Îndoctrinarea Comunistă 2018

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Minciuna urii dintre Daci şi Romani. III. Puşcăria comunistă

Spre a înţelege de unde s-a ivit minciuna urii dintre Daci şi Romani, am amintit de începutul făcut prin legenda romantică masonică a eroilor tragici Decebal şi Traian (aici) şi efectele asupra Istoriei produse de închisoarea naţională creată de ultra-naţionalismul extremist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de după (aici).

În 1944, prin graţia lui Mihai I şi a sfătuitorilor săi, România pierde înţelegerea semnată de Aliaţi cu Ion Antonescu (care garanta României hotarele din 1939 şi ieşirea onorabilă din război, în neutralitate).
Ţara este ocupată de sovietici.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia, cea mai mare parte din Maramureş, Pocuţia, Podolia şi Vozia sunt răpite de U.R.S.S. (fiind astăzi sub stăpânirea Ucrainei sau Rusiei).
În România – devenită din 1948 republică – Naţiunea Română şi Credinţa ei, Ortodoxia, sunt prigonite sistematic. Din 21 de episcopi ortodocşi români, în câţiva ani 17 sunt înlăturaţi. Din 8.000 de preoţi ortodocşi români 5.000 sunt închişi, ucişi sau înlăturaţi prin alte metode. Peste 100.000 de Români ortodocşi intră în puşcăriile comuniste din pricina religiei lor sau a iubirii de Ţară şi Neam.
Rezistenţa anti-comunistă română, unică în istorie, se desfăşoară fără niciun sprijin din afară. Dacă mujahedinii afgani vor primi, peste ani, miliarde de dolari, în bani, armament, muniţie, echipament militar, medicamente etc. ca să lupte cu sovieticii; dacă în Coreea sau Namibia sprijinul anti-comunist este direct şi evident, inclusiv prin trupe, dar şi în bani, muniţie, armament ş.a.a., Românii luptă singuri, fără niciun sprijin, vreme de peste 15 ani, împotriva comunismului.
Sau, cel puţin, unii Români! Alţii, dimpotrivă, colaborează cu ocupanţii deveniţi peste noapte cetăţeni români, se preocupă doar de carieră – în sistemul comunist – şi de interese mizere. Mulţi devin colaboraţionişti, intrând în organele „de masă” create de comunişti şi împingându-şi copiii pe aceeaşi cale. Unii dintre ei fac asta spre a putea lovi sistemul din interior, fiind de fapt parte a Rezistenţei anti-comuniste. Dar cei mai mulţi sunt ori devin adepţi semi-convinşi ai comunismului. Nenumărate scursori sociale – criminali, violatori, hoţi etc. – sunt promovaţi în funcţii, de la cele de gardieni de închisoare – unde se dezlănţuie asupra Românilor închişi aici – şi până la funcţii „de răspundere” în Partid(ul Comunist „Român”) şi toate structurile sociale.

Acesta este fundalul pe care se… dezvoltă, să spunem, şi Istoriografia oficială.
Spre a înţelege „obiectivitatea ştiinţifică” a comunismului, cităm un exemplu anecdotic.
Ana Pauker, la o întâlnire cu activiştii de partid – dedicată pregătirii acestora – pune o întrebare simplă:
– Tovarăşi, cât face 1 plus 1?
Activiştii se uită unii la alţii nedumeriţi. Unul ridică timid mâna şi întreabă:
– 2?
Ana Pauker dă din cap dezamăgită:
– Greşit, tovarăşe, greşit! Aceasta este o concepţie burgheză.
Toţi se holbează îngroziţi – concepţiile burgheze garantau drumul către puşcărie.
– Deci, întreabă ea iar, cât face 1 plus 1?
Alt activist ridică mâna:
– Cât hotărăşte Partidul?
– Exact, tovarăşe! Exact! Aceasta este gândirea comunistă!

Istoriografia merge pe acelaşi drum.
Care începe de la forme încă apropiate de gândirea sovietică, trecând pas cu pas către naţionalismul comunist.
La început şi Dacii şi Romanii devin în mod egal „răi”: aveau nobili, aveau sclavi.
„Buni” sunt doar haiducii – dar nu cei anti-comunişti, ca cei legionari sau din alte grupări anti-comuniste şi anti-sovietice, aceştia sunt, evident, foarte răi! – şi unele personaje istorice precum Fraţii Grachi sau Spartacus. Toţi fiind zugrăviţi ca un fel de înaintemergători ai comunismului.
Ca popor sau naţiune, singurii buni sunt – pentru comunismul sovietic – Slavii şi în special Ruşii.
Tot ce poate fi pretins a avea origine slavă este bun. Restul este cel mult „umplutură”, dacă nu negativ.

În 1958 ocupaţia sovietică directă ia sfârşit. Trupele sunt retrase din România.
Comuniştii din România încep, treptat, construirea unui „comunism naţional”, care să le dea o mai mare putere internă şi o poziţie mai bună în relaţiile externe – şi mai ales în negocierile cu Moscova.
Sistemul comunist era un sistem de puşcării în puşcării. Fiecare ţară era o puşcărie mare, în care se aflau multe, foarte multe, mai mici. Prin sistemele de supraveghere, prin ordinea riguroasă impusă, prin sistemul de tolerare a abuzurilor privilegiaţilor („şobolanii roşii”), prin sistemul de sancţiuni pentru orice nesupunere în faţa sistemului, fiecare organizaţie – de la sindicat la cele pentru copii – funcţionează ca o puşcărie.
„Comunismul naţional” trebuia să funcţioneze în cadrul acestui sistem şi după regulile sistemului.
Avea nevoie de ziduri, iar acestea erau „zidurile de stat”. Ca urmare, „Dacia” comuniştilor trebuia să corespundă României Socialiste. Tracii din afara ei sunt excluşi din Istoria Românilor, Sciţii din interiorul sau exteriorul ei sunt ignoraţi, Celţii sunt trataţi ca nesemnificativi. Complicau lucrurile! Mai grav, depăşeau limitele, zidurile în care trebuia închis Poporul Român.
Cu atât mai mult o făceau Romanii, întinşi din Caucaz la Atlantic, din Insulele Britanice în Mesopotamia, din Germania în Africa. Absolut clar, Romanii nu corespundeau naţionalismului comunist, nu corespundeau puşcăriei ce devenise România Socialistă. Deci, erau răi!

Legenda romantică a eroilor Decebal şi Traian de asemenea nu corespundea. În primul rând, era opusă ideologiei comuniste sovietice, în care masele sunt esenţiale. În al doilea rând, prezenta favorabil pe un reprezentant al Romanilor, Traian, ceea ce putea duce gândurile Românilor peste hotare. Poate chiar către Românii din Iugoslavia sau Bulgaria, din U.R.S.S. ori Ungaria, aflaţi în plin genocid. Ca urmare, această legendă romantică trebuie, conform intereselor Partidului, eliminată.
Însă formele de transfer identitar între realităţile politice contemporane şi situaţia din Antichitate sau Evul Mediu corespund perfect!
Ca urmare, se începe realizarea unui asemenea transfer identitar între România Populară/Socialistă şi „Dacia”. Aceasta din urmă încetează să fie o realitate istorică obiectivă, determinată de izvoarele istorice şi devine… ceea ce vrea Partidul!

Un exemplu tipic este „discursul lui Burebista” din filmul realizat în 1980 („Burebista”). Un rege trac născut de clasa nobiliară dacică – tarabostes – şi care supune manu militari teritorii întinse, măcelărind orice opoziţie, este prezentat în film ca un „reprezentant al poporului” şi ţine un discurs de activist comunist.

Campaniile de cucerire ale lui Burebista devin, în propaganda comunistă, eforturi – conştiente! – de „unificare naţională”. Evident, nu există nicio atestare istorică pentru asemenea idei, dar cine poate contrazice Partidul?
Decebal – şi el exponent al clasei nobiliare şi puţin apreciat de mulţi dintre supuşii săi, după cum atestă izvoarele istorice – devine, în propaganda comunistă, un alt „luptător pentru popor”.

Despărţirea de U.R.S.S. garanta nomenclaturii comuniste din România puteri lărgite asupra ţării – adică posibilităţi mari de jaf, viol, crimă etc. fără pedeapsă ori întrerupere, fără concurenţă.
Propagandistic, ea este întruchipată de comunişti prin inventarea urii dintre Daci şi Romani, între Dacia şi Romania [a.k.a. „Imperiul Roman”], prin care se făcea transferul identitar între România Socialistă şi Uniunea Sovietică.
Oficial „Imperiul Roman” invadator ar fi simbolizat S.U.A., dar propaganda internă sugera adesea o altă direcţie. Simpla colaborare cu S.U.A. la realizarea filmelor „istorice” de propagandă „dacistă” schimba paradigma şi arăta că „duşmanul” trebuie căutat în altă parte. Nu că S.U.A. ar fi fost cu adevărat un stat prieten pentru comunismul din România, dar „umbra marelui Urs” era mult mai densă, mai apropiată; învecinată chiar.
Poporul trebuia să sprijine nomenclatura comunistă din Ţară împotriva oricărei intervenţii externe. Faptul că această nomenclatură fusese impusă extern trebuia uitat. Faptul că această nomenclatură nu era românească trebuia uitat. Trebuia uitat şi că această nomenclatură distrusese sistematic România, jefuise ţăranii de pământuri şi îi prigonise cumplit, ucisese bestial sute de mii de Români, colaborase la genocidul anti-românesc din URSS, Bulgaria, Ungaria etc.
Nomenclatura comunistă trebuia văzută ca esenţială pentru România şi Români. Trebuia înveşnicită.

Pentru atingerea acestor scopuri se folosesc o serie de şabloane istorice fundamental false, dar simple şi, astfel, uşor de ţinut minte.
Unul dintre şabolane este cel amintit, acela al „urii” dintre Dacia şi Romania, dintre Daci şi Romani.
Sunt invocate repetat, în romane, nuvele şi alte opere literare, în filme şi alte asemenea producţii propagandistice, ideile unui naţionalism dacic născocit.
Într-o opoziţie permanentă cu Romanii care, subtil, sunt tot mai mult asimilaţi Sovieticilor.
Lupta dintre Daci şi Romani devine o paradigmă a luptei dintre Români şi Sovietici.
Atacurile lui Decebal asupra Romaniei lui Traian devin „rezistenţa Daciei în faţa invaziei romane”.
Jafurile dacice în Romania, de pe urma cărora suferă în primul rând populaţia aşezărilor simple, ţărăneşti – adică Traco-Romanii – devin „lupte de eliberare naţională”, „atacuri împotriva cotropitorilor” etc.

Ultima fază a transformărilor istoriografiei comuniste are loc în anii ’80 ai secolului XX.
Treptat Ceauşescu, sigur de poziţia lui în România şi în gândirea Românilor, începe să se extindă în afară. Capătă influenţă, îi place, vrea mai multă. Începe să adune în jurul României ţări mai mici şi mai slabe, pe care le sprijină şi le încurajează. Îşi creşte puterea internaţională.
Dar pe ce bază ideologică, din punct de vedere istoric?
Până atunci paradigma „Românii şi Sovieticii = Dacii şi Romanii” opusese „naţionalismul” comuniştilor români „imperialismului” (şoptit „sovietic”).
Dar extinderea influenţei politice, pe ce bază istorică se putea susţine?
În „Magazinul istoric” există un material folositor: „Neamuri şi triburi tracice”.
Ion Popescu-Puţuri scoate la iveală, fascinant pentru cititori, surse istorice până atunci ocultate de autorităţi, în seria „Pe urmele strămoşilor”.
Şi zugrăveşte pentru prima dată legături între Daci şi Sciţi, între Daci şi Sarmaţi, între Daci şi Traci, între Traci şi Parţi etc., urmărind aceste legături pe întinderi cât mai mari.
Alt om al Partidului, din diaspora, lansează o carte care devine celebră în România – cu sprijinul aparatului de stat, desigur: „Noi, Tracii”.
Tot pas cu pas, cum se făcuse trecerea de la „Slavii cei măreţi” la „Dacii naţionalişti proto-comunişti şi anti-imperialişti”, se inţiază şi o altă optică, aceea a unei „înfrăţiri tracice” – sau traco-scitice – întinsă pe o mare întindere. Prezentată de comunişti ca foarte democratică – proto-comunistă – şi opusă „imperialismului” şi „sistemului” constituit de Romani.
Este o nouă formă a ideologiei urii dintre Daci şi Romani, extinsă.

Dar Regimul Ceauşescu nu apucă să definitiveze această nouă propagandă istorică.
În 1989 o lovitură de stat dată de KGB-işti „în adormire” – cică! – precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi alţii asemenea include şi asasinarea lui Nicolae Ceauşescu.
Liniile politice se aşează puţin diferit.
Ca urmare, şi istoriografia oficială.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă