Pentru mulți este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) și Bubaline, adică între „vaci” și „bivoli”. Desigur, origina comună este și ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărțirea Românilor de pământ, deci și de vietățile pământului.

Ca să ajutăm la înțelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în pârțile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităților pretins românești (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincției. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăți minunate și prea puțin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii și blânzii bivoli, crescuți în pârți cu multă apă din Crișana, Transilvania, Moldova și Muntenia; mai mult în trecut, mai puțin astăzi. Cu toate că bivolițele dau un lapte foarte gras și sănătos și o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliță și, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiți cu bivolii sunt, de fapt, și vestiții zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuți încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migrații de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni și Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi și printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parțial, de vreme ce ignoră existența unor mici grupuri de zimbri crescuți de om – precum cei crescuți de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar și a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevăr, a existat un bivol european (de apă) (Bubalus murrensis), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă) (Bos arnee).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puțin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenți de zonele umede (mlaștini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face față, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost și bivolul european, care a trăit din mlaștinile și bălțile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe țărmurile Atlanticului. Numit științific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – și plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (și, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Viețuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viața sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălți și mlaștini – aici intrând în primul rând urșii de atunci, urmați apoi de lei și alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreți, bouri, antilope (saigale) și elani, cerbi sau alte erbivore asigura existența unei faune puternice și bogate.

Pe de altă parte, vegetația din bălți și mlaștini era îmbogățită de pășunatul acestor animale. Ele împiedicau astfel apariţia unor dominații masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăție – iarăși! – a florei, extrem de importantă. Căci, în același timp, bogăția în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – și, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincția acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neașteptat, dar și incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel și efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bivolul european (de apă), numit științific Bubalus murrensis, în reconstrucția artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 sau 7.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord și nord-est a țării, având ca centru pășunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-părului, bivolii nu pot să facă față frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate și, pe cât se poate, încălzite. Această pretenție este bazată pe faptul că uriașa majoritate a bivolilor de apă ține de teritoriile calde ale Asiei, Africii și altor continente. Dar ignoră condițiile în care sunt crescuți bivolii (de apă) în Tibet, Nepal și alte ținuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaștinile montane, chiar și la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puțin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greșită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, și de înființarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiți în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar și în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac față, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistența la frig a bivolilor de apă, chiar fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument și creșterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei țări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condițiile asigurate de crescători (deci putem presupune existența unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deși nu putem fi siguri). Există, totuși, filme care arată bivolii de apă (chiar și africani!), hrănindu-se liniștiți afară în plină iarnă, fără să pară supărați în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii și filme despre bivolii de apă din Ontario, iar aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind și hrăniți corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: și ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale și înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supraviețuirea?

De aici și legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduși de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, și care profitând de unele ierni mai blânde au supraviețuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susținută de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Voziei, Zaporojiei sau altor țări din aceste părți.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiți din nucleele germane amintite au făcut față unor perioade de iarnă destul de grele. Și, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiți de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariția lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuși, o realitate românească foarte, foarte importantă. Și, desigur, foarte, foarte disprețuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase și a unei munci grele – în condiții departe de a fi strălucite – un om de știință român, Constantin Velea, a dovedit și omologat în 1987 bivolul românesc!

Bivoli românești (negru și alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crișana, Muntenia și Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferențiată genetic de ceilalți bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că acești bivoli românești, cu un fond genetic arhaic, sunt urmașii primelor exemplare aduse în Europa la sfârșitul Antichității.

O ipoteză mai îndrăzneață este a unei mixturi între bivolii asiatici aduși de migratori și bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc și Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenților clasei politice, orbi la potențialul uriaș pe care îl are – cultural, economic, turistic și chiar propagandistic – fiecare rasă națională, cu atât mai mult la potențialul uriaș pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei românești, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli românești ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, și specia românească este amenințată cu extincția.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase românești, să le vedem crescute și eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem și partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretențios, cu un lapte excepțional și un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producție – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât și ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Și Bovinele (Taurinele), ca și Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puțin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis și bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populației de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoșul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situații în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populațiilor de bivoli din alte părți (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Așa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldovenești…)

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă