uşor de cucerit. Şi, evident, ar fi fost găsit alt pretext – răzbunarea „onoarei jignite”, „despăgubiri” pentru deplasarea trupelor ş.a.a. – spre a se continua războiul. În realitate, Iliada mărturiseşte o lume grecească în care femeia nu avea statut decât prin intermediul bărbatului ei, o lume tracică în care femeia liberă îşi alegea liber bărbatul şi convingerea grecească a dreptului la cucerire, a eroismului invaziilor etc. De altfel întreaga mitologie şi spiritualitate grecească veche este dominată de un imperialism feroce, de o xenofobie profundă, de convingerea unei superiorităţi rasiale greceşti absolute, idei care au fost folosite de Greci şi pentru distrugerea şi cucerirea din interior a Imperiului Roman. (A se vedea şi Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara, 1995.)

Mică bibliografie

Link-uri

1. https://www.ancient.eu/phoenicia/
2. https://www.metmuseum.org/toah/hd/phoe/hd_phoe.htm
3. https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/
4. https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/
5. https://mihaiandreialdea.org/2017/07/20/strabunii-uitati-cei-dinainte-de-noi-ii/
6. http://www.ou.edu/class/ahi4163/files/villa1.html
7. http://www.proiectavdhela.ro/
8. http://www.roman-empire.net/founding/found-index.html
9. http://www.roman-empire.net/index.html

Cărţi

1. *** Atlas istoric, E.D.P., Bucureşti, 1971
2. *** Atlas pentru istoria României, E.D.P., Bucureşti, 1971
3. *** Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas şi Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998
4. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, I, (sau Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes) Bucureşti, 1968 (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-i/)
5. *** Fontes Historiae Daco-Romanae, II, (sau Fontes Historiae Dacoromanae II ) Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti, 1979 (lucrarea poate fi consultată online la pagina https://mihaiandreialdea.org/2017/05/23/fontes-historiae-daco-romanae-ii/)
6. *** Jurnale din rezistenţa anticomunistă…, Ed. Nemira&Co, C.N.S.A.S., Bucureşti, 2006
7. Aldea, Preot Mihai-Andrei – 2007, Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti.
8. Aldea, Pr. Mihai-Andrei – 2014, Ortodoxia şi artele marţiale, Ed. Episcopiei Giurgiului
9. Alexe, asist. Ştefan C. – 1969, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti.
10. Armbruster, Adolf – 1993, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, E.Ş.E., Bucureşti.
11. Cornell, Tim J. – 1995, The Beginnings of Rome: Italy from the Bronze Age to Punic Wars (c. 1000-264 BC), Routlege Taylor&Francis Group, London and New York (lucrarea poate fi consultată online la adresa https://www.scribd.com/document/354060696/Tim-Cornell-The-Beginnings-of-Rome-Italy-and-Rome-From-the-Bronze-Age-to-the-Punic-Wars-c-1000-264-BC)
12. Dickenson, Olivier – 1994, The Aegean Bronze Age, Cambridge University Press (cartea poate fi consultată şi online pe Google Books)
13. Boissier, Gaston – 1977, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar, Ed. Univers, Bucureşti.
14. Bordet, Marcel – 1998, Istoria Romei antice, Ed. Lider, Bucureşti.
15. Botzan, Marcu – 2004, Călăuză pentru Dunărea Românească, E.A.R., Bucureşti.
16. Brezeanu, Stelian – 1999, Romanitatea orientală în Evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea medievală, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti.
17. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C. – 1975, Istoria Românilor, I, Ed.Ş.E., Bucureşti.
18. Grigorian, Tigran – 1993, Istoria şi cultura Poporului Armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
19. Haywood, John – 2001, Atlas of the Celtic World, London Thames&Hudson Ltd.
20. Ierunca, Virgil – 1990, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
21. Ioniţoiu, Cicerone – 1993, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, 1946-1958, Ed. Gândirea Românească.
22. Iorga, N. – 1913, Armenii şi Românii: o paralelă istorică, Bucureşti.
23. Iorga, N. – 1915, Albania şi România, Ed. Neamul Românesc, Vălenii-de-Munte.
24. Lica, Vasile – 1999, Scripta dacica, Ed. Istors şi Muzeul Brăilei, Brăila.
25. Mallory, J. P. şi Adams, Q. Douglas – 1997, Encyclopedia of Indo-European Culture, London: Fitzroy Deaborn Publishers (cartea poate fi consultată online pe Google Books)
26. Markoe, Glenn E. – 2000, Phoenicians, University of California Press, Barkeley, Los Angeles (lucrarea poate fi consultată online pe Google Books).
27. Marx, Karl şi Engels, Friedrich – 1966, Opere, Ed. Politică, Bucureşti. (pentru Karl Marx, Capitalul şi alte materiale privitoare la poziţia comunistă faţă de Romani şi Imperiul Roman)
28. Mătrescu, Florin – 2008, Holocaustul roşu, vol. I-II şi Addenda, Ed. Irescon, Bucureşti.
29. Mihăescu, H. – 1978, La Langue Latine Dans Le Sud-Est De L’Europe, Ed. Academiei, Bucureşti et Societe D’Edition „Les Belles Lettres”, Paris
30. Mişulin, A. V. – 1953, Spartacus, Ed. de Stat pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti.
31. Mitchell, S. Augustus – 1849, Ancient Geography, Phiadelphia.
32. Mommsen, Theodor – 1987, Istoria romană, I, E.Ş.E., Bucureşti.
33. Mommsen, Theodor – 1988 a, Istoria romană, II, E.Ş.E., Bucureşti.
34. Mommsen, Theodor – 1988 b, Istoria romană, III, E.Ş.E., Bucureşti.
35. Papanace, Constantin – 1995, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Ed. Brumar, Timişoara (o altă ediţie poate fi consultată online la adresa http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf).
36. Russu, Ion I. – 1980, Daco-geţii în Imperiul Roman, Ed. Ac. R.S.R., Bucureşti.
37. Russu, I. R. – 1981, Etnogeneza românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică), E.Ş.E., Bucureşti
38. Sellers, M. N. S. – 1994, American Republicanism: Roman Ideology in the United States Constitution, The Macmillan Press Ltd., London (cartea poate fi consultată şi online, pe Google Books).
39. Suvorov, Victor – 2014, Îmi retrag cuvintele, Ed. Polirom, Bucureşti.

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O pildă veche şi ceva din lumina ei

Era un pustnic bătrân şi înţelept, numit Zinon, în vremea când Egiptul ţinea de Romania iar capitala era la Constantinopol.

Acest Zinon a aflat că într-un sat destul de mare trăia un mirean care postea mult, zile întregi, mâncând numai seara, ba chiar şi doar de câteva ori pe săptămână, dar fără a se da în lături de la muncă. Şi era denumit acela Postitorul, iar oamenii din sat şi din împrejurimi îl socoteau sfânt şi ajuns la o mare înălţime sufletească.

Aflând aceasta, bătrânul Zinon a trimis să-l cheme, iar Postitorul a venit cu bucurie. Sihastrul l-a primit, l-a îmbrăţişat şi au făcut rugăciune împreună. Apoi, după obiceiul său, pustnicul s-a apucat de lucru, împletind nuiele din care făcea rogojini sau coşniţe, pentru puţina pâine pe care o mânca, dar mai ales ca să nu stea fără de rost. Şi lucra, după cum se cuvine monahilor, în tăcere, doar în gândul şi inima sa rugându-se. Iar mireanul acela, numit Postitorul, neavând prilej de vorbit şi plictisindu-se, a început să fie ars de foame. Şi i-a zis bătrânului:
– Părinte, binecuvântează-mă, că vreau să plec!
Şi l-a întrebat sihastrul:
– De ce?
– Pentru că arde în mine inima, şi nu ştiu de ce. Când eram în sat posteam până seara târziu şi mi se părea uşor. Niciodată n-am mai simţit aşa.
Bătrânul a clătinat din cap:
– În sat prin urechile tale mâncai, din vorbărie şi laude. Ci, dacă vrei să fie bine sufletului tău, mănâncă de la ceasul al IX-lea (adică pe la 3-4 după-masă) şi nu mai aştepta până seara. Şi toată nevoinţa ta să fie într-ascuns, nu la vedere.

Şi întorcându-se mireanul în sat, a început să postească pe ascuns, nu la vedere, ca până atunci. Deci mergea în casa lui la vremea prânzului, şi nu rămânea la muncă în vederea celorlalţi, ca înainte. Şi făcând aceasta două lucruri s-au întâmplat. Pe de-o parte, a început să-i fie greu să postească, şi cu osteneală mare ajungea după-masă la ora mesei. Pe de alta, cei care îl lăudau până atunci că este postitor, au început să spună că s-a îndrăcit, de vreme ce s-a lăsat de post şi mănâncă la fel ca toţi mirenii.
De aceea, deci, s-a întors la bătrânul Zinon şi i-a povestit acestuia toate. Iar pustnicul i-a zis:
– Aceasta este calea după Dumnezeu!

Bineînţeles, vedem aici faptul că mândria şi vorbăria – cu bârfă şi laudele şi toate otrăvurile ei – dau îndemn sufletului şi trupului spre ceea ce pare faptă bună. Şi pentru că sufletul şi trupul sunt legate, din asemenea hrană rea a sufletului şi trupul capătă putere, tot rea, spre a face ceea ce îi aduce laudă, îi întăreşte mândria şi aşa mai departe. Iar când laudele şi bârfele nu mai sunt, şi trupul şi sufletul sunt slăbite şi nu mai au putere să facă cele dinainte.

Se dovedeşte astfel că binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Căci mireanul acela, încercând să postească după chipul călugărilor, dar nu în ascuns, în taina mânăstirii sau pustiei, ci la vedere, în lume, nu lucra nici pentru binele său, nici ca să devină mai bun, nici pentru Dumnezeu; lucra pentru mândrie. Şi asta cu toate că era încredinţat deplin că ceea ce face este bine.
Iar în clipa în care a fost lipsit de laudele şi bârfele care, fără să-şi fi dat seama, îl făceau să postească atât de aspru, trupul şi sufletul au fost lipsite de îmboldirea din afară şi şi-au dat la iveală starea lor adevărată de slăbiciune.

Înţelepciunea mireanului a fost că, ascultând sfatul pustnicului, s-a lepădat de mândrie şi vorbărie, şi a început să se poarte ca şi cum ar mânca precum ceilalţi mireni. Astfel lupta sa de a-şi stăpâni prin voinţă nevoile trupului a început să se dea prin puterile sale sufleteşti şi trupeşti, iar nu prin îmboldiri din afară. Aceasta fiind calea prin care omul devine bun, calea cea bună şi grea, spre deosebire de acelea uşoare şi înşelătoare, prin omul pare bun. Astfel că deşi acum postea mult mai puţin decât în trecut, de fapt postea mult mai mult; căci atunci postise prin puterile altora, iar acum postea prin puterile lui. Şi astfel, în ascuns de vederea oamenilor, devenea cu adevărat postitor şi om duhovnicesc.

Dar mai este aici încă un lucru foarte mare: prostia şi răutatea lumii.

Mireanul are viaţa lui, călugărul are viaţa lui.
Este nebunie să trăiască mireanul călugăreşte, sau călugărul mireneşte. Căci Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, căsătoria binecuvântată este şi monahismul binecuvântat este, ele fiind căi deosebite prin care se câştigă Raiul.
Desigur, fie într-una, fie în cealaltă, omul munceşte şi luptă să devină mai bun; acesta este tot rostul vieţii. Doar că în monahism există lupte şi odihne care nu sunt în mirenie, iar în mirenie există lupte şi odihne care nu sunt în monahism. Fiecare are crucea sa.

Postul, de pildă, are un anume loc în călugărie, unde printr-o asprime foarte mare ajută la slăbirea pornirilor trupeşti pe care mireanul are datoria să le împlinească în cadrul căsniciei. Căci nunta este cinstită şi patul neîntinat, şi Dumnezeu a poruncit ca bărbatul şi femeia să fie un trup. Stând scris şi că ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Iar din această bucurie a unirii dintre cei doi ies şi multe greutăţi şi încercări, ce sunt cruce a mirenilor. Iar călugării, dimpotrivă, ca fără de trup alegând să vieţuiască, au iarăşi crucea lor, pe care prin unealta postului aspru învaţă să o ducă bine.
Ca urmare, este nepotrivit ca un mirean să postească precum călugării, din acestea şi numeroase alte pricini. Iar dacă totuşi simte o asemenea chemare, trebuie şi să primească binecuvântarea unui duhovnic priceput – căci ispitele vor fi foarte mari –, şi să o facă, neapărat, foarte pe ascuns.

Aceste lucruri bineştiute le-am reamintit pentru a înţelege mai bine prostia şi răutatea lumii.

Căci sătenii acelui postitor s-au grăbit să-l slăvească pentru postul pe care îl ţinea, ca şi cum postul ar fi scop, iar nu mijloc. Ei au uitat că diavolul posteşte neîncetat, căci într-adevăr acesta niciodată nu mănâncă, neavând nici trup, dar asta nu îl face sfânt. Ei au uitat câţi nebuni şi îndrăciţi nu mănâncă din furie, răutate sau alte asemenea pricini, un astfel de post nefiindu-le acelora de vreun folos. Ei au uitat câţi tâlhari postesc de nevoie în ascunzişurile lor, fără ca această postire să-i facă mai buni. Ei au uitat până şi de crocodili, care mâncând şi odată pe săptămână, ba şi mai rar, nici sfinţi nu se fac, nici de ucideri nu se lasă; şi asta cu toate că trăind în Egipt aveau lângă ei şi pilda crocodililor, şi a altor fiare sălbatice.

Deci, toată logica uitând-o, precum şi toată învăţătura creştină, acei săteni – şi alţii din împrejurimi – au început să se poarte ca şi cum postul ar fi ţintă a vieţii creştin, iar nu unealtă de curăţire şi întărire. Şi au început să-l slăvească pe cel care postea ca şi cum ar fi ajuns doar prin aceasta la sfinţenie (ceea ce se mai întâmplă, uneori, şi astăzi, din păcate). Obişnuinţa de a socoti postul o laudă, iar nu o firească unealtă în devenirea omului, era mai veche, altfel nu s-ar fi răspândit atât de repede zvonul despre acel mirean, nici cu atâta tărie.

Că această purtare este o prostie, se vede limpede prin faptul că stă împotriva adevărului cel mai izbitor. Postul cel bun este o datorie, nu este nimic de laudă în el, căci lauda este pentru ceea ce iese din comun, iar nu pentru ceea ce este firesc. Aşa cum e firesc să mâncăm, e firesc şi să postim. Iar postul, chiar având pricini bune, iar nu tâlhăreşti ori de lăudăroşenie, este doar o datorie obişnuită. Poate că se cuvine, la început, să lauzi puţin un copil care îşi mănâncă toată mâncarea, care începe să postească sau face vreun lucru nou. Dar este o nebunie scump plătită să nu îl înveţi să-şi găsească răsplata în faptul că devine mai bun prin ceea ce face! Lăsându-l să fie răsplătit prin laude, îi otrăveşti sufletul, îi slăbeşti puterile, îl împiedici să devină mai bun! Dimpotrivă, învăţându-l să-şi găsească bucuria în ceea ce îl face mai bun, îi deschizi calea spre Ceruri, îl ajuţi să urce pe o scară tot mai înaltă, să caute din adâncurile sufletului său binele. Ori, dintre aceste căi, una care distruge, cealaltă care zideşte şi dă viaţă, oamenii din sat şi din celelalte sate aleseseră, din păcate, pe cea dintâi. Şi se vede acest lucru, se vede prostia şi răutatea mai ales în purtarea lor atunci când postitorul se întoarce, măcar părut, la o viaţă firească de mirean! Căci nu începe nici să se îmbete, nici să se umfle de mâncare în faţa lor, nici altele asemenea, ci doar se purta ca şi cum ar fi mâncat ca oricare altul. Iar ei, în faţa firescului, hotărăsc şi răspândesc bârfa – care le-a ucis sufletele – că „Postitorul s-a îndrăcit”…

Desigur, pentru postitor această bârfă – care i-a făcut şi mai greu postul – a fost şi plată pentru laudele nedrepte de mai înainte, şi vindecare de mândrie, şi întărire în a face binele… adică i-a fost ajutor tocmai prin nedreptatea şi răutatea ei. Dar pentru bârfitori, ce a fost această bârfă? Sinucidere.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea