Etichetă: Cluj-Napoca

Amintiri cu bivoli şi Someş

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit despre multe laturi ale vieţii României Străvechi ce ne-au însoţit, uneori până foarte aproape de aceste zile. Printre altele şi despre bivolii româneşti şi câte ceva din istoria acestei vietăţi nobile – pe nedrept dispreţuite de omul actual – în Europa şi România. Ca şi despre folosirea în luptă a bivolilor, despre Românii Călători de altădată… lucruri ce pot părea, pentru unii, legendă.
În 23 Septembrie 2017, inspirat de ploile ce mângâiau înserarea în Cluj-Napoca, Dan Grunea scrie câteva rânduri. Câteva rânduri, puternice şi adânci cât multe vieţi de om. Amintiri şi mărturie.

Azi o sa vă spun nişte chestii despre mine.
Poate pentru că ploaia asta nu e o ploaie oarecare, ci una mai întunecată şi mai apăsătoare, aducând brusc melancolia lui noiembrie peste mirosurile şi culorile încă nestinse ale verii. Ploaia asta mă face sa fiu mai meditativ, mai romantic. Poate mai vulnerabil.
Nu ştiu câţi cunoaşteţi asta despre mine, eu în copilărie şi în adolescenţă am fost bivolar. Adică am umblat la bivoli.
Familia mea avea mulţi bivoli.
Provin din zona Someşului în aval de Dej, un loc binecuvântat cu pasuni si paduri, unde in mod traditional se cresc bivoli din rasa murah. Literalmente, am crescut cu lapte, iaurt, lapte acru, brânză şi smântână (groştior) de bivoliţă. Şi cei care mă cunoaşteţi, ştiţi că am crescut destul de bine. 1,74, 100 kg. La sat se zice că eşti sănătos.

Tinerețea mea a fost foarte frumoasă!
Ca cioban sau văcar (bivolar în cazul meu), cunoşti toată zona pe o rază de 10 km. Fiecare poiană, fiecare stejăriş sau făget, izvoarele, fântânițele, văile, podurile, coastele şi altele.
Cei care mă cunosc, ştiu ca mi-am făcut un nume în lumea văcarilor din zona aia. Mă ştiu toti cetănaşii cu numele de Emanoil sau Emanuel a lui Ionaş, mă ştie lumea din Viile Dejului, din Vad, până în Bogata mă ştie toată lumea.
Am avut mulți tovarăşi ca şi mine.
Cel mai mult mi-am păscut turma în următoarele locuri: Valea Căprarului, Valea Mircii, Gaura Dumii, Valea Iuănucului, Valea Pădurarului, Podu Dumii, La Corfauă, Pă Zărdghe şi Sub Costă.

De-a lungul vieții am avut foarte mulţi bivoli, dar numele lor au fost cam aceleaşi: Iambor, Bodor, Condor, Mişu, Ruji, Mura, Flóre.
Am umblat şi cu caru’ („hois”¹ înseamnă la stânga,”cea” înseamnă la dreapta, „heia-hei” e îndemn pentru a merge înainte. Hois cunoaste si forma prescurtata „ho”. Dar ho inseamna şi „Stop!”. Nu mă întrebaţi cum, dar bivolii ştiu când vrei stânga şi când vrei „stop”. Poate pentru ca stânga se zice de fapt „hei-ho”).
Am şi arat cu bivolii, am şi grăpat, am tras lemne din pădure cu lanțul.
Am călărit bivolii (cu care făceam rodeo până îi obişnuiam să accepte om). Cel mai mult am iubit pe un taur (nu bou) pe nume Mişu, pe care îl călăream mult. Am călărit toţi bivolii pe care i-am iubit… De fapt, chiar dacă pe un bivol nu îl prea suportam, pentru că avea o personalitate nesupusă, după ce îl călăream, îl iubeam!
Poate voi nu înţelegeţi sensibilitățile şi nuanțele mai neobişnuite ale sufletului de beduin, de crescător de animale… L-am iubit mult pe Mişu. Cel mai mult. Până la urmă l-am mâncat. În dimineaţa în care l-am tăiat afară era aşa, urât ca azi. Bunicu’ i-o dat cu muchea toporului în cap şi eu i-am tăiat gâtul. Apoi am belit pielea de pe el, apoi toate cele. Aşa e viața de crescător de animale! Se ştie că lumea beduinilor sau a turcilor, sau a mongolilor, e plină de violență. Dacă vezi si faci lucrurile astea din copilarie, te obisnuieşti şi nu ţi se pare nimic greşit².
Chiar si azi imi plac cuțitele şi imi place sa tai animale si sa lucrez cu carne de animale. În inima mea am rămas un cioban. Un văcar. Un bivolar.
Vreau să vă mai zic doar că văcarii nu se înţeleg grozav cu bivolarii, fiindcă bivolii miros urât pentru vaci şi unde mănâncă bivolu’, nu mai vrea să mănânce vaca.
De asemenea vreau sa va mai spun ca e adevărat, există un conflict natural între crescătorii de animale şi agricultori. Există veşnic tensiuni. Ba ca bivolii or mâncat mălaiul [păpuşoiul/porumbul n.n.], ba că io am furat cartofi ca să îi fac la jar.³
Ok. Cam asta e. Vă salut şi vă doresc o seară minunată!

Dan Grunea

¹ În alte părţi ale Românimii este hăis. [n.n.]
² De fapt e firesc, nu e nimic greşit aici, acesta este mersul lucrurilor într-o viaţă firească, legată de natură. [n.n.]
³ Ca un fel de cuvânt după, adaug şi eu mărturia mea, în două privinţe. Întâi, că pe străzile copilăriei mele trecea dimineaţa şi seara, la păşunat şi spre grajduri, o turmă de vaci şi bivoliţe. Mare la început, apoi tot mai mică. După Revoluţie, dusă de tot. Am încercat să înţeleg acele vietăţi, le aduceam ierburi de care le plăceau ca să mă împrietenesc cu ele. Mă uimeau şi mi se părea o minune faptul că iarba devenea lapte prin organismul lor. Niciodată nu am văzut vreun necaz, vreo supărare sau ceartă, între vaci şi bivoliţe. Se înţelegeau deplin, chiar dacă erau din alte curţi (de la alţi stăpâni).
În ceea ce priveşte „furatul cartofilor” pentru a fi puşi la jar, după Legea Românească nu se socoteşte furt, căci oricine putea, în trecut, să ia să mănânce, dacă îi era foame, dintr-o livadă sau dintr-un ogor. Este o lege străveche, ce se găseşte şi în Scripturi. Iar înainte de cartofi, în vremea în care napii erau rădăcinoasa preferată a Românilor, n-ar fi visat nimeni că s-ar supăra cineva că ai luat chiar şi un coş mare de napi din grădina lui. Napii creşteau şi se înmulţeau ca buruienile… dar, de!, nu erau veniţi din Apus, precum cartofii, aşa că au fost lepădaţi şi uitaţi de Români. Cu toate că sunt de sute de ori mai sănătoşi…

Carte: „Feţele violenţei”, de Rory Miller

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014, la Editura Curs, Cluj-Napoca, traducătoarea Monica Hriscu a oferit publicului o lucrare preţioasă, Feţele violenţei, de Rory Miller.
Subtitlul, O paralelă între artele marţiale şi violenţa din lumea reală, este doar o poartă prin care se păşeşte într-un tărâm larg. Un tărâm în care durerile, răutatea, bunătatea, slăbiciunea fizică, tăria de caracter şi multe alte laturi ale omului – bun sau rău – sunt puse în lumină ca părţi ale proceselor care nasc ori sting violenţa, care îl ajută sau împiedică pe cel prins în jocul violenţei.

Autorul este un expert american; expert în arte marţiale, aşa cum se predau la sală, expert în lupte reale, pe stradă sau în puşcărie, adică în ceea ce am putea numi arte marţiale aplicate.
Dincolo de studiile sale foarte serioase de arte marţiale (începute în 1981!), dincolo de „incidentele” de stradă în care a fost implicat, Rory Miller are o lungă experienţă de ofiţer de penitenciar; aici intrând şi unităţi de maximă securitate, şi cele de primire şi distribuire deţinuţi, şi cele de boli mintale (grave). Altfel spus, a cunoscut foarte mulţi oameni violenţi şi extrem de violenţi, de la cei pur şi simplu răi până la cei stăpâniţi de droguri sau forme de demenţă. A cunoscut nenumărate forme ale atacurilor, de la cele planificate la cele spontane, de la cele săvârşite de o persoană şi până la cele în grup. A cunoscut nenumărate urmări ale atacurilor, de la cele relativ fericite – în care se rămâne doar cu amintirea întâmplării – şi până la cele tragice, încheiate cu schilodiri, traume permanente, deces.

De unde începe violenţa, cum ne putem feri de ea, cum putem să ne apărăm atunci când fuga nu este cu putinţă?
Sunt doar câteva întrebări la care Rory Miller dă răspunsuri deosebit de valoroase.
Într-un limbaj pe care traducătoarea, Monica Hriscu, îl face şi în limba română limpede, uşor de înţeles, logic.
Merită subliniat aici faptul că, spre deosebire de traducerile străine de spiritul autorului, avem de-a face cu o traducere superbă, dând uneori un aer atât de românesc textului încât pare că lucrarea a fost scrisă în limba română. Calitatea acestei traduceri este cu putinţă atât datorită nivelului lingvistic al Monicăi Hriscu, dar şi datorită faptului, deosebit de important, că ea însăşi este un expert în arte marţiale (shotokan). Ca urmare, a înţeles şi a putut reda spiritul cărţii lui Rory Miller la un nivel rar întâlnit.

Putem folosi această observaţie spre a trece mai departe, la paralela făcută de Rory Miller între „ceea ce se învaţă la sală” [sala de arte marţiale] şi „ceea ce se întâmplă în viaţă”.
Mă doare să scriu ceea ce urmează: poţi să fi atacat(ă) oricând!
Multe dintre atacuri, foarte multe, sunt venite, pretutindeni în lume, de la casnici, vecini, cunoscuţi. Drogurile, alcoolul, nebunia, furia, orgoliul rănit, pofte dezlănţuite… factorii declanşatori sunt foarte mulţi; şi adesea cu totul surprinzători.
Dar şi când atacurile nu vin de la oameni apropiaţi, nu sunt mai puţin rele.
Rory Miller prezintă cazuri, cazuri reale.
În toate, există un factor comun: victima atacului încremeneşte!
Pentru o clipă, sau până la toată durata atacului, victima este „blocată” psihic. Refuzul de a accepta agresiunea, groaza, scârba în faţa violenţei/răutăţii şi alţi asemenea factori duc la această încremenire.
Pregătirea pentru acest blocaj, pregătirea pentru a-l depăşi, pentru a acţiona, este esenţială pentru toţi oameni buni obişnuiţi. Căci sunt printre oamenii buni şi unii care lucrează în locuri în care violenţa este des întâlnită – Poliţie, Penitenciare, Spitale de boli mintale etc. – şi care au, astfel, experienţă în depăşirea clipei de încremenire.

Cum poate un antrenor sau instructor de arte marţiale să îşi pregătească bine elevii pentru această clipă de foc, de care poate, uneori, să atârne viaţa omului?
Cum poate cineva, oricine, să se pregătească spre a face faţă unor asemenea încercări, încremeniri, traume?
Adunând în sine o lungă şi nemijlocită cunoaştere a violenţei în foarte multe forme, dar şi experienţa altora, Rory Miller dă răspunsuri pe care merită să le cunoaştem.

Amintesc aici doar de câteva din dureroasele adevăruri spuse de Rory Miller, dureroase mai ales pentru că trebuie spuse! Adevăruri ce sunt dureroase tocmai pentru că sunt mulţi, foarte mulţi oameni buni, sunt foarte mulţi bărbaţi buni, sunt foarte multe femei bune, care habar nu au că da, au, chiar au!, dreptul să se apere!
Citez:

– Ai voie să te aperi.
– Ai voie să nu fii politicos [cu un agresor, fie şi potenţial n.m.].
– Ai voie să rămâi în viaţă, indiferent ce trebuie să faci pentru asta.
– Ai voie să acţionezi când omul care te-a înfricoşat duce mâna la brâu [sau buzunar, sau alt loc în care poate ascunde o armă n.m.]. Nu trebuie să aştepţi până scoate arma, sau până o îndreaptă spre tine, sau până îţi face rău. Ai dreptul să acţionezi.
– Ai voie să mă baţi, chiar dacă port o centură neagră.
– Ai voie să devii mai bun decât cel mai bun instructor pe care l-ai avut vreodată.
– Ai voie să inventezi ceva mai bun decât orice te-am învăţat eu, ai voie s-o foloseşti [invenţia n.m.] la cursurile mele, ai voie s-o foloseşti ca să mă învingi pe mine şi ai voie s-o predai elevilor tăi.
– Ai voie absolută, un cec în alb, să creşti, să trăieşti, să supravieţuieşti, să lupţi, să fugi, să ţipi, să vorbeşti, să te joci, să râzi, să înveţi, să experimentezi. Ai voie să învingi şi ai voie să decizi ce înseamnă să învingi. Fii extraordinar! (Feţele violenţei, de Rory Miller, Ed. Curs, Cluj-Napoca, p. 207)

Şi, într-adevăr, Rory Miller oferă lecţii, simple şi clare, de la care plecând poţi învăţa cum să îţi aperi şi trăieşti aceste drepturi elementare.
Tristă prin violenţa despre care vorbeşte, prin realismul pe care ni-l oferă, cartea Feţele violenţei este frumoasă prin speranţa pe care o dăruieşte: există viaţă şi după violenţă! Sau, altfel spus, deşi în lume este (multă) violenţă, omul se poate pregăti pentru a trece peste ea, rămânând bun şi având puterea să se bucure de viaţă mai departe.

Este, de altfel, ceea ce fac şi ostaşii care se confruntă cu situaţii de luptă, este ceea ce fac luptătorii – orice nume ar avea – care înfruntă asasinii şi alţi autori ai violenţelor de zi cu zi.
Un asemenea ostaş este Rory Miller, asemenea ostaşi sunt şi alţii, pe care îi aminteşte şi citează în rândurile sale: bărbaţi şi femei care au trecut prin multe, au supravieţuit şi au învăţat să se bucure de viaţă dincolo de ameninţările pe care le-au biruit.

Socotesc lucrarea Feţele violenţei ca un manual de viaţă, din care orice om bun poate şi trebuie să înveţe dacă vrea să trăiască în realitate, nu într-un „turn de fildeş” cu care să se prăbuşească atunci când va trece prin încercări grele.
Dacă perspectiva religioasă a autorului este una firesc subiectivă, în schimb cunoştinţele sale tehnice şi psihologice sunt pur şi simplu fapt. Iar ignorarea faptelor costă, întotdeauna.
Felicitând şi pe această cale traducătoarea Monica Hriscu şi Editura Curs pentru publicarea acestei opere fundamentale, sper să fi câştigat măcar câţiva cititori pentru o carte care salvează vieţi şi poate limita enorm de mult rănirea sufletelor…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. „Toate să le încercaţi, păstraţi ce este bine” (I Tes. 5.21). Simt că trebuie să spun – în nădejdea că sunt urechi ce vor să audă – că Feţele violenţei este o carte foarte folositoare şi pentru cei care au o înţeleger duhovnicească a lucrurilor. Încremenirea în faţa agresorilor, atât de bine înfăţişată de Rory Miller, este aceeaşi încremenire pe care mulţi creştini o au în faţa agresorilor/agresiunilor duhovniceşti. Şi poate fi vorba despre colegi de muncă ce îi persecută pe creştini – tot mai mult se întâlnesc asemenea fanatici intoleranţi -, sau poate fi vorba despre agresiunea reprezentată de o nedreptate sau lovitură „impersonală” (boală, falimentul firmei la care suntem angajaţi ori o reducere de personal ce ne loveşte atunci când bugetul este mai dezechilibrat, decesul cuiva drag etc., etc.). În toate aceste cazuri foarte mulţi creştini „încremenesc”, se blochează, se pierd. Reacţiile sunt, de foarte multe ori, aceleaşi cu cele ale unui om atacat pe stradă.
Ca urmare, se pot aplica învăţăturile din Feţele violenţei şi în domeniul vieţii spirituale; desigur, apelând la mijloacele oferite de aceasta (adesea foarte practice).
Este doar o pildă a felului în care lucrarea prezentată poate fi folosită pentru mult mai mult decât s-ar crede la o primă vedere. Cine are urechi de auzit…