O lovitură puternică pentru Dacia România, pentru Mioveni, pentru România

9, august, 20179, august, 2017 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Trebuie să ştim să facem faţă şi celor bune, şi celor rele. Fără bărbăţie şi realism omul este o victimă a propriilor slăbiciuni, resemnări şi despărţiri de adevăr.
Între cele rele – pentru noi – intră şi recentul contract semnat între Renault şi Iran în privinţa producerii a alte 150.000 de maşini anual, începând cu 2018, maşini Symbol şi Duster. Se pare că în timp se va ajunge chiar la 300.000 de maşini anual.
30% dintre acestea vor fi destinate exportului.
Altfel spus, Dacia România pierde sigur un număr de 150.000 de cumpărători anual, dintre care 105.000 iranieni şi 45.000 din alte ţări; cifra va creşte la 300.000 cumpărători anual…

Din felul în care se prefigurează lucrurile în ţară şi în întrega lume această înţelegere este doar un început. De fapt şi cu Iranul Renault are în curs negocieri pentru noi linii de producţie (pentru 2019).
Ceea ce înseamnă că, după povestea cu Marocul – unde s-au produs peste 1.000.000 (un milion) maşini Sandero, Dokker şi Lodgy -, şi după lansarea producţiei în Iran în 2004, recenta înţelegere este doar un nou pas în internaţionalizarea firmei şi brandului Dacia.

Dincolo de toate declaraţiile triumfaliste ori liniştitoare, bilanţul contabil rece este clar: Dacia România a pierdut prin fabrica din Maroc peste 1.000.000 de cumpărători şi va pierde în continuare, la ei adăugându-se cei pierduţi prin înţelegerile cu Iranul.
Asta înseamnă mai puţine locuri de muncă şi mai puţini bani pentru Mioveni, pentru România. În timp, ar putea însemna chiar închiderea producţiei de la Mioveni – în ciuda unor liniştitoare asigurări şi a profundelor păreri de rău ce vor fi exprimate dacă asigurările vor deveni nule.
Chiar dacă marile firme şi corporaţii „fentează” de obicei masiv fiscul românesc – pentru ele nu există DNA, ANAF şi alte asemenea organisme, pentru ele există doar înţelegere nemărginită – prin salariile angajaţilor şi alte asemenea cheltuieli se câştigă foarte mult. Şi de către salariaţi, şi de către Stat. Care, ca întotdeauna, este incapabil să reinvestească banii eficient.

S-ar putea crede că este un fenomen natural, această internaţionalizare. Doar se întâmplă peste tot… Da, dar nu oricum.
Înstrăinarea unităţilor de producţie dintr-o ţară se face ori ca o pierdere – cineva „a furat” unităţile printr-o ofertă mai bune (impozite mai mici, mână de muncă mai atractivă etc.) -, fie ca un câştig. În ultimul caz este vorba despre „pierderi” intenţionate, pentru industrii considerate neatractive – poluante, puţin rentabile, depăşite etc.
Fie într-un caz, fie în celălalt, autorităţile responsabile au grijă să compenseze înstrăinarea unităţilor de producţie prin măsuri care să asigure şi locuri de muncă şi venituri, atât la nivelul cetăţenilor, cât şi la cel al autorităţilor locale şi centrale. Se practică, prin urmare, abordarea integratoare, cu înţelegerea consecinţelor complexe ale transferurilor. De la infrastructură până la consecinţele ecologice, toate sunt – sau trebuie să fie – luate în considerare.

În cazul politicienilor „români” – cu puţinele şi lăudabilele excepţii – situaţia este cu totul diferită. Şocaţi că ninge iarna, şocaţi de ploile de primăvară sau toamnă, an de an, şocaţi de canicula verii – deşi se adăpostesc adesea de ea pe alte meleaguri – nu sunt în stare să vadă şi să lucreze puţin „în avans” (exceptând cazul în care este vorba de vreo hoţie ieftină). Ca urmare, nu văd ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lor.
Mutarea producţiei Dacia peste hotare va continua. Pas cu pas producţia de la Mioveni va deveni tot mai mică. Până va rămâne pentru piaţa internă, sau până va fi anulată.
Care sunt măsurile, sau contra-măsurile pregătite de autorităţi?

Posibilităţile sunt mari. Şi ar fi fost şi mai mari dacă în loc de corupţie grosolană am fi avut măcar una cât de cât rafinată, care să includă o gândire pe termen lung.
Se puteau reinvesti bani¹ veniţi din zona Mioveni în organizarea unui centru de cercetări nucleare cu ramificaţii vaste, având colaborări în întreaga lume, din Japonia în Africa de Sud.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în înfiinţarea unui circuit auto. Avantajele sunt mai mult decât evidente. De la strângerea legăturii dintre Renault şi zona respectivă, până la atragerea unui număr foarte mare de turişti. O privire aruncată la vecini spune multe despre această posibilitate. Or avea politicienii maghiari lipsurile lor, dar au ştiut să dea Ungariei până şi un circuit de Formula 1… În concursul (Grand Prix) din 28-30 Iulie 2017, biletele au variat între 80 şi 450 de euro (pentru adulţi), în funcţie de categorie. Doar zona „Super-Gold”, cu bilete vândute cu preţuri în jur de 400 de euro, are 7.500 de locuri. Bineînţeles, turiştii care vin la cursele de aici nu dau bani doar pe bilete; au nevoie de cazare, transport şi multe alte facilităţi, de la muzee la restaurante. Pe lângă drepturile de difuzare şi multe alte aspecte similare, mai este şi reclama pe care aceste curse o fac, implicit, Ungariei.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în dezvoltarea unei infrastructuri turistice care să meargă din Slatina (cea mai veche basilică nord-dunăreană) până în Braşov şi din Sibiu în Bucureşti. Puteau fi puse în valoare drumuri pitoreşti, ruine şi felurite clădiri vechi – de la Castelul Poenari la vechile aşezări săseşti din sudul Transilvaniei -, rezervaţii naturale, muzee, biserici şi mânăstiri de mare frumuseţe, peisaje copleşitoare şi atâtea altele. Se puteau înfiinţa reţele de hoteluri, pensiuni, restaurante şi alte asemenea facilităţi, legate între ele prin standarde de calitate şi avantaje oferite grupurilor de turişti în funcţie de tipul de turism practicat.
Şi aceste măsuri, şi altele asemenea ar fi putut fi făcute cu un minimum de investiţii, de fapt. Trebuia realizat programul centralizat şi obţinute fonduri europene – atât de slab asimilate la noi – pentru sprijinirea coordonată a iniţiativelor locale şi private.

Pe fundalul unor asemenea măsuri eventualele transferuri de producţie se fac altfel – balanţa puterii este diferită – şi, categoric, nu afectează atât de grav nici populaţia, nici statul.
În cazul în care astfel de programe ar fi fost puse în practică din timp – şi încă nu este prea târziu! – găsirea unor soluţii pentru compensarea externalizării producţiei Dacia ar fi fost la îndemână.
Iar pentru Mioveni şi România acest fenomen ar fi fost doar o schimbare nu foarte fericită, dar în niciun caz o lovitură.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am spus că se puteau investi bani veniţi din zona Mioveni, nu banii veniţi din zona Mioveni, pentru că din uriaşele sume scurse de acolo era de ajuns o reinvestire de 10-20% şi se asigura viitorul zonei dincolo de orice eventuală oprire a producţiei Inteprinderii Dacia. Folosiţi pentru atragerea de fonduri europene şi altor investiţii sumele respective ar fi fost echivalentul bulgărului care declanşează avalanşa… doar că în sens bun.

Dacia. Definiţie şi hotare

3, august, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea19 comentarii

Prin cuvântul Dacia se înţeleg mai multe lucruri. Nu ne vom opri acum la cele recente, fie ele moderne sau contemporane, ori chiar medievale – precum maşinile Dacia, reviste sau almanahuri denumite „Dacia”, proiecte politice, asociaţii etc. O să vorbim doar despre ceea ce înseamnă Dacia pentru Antichitatea europeană, după izvoarele existente. Pe scurt.

a. Dacia ca zonă etnică locuită majoritar de Daci.
Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spaţiului dintre Dunăre, Tisa şi Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spaţiul celtic sau germanic, spre Nord şi Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părţi ale Panoniei, în mai puţine din Noricum, dar încă apar, ici şi colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt şi în sud, până în Dardania şi Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung şi mai departe, în Iliria, Dalmaţia, Epir etc., ba chiar şi în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părţi, Dacii erau o minoritate. Nobilă şi valoroasă, de multe ori cu un rol istoric important, dar fără a transforma acele ţinuturi în spaţii dacice.

b. Dacia ca termen geografic.
Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea şi Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înţelegea mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru. Iar prin Daci locuitorii acestuia (uneori precizaţi ca Sciţi sau de altă origine, ori dovediţi astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puţin partea sudică a zonei dintre Prut şi Nistru era mereu socotită ca parte a Sciţiei Mari complica – şi complică – lucrurile. Ca şi faptul că Sciţia Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care [zonă geografică] nu a aparţinut niciodată).

ptolemeu-harta-lumii
Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia ptolemaică Dacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista.
Pe multe hărţi aceasta este înfăţişată între Dunărea de Mijloc şi Nistru, ba chiar şi dincolo de acesta, din Carpaţii Păduroşi în Haem (Munţii Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această ţară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfăţişat ca cel mai mare dintre regii Traciei. Să fi fost acesta numele ţinuturilor stăpânite de Burebista sau cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Ţara Haţegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuşi, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista. Din păcate nu mai avem o serie de izvoare istorice care ne-ar fi putut lămuri în această privinţă. Dar, întrucât este o mare probabilitate ca numele ţării să fi fost – în ciuda inscripţiei amintite – Dacia, iar acest nume este oricum folosit pentru regatul lui Burebista, o să-l folosim şi noi.
Dar care era hotarul acesteia?
Ei bine, în Vest Dunărea de Mijloc a fost hotarul, în Sud Tracia – regat clientelar roman. Hotarul dintre Dacia lui Burebista şi Tracia nu poate fi decât estimat astăzi, în lipsa unor mărturii clare. Deşi se ştie că Apollonia a fost sub stăpânirea lui Burebista, trecerea autorităţii sale dincolo de Munţii Hem (Balcani) în restul lungimii acestora este disputată. Se ştie că tribul Scordiscilor a fost supus de Burebista, deci este inclus în teritoriile aflate sub puterea sa.

Dacia Burebista 02 Dacia sub Burebista (întindere maximă)

Mai neclar este hotarul de Nord şi Nord-Est. Olbia a ţinut de Burebista şi, după unele indicii, şi Bastarnii. Este însă neclară întinderea Regatului în celelalte părţi. Credem, totuşi, că harta propusă este foarte aproape de realitate.

d. Dacia lui Decebal.
Este al doilea stat denumit Dacia cunoscut în izvoare. Între Burebista şi Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre şi Maramureşul de astăzi fiind împărţit în cel puţin patru regate, fără a socoti părţile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmaţi, Bastarni, Carpiani şi Carpi.
Care este graniţa de apus a Daciei lui Decebal?

Limes Iazigi 02.png Harta hotarelor romane în Panonia şi vestul Daciei

În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaşti le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit şi miazănoapte. Iazigii Metanaşti, Sarmaţi aşezaţi în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul romanilor aceşti Sarmaţi au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Şi care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată şi hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia Decebal 01 Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

Sarmaţii Roxolani şi Bastarnii (la origine Germani, dar cu puternice influenţe celtice şi sarmate) vor fi aliaţi cu Decebal. Nu erau sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflaţi la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.
Prin urmare, acestea sunt hotarele Daciei lui Decebal.

e. Dacia Romană nord-dunăreană.
Traian a cucerit atât Dacia lui Decebal cât şi teritoriile Roxolanilor şi Bastarnilor. Aceştia se retrag spre nord şi est. Părţile dinspre Dunăre sunt alipite Moesiei, la fel cu celelalte teritorii ale Geţilor (Dacii de la Dunărea de Jos, conlocuitori cu Sciţii). Acestea sunt denumite şi ad Moesiam. Fostul regat al Daciei lui Decebal devine Dacia Traiană, o provincie romană sau, mai bine zis, un set de provincii romane.
După unii, partea de vest a Banatului a fost încorporată în Dacia Traiană. După alte date, a rămas parte a Regatului Iazigilor Metanaşti.
Frontiera dintre Carpaţi şi Nistru a variat foarte mult de-a lungul timpului.
În 273 d.Chr. Împăratul Aurelian retrage trupele din Dacia Traiană, pe care o lasă Goţilor prin tratatul prin care aceştia devin confederaţi ai Romaniei. Sub numele de Goţia, noul stat clientelar roman va stăpâni teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Nistru, cu excepţia limesului dunărean – sub control roman direct.
În sudul Dunării este înfiinţată, de către acelaşi împărat, o nouă provincie Dacia. Sau, mai bine zis, un set de provincii romane. Dacia Aureliană cuprindea Dacia Ripensis (Dacia Malurilor, pentru că includea ţărmurile Dunării) şi Dacia Mediterranea (cea aflată mai la sud). În vremea Împăratului Diocleţian Dacia Ripensis avea capitala la Ratiaria (lângă Arciarul de astăzi, în Judeţul Vidin), iar Dacia Mediterranea la Serdica, vechea capitală a Traciei (astăzi Sofia, în Bulgaria).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în urma încălcării de către Goţi a tratatului cu Romania, va elibera părţi din Dacia nord-dunăreană şi va readuce restul Goţiei sub ascultare. De asemenea, va construi chiar şi un pod peste Dunăre, mai mare decât cel al lui Traian, la Sucidava (azi Celei), făcând astfel o nouă legătură între cele două Dacii (Dacia Traiană, acum Constantiniană, şi Dacia Aureliană). Acelaşi împărat înfiinţează un noi limes roman, care pleacă de lângă Dunăre, în zona Drobetei, şi merge până la Nistru sau dincolo de el. O parte din acest limes constă într-un lung val de pământ, de-a lungul căruia erau castre apărate la nevoie de miliţiile populare (păstrate de Români până la începutul secolului XXI şi desfiinţate de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu).

Dacia sub Constantin cel Mare Dacia nord-dunăreană sub Sfântul Constantin cel Mare, cu Sarmaţia şi Goţia; Dacia Aureliană era inclusă în Iliricum

Administraţia romană la nordul Dunării există până în jurul anului 376, când invazia hună distruge şi Goţia, şi părţile din Dacia Traiană aflate sub stăpânire romană. Este, de altfel, şi epoca dispariţiei ultimelor menţiuni despre Dacii nord-dunăreni (Carpii, la anul 381, după Zosima). Romania păstrează doar o serie de cetăţi de pe ţărmul nordic al Dunării, cu întreruperi, în funcţie de creşterea şi descreşterea puterii Hunilor.

În sud însă, Dacia Aureliană continuă să existe neîntrerupt, ca provincie sau provincii şi dioceză a părţii de Răsărit a Romaniei. În anul 384 Dioceza Daciei este alipită pentru o vreme părţii de Apus, condusă de (la) Roma, iar în anul 395 revine la partea de Est, condusă de (la) Constantinopol.

Hunii conduşi de Atila sunt înfrânţi în 451, pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de Generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudenţiu din Durostor, care a fost Magistru al cavalerilor – Magister equitum). Acesta a ştiut să aducă alături de el şi pe Sarmaţii Alani (Ieşi), Gepizi şi Goţi, precum şi pe alţi Germani din zonă.
Curând Gepizi, ieşiţi de sub stăpânirea hună, vor prelua o mare parte din teritoriile controlate de aceasta, la concurenţă cu Ostrogoţii. Gepizii însă vor fi aproape mereu aliaţi ai Romanilor, spre deosebire de Ostrogoţi, care foederaţi 471 vor deveni apoi ostili.

Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare va reface, pentru ultima dată, Provincia Dacia Traiană. Urmând modelul înaintaşilor săi Traian şi Constantin cel Mare, el va reface podurile de peste Dunăre, precum şi multe cetăţi şi castre de aici.
Undeva între 550 şi 567 invaziile migratorilor – Cutrigurii (înrudiţi cu Hunii), Sclavinii (Slavii) şi Avarii – marchează sfârşitul definitiv al Provinciei Dacia Traiană.
Din această clipă, Dacia rămâne în administraţia şi scriptele Romaniei – şi ale scriitorilor de limbă latină sau greacă – în una din următoarele variante:
– ca amintire a regatelor lui Burebista ori Decebal;
– ca amintire a vechii ţări a Dacilor;
– ca denumire geografică, după Dacia lui Ptolemeu (vezi mai sus, litera b.), dar desemnând mai totdeauna (de acum încolo) spaţiul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru;
– pentru Dacia sud-dunăreană încă puţină vreme, şi aceasta fiind pierdută în faţa migratorilor.

Acestea sunt, pe scurt, înţelesurile cuvântului Dacia în Antichitate.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Uimitorul Decebal

2, august, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea14 comentarii

Între figurile istorice ale Neamului Românesc Decebal este una cu neputinţă de confundat.
Gândirea romantică a secolului al XIX l-a investit pe Decebal cu funcţia de „Rege al Dacilor”, făcându-l unul dintre cei doi protagonişti ai aventurilor romaneşti din care s-a zis că a ieşit Poporul Român. Pe de altă parte, latiniştii extremişti ai Blajului au încercat să-l minimizeze. În sfârşit, nebunia comunistă l-a preluat şi prelucrat pe Decebal, încercând să-l transforme într-un prototip al lui Nicolae Ceauşescu (incidentul din 1968 cu Cehoslovacia şi U.R.S.S. fiind esenţial pentru acest proces). Iar nebunia neocomunistă a dus lucrurile mai departe, într-o ceaţă care persistă până astăzi.

Dincolo de toate ambiguităţile şi certurile, este absolut clar că Decebal a fost o figură ieşită din comun, chiar şi pentru Daci, care oricum erau neobişnuiţi. A fost un strateg de excepţie, un diplomat iscusit, un om de mare curaj. Şi un om pe care îl înţelegem încă prea puţin.

Prinşi de patima certurilor – şi de complexe supra-compensate violent – foarte puţini încearcă să-l înţeleagă sincer pe Decebal.
Nu voi încerca aici să lămuresc lucrurile sau să-i fac o biografie. Vreau doar să punctez câteva aspecte într-adevăr uimitoare din viaţa şi faptele acestui strămoş al nostru, al tuturor celor care suntem – sau ne zicem – Români.

Decebal - b.jpg Chip presupus a fi al lui Decebal; nu ştim dacă avea părul blond, castaniu, roşcat sau negru (primele trei sunt mai probabile), culoarea ochilor etc.

1. Deşi fals denumit de o literatură mai mult sau mai puţin istorică „Rege al Dacilor”, Decebal a fost, de fapt, Regele Daciei. Deosebirea între cele două nume este mai mare decât pare. Dacia cuprindea în întregime Oltenia şi Transilvania de astăzi, cea mai mare parte a Munteniei – dar fără părţile răsăritene, ca Bărăganul şi Brăila de azi – şi partea muntoasă a Banatului. Ceea ce astăzi numim Crişana, Maramureş, Satu Mare, Moldova etc. erau în afara stăpânirii lui Decebal. Dacii sud-dunăreni, de la cei din Sciţia Mică (Geţii) până la cei din apusul Moesiei ori din Dardania erau în Romania [a.k.a. Imperiul Roman]. La fel erau şi cei din Regatul Iazig – stat clientelar roman, întins între Dunărea de Mijloc şi linia Carpaţilor dinspre Tisa. În nord şi est erau Dacii Mari, Costobocii, Carpii şi Carpianii, Roxolanii şi Bastarnii, toţi independenţi. Dintre aceste grupări – confederaţii tribale războinice – s-au aliat cu Decebal în luptele sale cu Traian doar Roxolanii (Sarmaţi) şi Bastarnii (germano-celto-sarmatici). Celelalte grupări, deşi predominant dacice, nu s-au aliat cu Decebal şi nu s-au implicat în luptele sale. Prin comparaţie, vedem că teritoriul Daciei lui Decebal – şi populaţia lui – au fost cel mult jumătate din teritoriul pe care trăiau Dacii – şi cel mult jumătate din populaţia dacică. Ceea ce duce la constatarea că Decebal a fost rege al Daciei, dar nu „al Dacilor”. O deosebire uimitoare la prima vedere, dată de deosebirea dintre întinderea Daciei lui Decebal şi cea a triburilor dacice.

Dacia Decebal 01

2. Decebal a fost un rege dac, dar şi un rege roman! Şocant? Ei bine, faptul că Decebal a fost un rege dac este limpede şi este repetat de mii de ori, pretutindeni. Mai rar – şi doar în lucrări de specialitate – se aminteşte faptul că Decebal a fost şi un rege roman! Şi totuşi, a fost, chiar de două ori, dacă putem spune aşa. Pe de-o parte, atunci când Decebal urcă pe tron Dacia era deja stat clientelar roman (statut căpătat cu cca. 20 de ani înainte de războaiele dintre Decebal şi Traian). Ca urmare şi Dacia era parte confederată a Romaniei, asemenea fostului Regat al Traciei, stat clientelar roman, asemenea altor state clientelare romane – precum au fost Egiptul, Pontul sau Bosforul Cimerian (Crimeea, Taurida şi Azovul). Decebal fiind astfel şi un rege roman. Mai mult, după primul său război cu Traian, înfrânt, Decebal vine şi cere pacea (Dio Cassius afirmă că ar fi îngenunchiat, Columna îi arată în genunchi pe ceilalţi tarabostes, Decebal fiind în picioare în spatele lor). Ei bine, Traian nu doar că îi acordă pacea, dar îi reacordă titlul de rege – pierdut, de iure, din punct de vedere roman, atunci când pornise la luptă împotriva propriilor aliaţi, Romanii. Titlu pe care, desigur, Decebal îl va păstra doar până la noul război pe care îl va începe împotriva Împăratului Traian. Dar dincolo de acest fapt, este evident că dacă Decebal a fost în mod clar un rege dac, a fost, la fel de clar, şi un rege roman.

Regate clientelare roman.png Câteva regate clientelare romane din zona Mării Negre; merită observat că toate au (şi) origine tracică.

3. Decebal a construit o mulţime de cetăţi în înţelesul, să-i zicem, „modern” al cuvântului (modern pentru acea vreme). Fortificaţiile dacice sunt, până la Decebal, în imensa majoritate bazate pe tehnici străvechi de fortificare: palisade, valuri de pământ, şanţuri de apărare. Toate făcute cu o extrem de inteligentă folosire a terenului, chiar şi pantele mici fiind bine valorificate. Însă Decebal construieşte o adevărată reţea de cetăţi cu ziduri din piatră, puternice, destinate unei rezistenţe admirabile în faţa oricărei armate. Pentru Romanii conduşi de Traian situaţia a fost unică, niciodată în istorie nemaiexistând o asemenea situaţie de război, în care legiunile să fie nevoite să înainteze printre munţi apăraţi de şiruri de cetăţi şi alte fortificaţii. Ce este paradoxal – sau, poate, la 2.000 de ani de la evenimente, chiar hazliu – e faptul că aceste cetăţi şi întărituri dacice au fost realizate şi cu sprijinul direct al Romanilor. Care au dat bani şi ingineri Daciei, ca stat clientelar roman, spre a-şi întări apărarea în faţa vecinilor.
Ce este straniu aici? Ei bine, faptul că aceste fortificaţii moderne sunt realizate de Decebal strict în jurul centrului politic (şi religios, se pare) al Daciei!
Logica ar fi cerut aşezarea lor în primul rând pe frontiere. Deşi există şi asemenea cetăţi, ele sunt rare şi, comparativ cu cele din Ţara Haţegului, slabe. Altfel spus, resurse uriaşe au fost cheltuite strict pentru fortificarea zonei centrale, în vreme ce apărarea ţării a fost neglijată, provinciile fiind practic deschise oricărui atac duşman.

4. Poate să pară uluitor pentru mulţi, dar Decebal este cel care începe luptele cu Romania. De fapt şi luptele anterioare dintre Daci şi Romani sunt începute tot de primii, care atacă şi jefuiesc populaţia din Romania (în zonele respective, covârşitor de origine… dacică). După restabilirea păcii şi regimul extrem de favorabil de regat clientelar roman – care aducea Daciei avantaje comerciale foarte mari, plus bani, ingineri, instructori militari etc. – atacurile lui Decebal la sudul Dunării sunt neaşteptate şi greu de înţeles.
S-au încercat în epoca modernă tot felul de explicaţii romantice sau aşa-zis patriotice, care să dea logică încălcării tratatului dintre Dacia şi Romania de către Decebal. Unele dintre ele se contrazic masiv cu cerinţele strategice elementare (a se vedea punctul 5. de mai jos). Altele pur şi simplu ţin de literatură. Adevărul adevărat este că nu ştim de ce a făcut Decebal această mişcare, de ce a ignorat cerinţele strategice pe care le notăm mai jos şi de ce a făcut ceea ce amintim la punctele 6. şi 7. Putem specula pe temă, dar până la noi descoperiri – dacă vor fi – suntem încă pe terenul întrebărilor. Poate cartea lui Traian despre războaiele cu Dacii, dacă va fi recuperată cumva, să ne lămurească…

5. Primind bani, ingineri şi chiar instructori militari de la Romania – pe lângă acei militari şi ingineri veniţi la chemarea lui Decebal, care le-a oferit condiţii foarte bune – Regele Daciei ar fi avut şi posibilitatea, şi interesul strategic, de a-şi creşte ţara şi puterea prin încorporarea altor regiuni dacice. Ideea – şi aplicarea ei – nu ar fi fost ceva nou, de altfel. Burebista făcuse acest lucru cu mult succes.
Logica strategică ar fi cerut ca Decebal să lucreze – şi să lupte – la aducerea sub conducerea sa a Costobocilor, Carpilor, Carpienilor, Trageţilor etc. În secolele II-IV se va vedea puterea unora dintre aceste triburi în luptele cu Romania (ce-i drept, adesea sub conducerea germanică a Goţilor). Folosind sursele pe care le avea, ar fi putut cu uşurinţă să se extindă până la Nistru şi chiar dincolo de el.
Ca să înţelegem mai bine acestă logică, este de ajuns să calculăm o suprafaţă dublă a Daciei – prin incorporarea acestor triburi dacice, daco-sarmate, germano-celto-sarmate etc. – şi o armată dacică dublă. Concluzia evidentă este că biruinţele lui Traian, atât de greu obţinute, ar fi fost categoric imposibile. În cel mai rău caz pentru Decebal, frontiera ar fi rămas pentru multă vreme pe Dunăre.
Altfel spus, Decebal a renunţat la sursele de bani, inteligenţă şi tehnologie romană, intrând în luptă împotriva propriului aliat. Ori chiar dacă voia, indiferent din ce cauză, să poarte acest război, logic ar fi fost să îl facă în clipa în care ar fi adunat maximum de forţă posibil. Pentru că mulţi merg pe gândirea naţională (patriotică sau naţionalistă, dacă vreţi), care, totuşi, nu prea exista pe atunci, ar fi fost – după aceasta – necesar să adune măcar sub conducerea sa pe toţi Dacii cât de cât semnificativi din afara Romaniei. (Adică, aşa cum am amintit, măcar pe Costoboci, Carpi şi Carpieni, dacă nu şi pe Tirageţi şi Dacii Mari…)
În locul acestei unificări ce constituia o cerinţă strategică elementară înaintea unui război cu un adversar de talia Romaniei, Decebal practică fortificarea centrului ţării după care declanşează războiul. O alegere uimitoare, ale cărei motive nu le cunoaştem.

6. După ce este înfrânt de Traian şi, aflat în mâna acestuia, îşi primeşte nu doar viaţa, ci şi regatul, Decebal reia exact aceeaşi politică din trecut. Inteligenţa tactică a lui Decebal în luptele cu Romanii este binecunoscută. Este limpede că ar fi trebuit să-şi dea seama că o politică inteligentă, o strategie eficientă, ar fi însemnat să aplice – măcar acum – politicile descrise la punctul 5. Adică să fi ridicat fortificaţii pe frontierele din miazănoapte şi răsărit, să fi încercat alipirea la Dacia a triburilor de acolo etc. Slăbirea puternică a Bastarnilor şi Roxolanilor în urma războiului ar fi ajutat mult la integrarea lor în Regatul Daciei. Ceea ce ar fi putut fi bine justificat în faţa Romei („pacificarea frontierelor”) şi ar fi constituit o bază puternică în extinderea spre nord şi est. Mai mult, această extindere ar fi permis şi pregătirea discretă a unui noi centru regal – în zona Bistriţei de astăzi, de pildă – astfel încât conducerea Daciei să iasă, într-un nou război, de sub ameninţarea trupelor romane din Banat şi Oltenia.

7. În sfârşit, mai mult decât uimitoare este situaţia tezaurului lui Decebal. S-a discutat mult despre valoarea acestui tezaur. Un minimum acceptat este de 165 tone de aur şi 330 tone de argint. Întrebarea de bun simţ este: de ce a stat Decebal pe o asemenea comoară, în loc să o folosească în război?
Am amintit mai sus de faptul că Dacii Mari, Costobocii şi Carpii – fără a mai vorbi despre alte triburi mai mici – nu au intrat în război, nici de partea lui Decebal, nici de partea lui Traian. Este limpede că aurul şi argintul lui Decebal i-ar fi convins să intre în luptă, iar intervenţia lor ar fi putut fi hotărâtoare. Cantităţile respective, gigantice, ar fi ajuns nu doar pentru aducerea în război a Dacilor amintiţi, dar şi a Germanicilor şi Sarmaţilor din alte părţi.
Altfel spus, Decebal a avut la îndemână o unealtă hotărâtoare pentru a câştiga războiul, dar nu a folosit-o. De ce?
Una dintre explicaţiile propuse este aceea că preoţii Dacilor aveau controlul comorii şi au refuzat cheltuirea ei, fie din motive religioase, fie dintr-un conflict cu Decebal. Este evidentă lipsa de logică a acestei explicaţii, dat fiind că şi de ar fi fost a preoţilor acea comoară, ştiau şi ei foarte bine că odată ajunsă la Romani aveau să o piardă în întregime.
Ca urmare, pricina păstrării acestui tezaur în plin război pe viaţă şi pe moarte este, de fapt, o uimitoare taină.

Aceste şapte aspecte uimitoare din viaţa şi faptele marelui Rege Decebal sunt, până la urmă, doar o parte din multele întrebări încă fără răspuns pe care le avem în faţa acestei figuri excepţionale.
Încercările unora de a-l privi/trata/descrie pe Decebal ca pe un oarecare – eventual ca pe un „regişor barbar” – sunt, în faţa realităţii atestate la nivel absolut (arheologic şi documentar) cel puţin ridicole. Războaiele dintre Traian şi Decebal au fost evenimente istorice excepţionale. Obişnuite să lupte cu „barbarii” totdeauna într-o inferioritate numerică foarte mare – o proporţie de 1:3 era ceva comun -, legiunile romane au folosit în cazul Daciei lui Decebal o concentrare de forţe unică. De asemenea, nu există alt caz în care trupele romane să fi avut de înfruntat o asemenea structură şi densitate de cetăţi şi fortificaţii – pe deasupra într-un ţinut muntos şi păduros, extrem de avantajos pentru apărători şi de dezavantajos pentru atacatori. „Simpla” – de fapt, uimitoarea – realizare a acestui sistem de cetăţi şi fortificaţii scoate categoric figura lui Decebal din rândul „conducătorilor barbari obişnuiţi”, ridicându-l, credem noi, cel puţin la acelaşi nivel cu un Hanibal, ori evident mai sus decât un Vercingetorix (înfrânt şi mort după prima confruntare serioasă cu Cezar). Aşezându-l, adică, în rândul figurilor excepţionale pentru Istoria lumii, nu doar a noastră.

Ne ferim de orice încercare de a răspunde la întrebările ridicate. Rostul rândurilor noastre nu este aceea de a „zdrobi corola de minuni a lumii”, ci de a trezi întrebări, curiozităţi, dragostea de Istorie… dar mai ales dorinţa cititorilor noştri de a-i cunoaşte pe Străbuni, cu toate ale lor: bune, rele, obişnuite, uimitoare, tainice…

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. IV. Demenţa neocomunistă

27, iunie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am prezentat anterior originea masonică a minciunii urii dintre Daci şi Romani, cu intenţiile şi realizările ei; transformările suferite de această minciună în urma dezvoltării „închisorilor naţionale” la sfârşitul secolului al XIX (şi până la Al doilea război mondial); şi, în sfârşit, ceea ce s-a întâmplat pe acest plan în puşcăria comunistă (1944-1989). Ajungem la ultima parte, cea a incredibilei nebunii contemporane.

Cei care am ieşit în stradă în decembrie 1989 ştiam ce a fost şi ce a făcut comunismul în (şi din) România. Chiar dacă nu în toate amănuntele – despre Reeducarea de la Piteşti se vorbea şoptit, despre genocidul sovietic, unguresc, bulgăresc ori iugoslav împotriva Românilor de peste hotare, la fel. În acea vreme chiar şi Doina lui Mihai Eminescu era motiv de puşcărie.

Din păcate, într-un fel sau altul neocomuniştii – adică agenţii KGB/NKVD din eşalonul doi al Partidului – au ştiut să păstreze controlul statului.
Cererile moderate de la Timişoara – inclusiv minimalul şi esenţialul punct 8 – au fost ignorate în tot ce aveau esenţial.
Deţinuţii politic, cei care luptaseră pentru libertate, cei care ar fi trebuit să vină la conducerea Ţării, au rămas în umbră. Declarativ, erau respectaţi. Practic, erau „nişte legionari periculoşi” – inclusiv cei cu alte opţiuni politice decât cea legionară – şi erau puşi sub urmărire.
Partidele istorice pe care unii foşti deţinuţi politic au încercat să le reînfiinţeze au fost infiltrate masiv. Apoi, sub conducerea unor ofiţeri sub acoperire – precum Emil Constantinescu sau Traian Băsescu şi mulţi alţii – toată „opoziţia” a fost deturnată pe aceeaşi idee neocomunistă.

Haosul care s-a instalat în ţară, la toate nivelurile şi în toate domeniile, pare o formă generalizată a demenţei. Prin demenţă înţelegem termenul clar:
„DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta.”
„Alienaţie” înseamnă înstrăinare; înstrăinare de realitate, înstrăinare de bun-simţ, logică, firesc; nebunie.
Şi este ceea ce se vede în toată societatea.
Se văd oameni (?) care îşi spun Români – şi pretind să decidă viitorul României – şi îşi insultă Ţara cu cele mai abjecte cuvinte, ca nişte iude mizerabile, ca nişte trădători de Ţară şi Neam; fiind, bineînţeles, extrem de jigniţi de asemenea comparaţii.
Comparaţii pe care nu le pot contrazice însă, pentru că, evident, doar un trădător, o iudă, îşi insultă Ţara. Patriotul luptă să o salveze din mizerie, să o ridice. Iuda se întreabă doar câţi arginţi poate scoate de pe urma ţării. Patriotul se întreabă ce şi cum poate face şi da pentru Ţară, astfel încât aceasta să se ridice.
Se văd oameni care se dau urmaşi ai marilor luptători din trecut dar îşi lasă fetele să devină desfrânate, disponibile pentru orice plătitor. Şi nu se ruşinează o clipă că acestea „fac Turcia”, „fac Japonia”, „fac Italia” etc.
Se văd oameni care se dau mari la colţul străzii – plini de alcool – explicând superior şi agresiv cum trebuie condusă o echipă de fotbal, cum trebuie educată o clasă, cum trebuie condusă o primărie, Ţara sau întreaga lume; în vreme ce nu sunt în stare să se conducă pe ei înşişi, familia e vai de ea, copiii lor sunt prost crescuţi.
Se văd instituţii de stat care fură statul şi cetăţenii. Se văd politicieni „români” care pupă tălpile străinilor şi sunt gata să-i zdrobească pe cetăţenii români care-i împiedică în vreun fel din această activitate.
Şi lista poate continua foarte mult, înfăţişând o nebunie colectivă, cu felurite grade şi forme, cu felurite grupuri de adepţi.
Totul fiind în mod evident intenţionat şi dirijat de la nivel superior (şi, mai ales, exterior).

Înainte de a menţiona o lucrare anti-românească extrem de gravă (şi, din păcate, eficientă), dăm un citat care argumentează clar ideea intenţionalităţii acestor acţiuni:

„Românii sînt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale.
Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență de gunoaie etnice iremediabile în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
(Karl Marx și Friedrich Engels în Opere complete, vol. Vlll, București, editura Politică 1963, pag. 259;
această opinie face parte din gândirea marxistă – masonică – susţinută, făţiş sau implicit, de mulţi oameni de cultură şi politicieni din Republica România; care sunt, astfel, implicit sau explicit, anti-români)

Revenind la firul nostru, hai să privim adevărul în faţă:
Din 1990 încoace au fost condamnate, sub îndrumarea statului, în şcolile de toate gradele şi în mass-media, iubirea de Neam, iubirea de Ţară, dragostea faţă de Străbuni şi moştenirea lor. Deşi se ştie că toate aceste sentimente sunt fireşti. Se regăsesc la toate naţiunile lumii, inclusiv la cele luate ca exemplu – cel puţin teoretic – de conducătorii la vedere şi din umbră ai României.
Dispreţul autorităţilor faţă de Români şi Românitate a mers până la libera promovare a incitării la genocid. Un exemplu clar fiind expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită [de Români].”.
Incitări care în orice ţară din lume ar fi dus la demisii, procese, condamnări. Mai ales în situaţia incendierii bisericilor româneşti din Har-Cov, a persecutării Românilor de către funcţionarii unguri din întreaga Ţară (inclusiv din Bucureşti) şi a altor acte similare de persecuţie etnică şi genocid cultural. În care, de altfel, intră chiar şi defrişările de păduri, prin care sunt nimicite comunităţi româneşti străvechi, de la moştenii din Vâlcea până la sate şi cătune de Bistriţeni sau Suceveni. În care intră, evident, îndemnurile şi impulsurile pentru emigrare, în care autorităţile excelează constant. Emigrare cumplită, incluzând ŞASE MILIOANE DE ROMÂNI nevoiţi să plece din Ţară. Şi pentru care statul „român” nu oferă niciun sprijin! Nu oferă niciun sprijin nu pentru repatriere – asta este cel mult o gogoaşă electorală -, dar nici pentru păstrarea identităţii naţionale. Aşa cum face orice stat cât de cât normal cu etnicii săi – şi cu atât mai mult pentru cetăţenii săi – aflaţi peste hotare.
Dar, asemenea coloniilor de sub stăpânirea vechilor imperii europene, Românii nu au voie să existe ca Neam! Ca urmare, desigur, Românii nu au voie să-şi iubească Neamul, Ţara, Străbunii şi moştenirea lor! Totul trebuie şters ori, şi mai bine, denigrat, batjocorit, murdărit*.

Pentru atingerea acestui scop un mijloc excepţional a fost – şi este – minciuna urii dintre Daci şi Romani.
Pe de-o parte, (1) îi desparte pe Români de Străbuni.
Pe de alta, (2) schimbă naţionalitatea Română cu altele, inducând deznaţionalizarea treptată, dar sigură, a Românilor.
În acelaşi timp, (3) asigură dezbinarea Românilor până când dezideratul deznaţionalizării este atins.

(1) Minciuna urii dintre Daci şi Romani îi desparte pe Români de Străbuni. Cum?
a. În primul rând, prin scoaterea dintre Străbuni a Galilor (Celţilor) şi Scito-Sarmaţilor. Două seminţii a căror moştenire a fost parte a sufletului românesc vreme de mii de ani. Şi care acum sunt şterse, pur şi simplu şterse din Istoria Românilor (unele informaţii despre moştenirea dată de Celţi şi Scito-Sarmaţi aici).
b. În al doilea rând, prin impunerea unei alegeri între Daci şi Romani. Pentru că se induce ideea că trebuie să alegi o tabără. „Trebuie” să fi de partea Dacilor sau a Romanilor… Ceea ce înseamnă că te lepezi de unii dintre cei doi. Adică, din patru străbuni, rămânem cel mult cu unul…
dar, de fapt, cu niciunul. Pentru că
c. Prin prezentarea mincinoasă a Istoriei ni se înfăţişează nişte străbuni care nu au existat, o moştenire inexistentă, lucruri care nu există. Aşa încât să rămânem cu nimic. Pentru că minciunile date de unii şi alţii drept adevăruri sunt minciuni, adică nimic.

(2) Dacă noi „nu suntem Români”, ci, de exemplu, „Daci”, ne-am pierdut naţionalitatea. Eminescu spunea „Noi suntem Români şi punctum!”; Eminescu spunea „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, ţara mea de glorii, ţara mea de dor”; Eminescu spunea „De la Nistru pân’ la Tisa, tot Românul plânsu-mi-s-a”; Eminescu era Român. Dacă noi nu mai suntem Români, l-am pierdut pe Eminescu, ne-am pierdut Neamul. I-am pierdut pe toţi înaintaşii care ştiindu-se Români, au luptat pentru Limba Română, pentru Neamul Românesc.

Este bine şi frumos să păstrăm şi să ducem mai departe tot ce avem bun şi frumos de la Daci sau Traco-Iliri, de la Romani, de la Scito-Sarmaţi, de la Celţi. Dar dacă pretindem că „nu suntem Români”, ci unii dintre aceştia, am pierdut totul.
Desigur, am putea, cu străduinţă, să devenim un fel de „Neo-Daci”, „Neo-Traci”, „Neo-Iliri”, „Neo-Sciţi” etc. Dar nu putem nici să fim Românii din secolul al XVII-lea, măcar! Cu atât mai puţin popoare şi mai vechi.
Renunţând la numele nostru de Români, renunţăm la propria noastră naţionalitate. Şi asta se şi urmăreşte, programatic, sistematic, stăruitor, neîncetat!

(3) Minciuna urii dintre Daci şi Romani este o sursă clară de dezbinare a Românilor.
Am amintit mai sus (punctul (1)b. că cei contaminaţi de această minciună se văd nevoiţi să aleagă o tabără. Faptul că acest lucru duce la dezbinare este evident. Iar propaganda lucrează masiv la dezvoltarea urii.
Faptul că cineva crede sincer că Dacii şi Romanii s-au urât nu ar trebui, de fapt, să-l facă să aleagă o tabără. Pentru că noi suntem Români. Iar în clipa în care alegi o tabără între Daci şi Romani, deja renunţi la o parte din Românitatea ta. Luptele dintre aceştia – fie că au fost ceva firesc, fie că au fost cadrul, unic în istorie, al unei uri inter-etnice antice – au fost demult. Noi, ca Români, putem să studiem ce a fost, să încercăm să înţelegem etc. Dar nu să ne transformăm în susţinători desprinşi de realitate a uneia dintre taberele trecute de multă vreme în legende.

Totuşi această alegere a unei tabere a fost promovată de stat.
Întâi în Epoca Ceauşescu, atunci când s-a realizat până şi un joc, „Dacii şi Romanii”, asemănător şahului, care opunea cele două „popoare-concept” (conform viziunii comunist-ceauşiste).
Apoi în epoca demenţei neocomuniste, când discuţiile au, inclusiv din zonele oficiale, accente de o agresivitate chiar patologică.
Oameni care pretind a susţine românizarea sau romanitatea românilor folosesc, nedrept şi absurd, tot felul de invective la adresa Dacilor sau Traco-Ilirilor (ori altor populaţii ne-latine). Lipsa de fundament istoric a atitudinii, lipsa de principialitate a atitudinii, rasismul evident ar trebui să împiedice persoane publice şi orice om de ştiinţă să accepte asemenea puncte de vedere şi manifestări. Dar în realitate cei care fac asemenea lucruri nu susţin românizarea sau romanitatea românilor, ci doar folosesc această „susţinere” ca pârghie de dezbinare a Românilor, de dezintegrare naţională.
O situaţie similară există în tabăra aşa-zis „pro-dacică”, în care ura faţă de Romani şi Romanitate este adesea nu doar exacerbată, ci văzută ca o virtute, ca o calitate, ca un element necesar al susţinerii Dacilor. Patologic, desigur, acest punct de vedere, dar adoptat cu naivitate de mulţi oameni de bună credinţă.
Evident, existenţa unor susţinători ai unei origini scitice sau celtice a Românilor nu face decât să accentueze patimile.

Dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani atinge, în aceste zile, accente paroxistice. Şi, după cum vom vedea, profund ilogice.
Pentru că, după ce am prezentat geneza şi dezvoltarea minciunii urii dintre Daci şi Romani, vom încerca, desigur, să prezentăm Adevărul istoric despre legăturile dintre Daci şi Romani.

Mihai-Andrei Aldea

* Există excepţii, există funcţionari care încearcă să mişte ceva pentru Românii din diaspora, pentru cei din Ţară etc. Nu doar că sunt puţini, nu doar că sunt înecaţi într-o birocraţie sufocantă, ridiculizaţi şi împiedicaţi la fiecare pas, nu doar că dacă izbutesc ceva meritele sunt „asumate” (strict electoral) de alţii, dar riscă oricând să fie retrogradaţi sau concediaţi… Ceea ce, desigur, face din ei nişte eroi, din cei care îi persecută, nişte monştri, iar din sistem, unul de genocid anti-românesc.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ORIGINEA TRACILOR (ENDA)

27, iunie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

ORIGINEA TRACILOR

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele etnic.

Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.

În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni. Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III-II a.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la vest şi râul Ind la est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celţii, germanicii.

În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pre-tracice. Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III a.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului.

continuarea articolului pe http://www.enciclopedia-dacica.ro/?option=com_content&view=article&id=733&Itemid=401

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă