Autobiografie
Eu încă știu
și zorile,
de când se sting
în amintirea zilei care
se revarsă
la asfințitul inimii plăpând
visarea
dorului întors acasă.
Eu încă știu
și lunile,
se sting topindu-se în stele,
cu nopțile
de șoapte se ating
și tremurând
în nouri lacrimi grele
de flăcările
răsăritului
plăpând se-aprind.
Eu încă-mi amintesc
și curg izvoare
iar frunzele cu foșnet tropotesc
vijelios
gonind prin ramuri
– spre-nserare –
căci
cerb și ciute,
veacuri oglindesc.
Eu încă văd,
ca nouri muntele cutremur
străfulgerând scântei prelungi
în asfințit
și bourii
și zimbrii dinspre dealuri
și pe sub streașină de piatră
ploaia cade-n valuri
adăpostiți
oierii doina plâng
în cânt
de dor de nesfârșit.
Eu încă văd
un viitor
trecut
trecutul viitor
în lumea fără suflet
suflet
plin de dor…
Și pentru că în piepturi
pietrele
sunt mute
și nu mai este niciun cântăreț,
știind că am venit
doar ca să trec,
uitând cărările pierzării
într-o piață
în care totul s-a pierdut,
dar i se pune preț,
Mi-am arătat tristețea cu un zâmbet
și-nfuriat de dalbele porniri
am înfruntat furtuna străvezie
străfulgerând albastrele câmpii
Și de pe dealuri fără de pădure
înveșmântat în ierburi și în flori
am fluturat un steag fără pereche
și am plecat
pășind prin nori
spre zori.
Mihai-Andrei Aldea
