Etichetă: Aldea

România după Colectiv, 10 Decembrie 2015

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cât s-a dovedit adevărat din ceea ce am văzut şi înţeles atunci?

 

#colectiv

Istoria făcută de Ţăran

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În cărţile lui Lucian Boia şi altor falsificatori ai istoriei de pe aceeaşi linie se merge pe ideea că oraşul a fost totul; se prezintă mahalagii, cu relele şi bunele lor, drept „prototipuri româneşti”, se prezintă realizările şi neîmplinirile orăşeneşti ca paradigmatice pentru Români şi ţările lor. Asta cu toate că se recunosc două fapte ce schimbă radical viziunea:
1. Până în 1900 peste 90% din populaţia românească din Muntenia şi Moldova (dar şi din alte părţi!) trăia în afara oraşelor;
2. Până după 1900 o foarte mare parte a populaţiei oraşelor – adesea majoritatea acestei populaţii – era străină (alogenă, venetică, venită din afară, alegeţi dvs. termenul).

Se prezintă, de fapt, de către asemenea constructori ai unei mitologii neo-marxiste, zişi „demitizanţi”, o imagine total propagandistică, bazată categoric pe fapte, dar care sunt atribuite mincinos:
– toate relele mahalaleor ne-româneşti sau doar semi-româneşti (fie că sunt mahalale dominate de Greci, Turci, Evrei, Ţigani, Ruteni, Ruşi, Secui sau oricare alţii) sunt exacerbate şi atribuite Românilor.
– toate realizările orăşeneşti, din orice domeniu, sunt exacerbate şi atribuite străinilor.

Procedeul este simplu şi eficient!
Ţăranii – adică oamenii Ţării – mai apar doar pentru a fi criticată „înapoierea societăţii româneşti” care, spre jalea doctrinei marxist-leniniste, are prea puţin proletariat. Sau pentru a fi acuzaţi ei de toate relele mahalalelor…

O descriere a „mahalalelor româneşti” o găsim la Nicolae Steinhardt, de etnie Evreu, de suflet Român. Doar că aceasta este admirativă. Isteţimea Românului de aici, bunul simţ, legătura lui vie cu pământul şi Ţara, cu Străbunii şi tradiţia românească, ospitalitatea lui, voia bună, dragostea faţă de copii, hazul, bucuria – sunt doar câteva din cele pe care Nicolae Steinhardt le găseşte vrednice de laudă în multe din scrierile sale.
Scrieri „de sertar”, adică alcătuite pe ascuns, în plin comunism – şi repetat distruse de securişti -, fără nădejde de publicare, deci cu atât mai sincere, lipsite de orice motivaţie pecuniară, politică, socială etc.

Desigur, mulţi văd în viaţa ţăranului român o inerţie, pasivitate, resemnare – care în fapt le aparţine, le este în mod real şi radical proprie, aşa că o atribuie celorlalţi.
Este de observat că au iubit şi respectat ţăranul român tocmai oamenii activi ai istorie noastre, oamenii care într-adevăr au încercat să zguduie veacul sau să zidească „ceva” împotriva nesfârşitelor furtuni – de la Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu sau Corneliu Zelea Codreanu şi până la Iustin Capră, Petre Ţuţea ori Simeon Mehedinţi. Aceştia, chiar dacă au văzut lipsurile, racilele, chiar patimile ce se răspândeau în popor au văzut şi calităţile, talanţii, meritele, virtuţile acestuia. Au văzut şi ţăranul model din punctul de vedere al culturii populare, şi ţăranul „de râs” (de batjocură) al aceleiaşi culturi; înţelegând astfel real sistemul de valori al ţăranului român.

Desigur, aşa cum am spus şi altădată, astăzi Republica România este dominată de Românofoni. Şi la ţară, şi la oraş Românii sunt o minoritate. Tocmai de aceea restabilirea valorilor este esenţială, este singura cale spre supravieţuire.

Cei care pretind că ţăranul român a fost o figură istorică inertă, la dispoziţia clasei politice, sunt oameni care, voit sau nu, ignoră realităţile istorice. Ca să dăm un exemplu de numai 50 de ani şi doar din Muntenia şi Moldova, notăm: 1866, 1880, 1881, 1907. Sunt, toţi aceştia, ani în care dezarmatul ţăran român s-a ridicat la luptă cu sistemul.
Mai aprope de noi este Pungeşti 2014, când aceeaşi dezarmaţi ţărani români au înfruntat trupele de represiune ale politicienilor corupţi şi mafiei corporatiste.
Disproporţia de forţe a fost totdeauna uriaşă, rănile produse de represiunile „iubitorilor politicieni” – îi va judeca Dumnezeu pe toţi vinovaţii! – cumplite. Dar cum pot înţelege aceste lucruri cei care niciodată nu au luat parte la asemenea mişcări, cei pentru care istoria este alcătuită din filme propagandistice şi „analize” goale făcute de oameni sterpi?
Între 1866, când ţăranii români se răscoală să-l apere pe Alexandru Ioan Cuza – care le face cu mâna din mers – şi 1907, când ţăranii români se răscoală să-şi apere pământul muncit şi înstrăinat, „inerţii” au dat României mii şi mii, de fapt zeci şi zeci de mii de eroi. Cei care s-au dus voluntari în Războiul de Independenţă constituie alt capitol de istorie ţărănească. Unul niciodată înfăţişat cum se cuvine în manuale, niciodată înţeles pe deplin.

Mai trist este că mulţi nu înţeleg faptul că şi în 1859, şi în Războiul de Independenţă, şi în 1917-1918 au fost clipe în care ţăranul român, ostaşii români, ţăranii „proşti”, AU AVUT DE ALES, AU AVUT PUTEREA. Sacrificând orice dorinţă de răzbunare, orice interes personal pentru acest bine. Aşa au făcut în 1859, aşa au făcut în 1877-1878, aşa au făcut în 1916-1919.

Atunci când bolşevicii au vrut să facă revoluţie în Moldova, în plin război, să înlăture Regele, îndemnându-i pe ţăranii români să răzbune durerile din 1907 şi ale unui lung şir de suferinţe şi nedreptăţi, ţăranii români au avut puterea. Şi au hotărât istoria, nu doar a Ţării, ci chiar a lumii. Dacă în 1917 biruia la Iaşi Revoluţia Bolşevică, nu ar mai fi fost stavilă în extinderea U.R.S.S. până în Bavaria (a se vedea şi eseul despre Revoluţia Bolşevică din Ungaria). Istoria Europei şi a lumii s-ar fi scris altfel; şi nu în bine.
De ce au respins ţăranii români chemarea la revoluţie, răzbunare, luarea puterii?
Să ne aducem aminte că aceştia NU erau nişte oarecare, erau eroii care dăduseră măsura vitejiei lor din ofensiva din Ardeal până în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz…
Dar pentru ei Ţara şi Neamul au fost mai presus de suferinţele şi durerile lor, mai presus de răutăţile vieţii, mai presus de satisfacţiile meschine de care au jubilat atâţia alţii. Şi în loc să se alăture revoluţionarilor bolşevici, le-au pus baioneta în piept şi i-au trimis în ţara lor.

Da, când pui toate acestea la un loc şi vezi o asemenea purtare, un asemenea eroism, pare ireal.
Dar pare ireal pentru că este gigantică deosebirea dintre statura sufletească şi morală a acestor ţărani români prin comparaţie cu mahalalele neromâneşti şi mizere din care se trage societatea românească de astăzi.

Avem Români şi avem Românofoni. Şi alegem ceea ce suntem.
Între timp, nu pot decât să-mi plec genunchiul în faţa Istoriei făcută de ţăranul român, cu mii şi mii de ani lumină mai înaltă decât bâiguielile intelectualiste românofone.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Drumurile Străbunilor, alegerea noastră

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Fiecare este urmaşul celor a căror linie o duce mai departe. Cei care continuă lupta eroilor şi sfinţii români sunt urmaşii acestora; cei care continuă lucrarea corupţilor, trădătorilor, colaboraţioniştilor, laşilor şi leneşilor (aka Românofoni) sunt urmaşii acestora.
Realitatea este în această privinţă ca în bancul cu profesorul de religie care este întrerupt când vorbeşte despre Facerea lumii, Adam şi Eva de Gigel:
„Dom’ profesor, tata ne-a spus că noi ne tragem din maimuţă!”
„Măi, Gigel, aici nu discutăm cazul familiei voastre! Vorbim la general.”

Sunt unii care vor musai să se tragă din robi defetişti, laşi, capete plecate etc. Probabil chiar aşa şi sunt ei.
Amândoi bunicii mei au fost pe front şi au luptat. Unchii mei la fel. De la Ion Mada, vânător de munte în Caucaz, şi până la unchiul Virgil, supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre ultimii eliberaţi de acolo.
Străbunicii au luptat în primul război mondial. Bunicul a fost orfan, copil de trupă, căci tatăl lui a murit cu arma în mână la Turtucaia.
De la stră-străbunici aveam în casă o sabie de paşă, inscripţionată în turceşte şi în româneşte. Luată de comunişti prin 1948, că era „armă albă”… Cine ştie cum şi pe unde or fi vândut-o… A fost primită de la un paşă pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă, de străbunul numit Moş Lance (numit aşa pentru că a plecat în acest război cu o lance străveche; şi a folosit-o bine!
Avem străbuni haiduci în secolele XIX şi XVIII, avem eroii Goleşti care au luptat pentru domnitori şi ţară cu desăvârşită loialitate, refuzând tronul şi implicare în luptele pentru tron.
Avem străbuni ardeleni ce au luptat cu arma în mână împotriva ostaşilor austrieci în secolul al XVIII-lea şi unguri în secolul al XVII-lea, în Codrii Hunedoarei şi în Ţara Bârsei, atunci când aceştia au încercat să le impună Uniaţia şi Calvinismul. Etc.
Şi când spun avem vorbesc despre nume de familie ca Aldea, Dumitrescu, Popescu, Golescu etc., care avem aceşti strămoşi comuni şi care numărăm multe mii de suflete, din Sibiu şi Deva până în Constanţa şi Cobadin…
În orice neam sunt şi unii care i-au slujit cu supunere pe ciocoi, în orice neam sunt şi oameni care au cedat, au colaborat cu duşmanii/ocupanţii, au ales „calea uşoară”. Iar cel care vrea să le urmeze ori le urmează se va identifica, aproape sigur, cu aceştia.
Orice neam are şi eroi, şi trădători, şi sfinţi, şi îndrăciţi. Şi eşti urmaşul celor pe care îi alegi ca model şi a căror moştenire o duci mai departe. Dincolo de ceea ce au făcut unii sau alţii dintre înaintaşi, alegerea este a noastră. Putem să fim urmaşii Sfinţilor şi Eroilor; sau ai celorlalţi.

Mihai-Andrei Aldea

Sichera, vinul de fructe sau cidrul; o băutură a Străbunilor

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Între băuturile României Străvechi, după apă şi vin, sichera (cidrul), miedul şi berea se întreceau în a ocupa un loc de frunte în hrana oamenilor.
Numele vechi românesc de sicheră (latinesc) ori vin de fructe (latinesc) a fost înlocuit din secolul al XIX-lea încoace de acela, franţuzesc, de cidru.
Poate părea paradoxal, dar de fapt şi forma franţuzească cidru, şi forma românească sicheră provin din acelaşi termen latin – sicera (evident, forma românească fiind mai veche şi mai apropiată de cuvântul străvechi). Alte forme româneşti ale cuvântului sicheră sunt ţigheră, ţigher şi ciger, cinghir şi altele asemenea.

Cidrul ori sichera, cum vrem să-i spunem, este o băutură aproape uitată în România ultimelor secole.
Ce-i drept, cam la fel s-a întâmplat şi cu miedul, dar şi cu berea românească, înlocuită de berea nemţească încă de prin secolul al XVIII-lea.

Cidrul se mai numeşte popular şi vin de fructe.
Bineînţeles, şi strugurii sunt tot fructe, dar unele atât de aparte încât au alcătuit în Cultura Veche Românească o categorie deosebită.
Sichera se făcea la noi în primul rând din mere, dar nu numai. Perele erau al doilea fel de fructe preferat pentru cidru. Zmeura, murele şi afinele împărţeau locul trei. Pe ultimul loc – dar cu adepţi fideli – erau gutuile. Cireşele şi vişinele erau folosite mai rar de unele singure; ele veneau ca adaosuri pentru celelalte feluri de cidru, sau erau folosite pentru cireşată, pentru vişinată, pentru îndulcire şi adăugare de aromă la gem, prăjituri etc.

Desigur, în alte ţări au existat alte tradiţii ale cidrului. Nu ne oprim acum asupra lor.
Amintim doar de faptul că la noi s-a făcut întotdeauna deosebire între mustul sau sucul de mere, de pere, de zmeură etc. şi sichera ori cidrul făcut din aceleaşi fructe. Pentru că primul era, desigur, fără alcool, în vreme ce vinul de fructe avea alcool.

Începută prin strivirea şi macerarea poamelor (fructelor), sichera îşi începea de fapt existenţa de la adăugarea apei peste pulpa astfel pregătită. Se adăuga acum, după gust, şi suc (must) de cireşe sau vişine, uneori şi ceva miere sau suc de miere (acesta era un amestec de apă cu multă miere ce se fierbea ca să oprească fermentarea şi se folosea pentru îndulcire). Unii adăugau puţină socată tăiată (oprită din fermentare, prin adăugare de miere sau zahăr şi fierbere lungă), suc de lămâie sau de portocale, zeamă de coajă de portocale şi alte asemenea arome (pe atunci, naturale).
Urma o a doua presare, de această dată puternică, nu doar o strivire pregătitoare, ca prima dată.
Din 100 de kilograme de fructe se obţin între 70 şi 80 de kilograme de must uşor alcoolizat şi (puternic) dulce, care se lasă la fermentat în vase din lemn (bine spălate şi afumate cu pucioasă) ori din sticlă (bine spălate).
Fermentarea durează între patru şi şapte săptămâni, în funcţie de temperatură şi de gradul de alcoolizare pe care îl dorim. Bineînţeles, cu cât proporţia alcoolului creşte, cu atât vinul de fructe devine mai sec.

 

Oprirea din fermentare (numită popular şi fierbere) se poate face natural, ori se poate obţine la momentul dorit prin răcire şi chiar îngheţare (în trecut se foloseau pentru asta gheţăriile, astăzi mai oricine are în casă frigider cu congelator ce îi asigură gheaţa şi temperaturile necesare). De asemenea se poate folosi şocul termic (se răceşte o parte a cidrului, în vreme ce alta, mai mică, se fierbe şi se toarnă peste cealaltă; operaţia se face de obicei în vase din lemn, în vase smălţuite sau din sticlă rezistentă termic, spre a nu se sparge din cauza şocului termic).

Cidru 04.jpg
Sicheră sau vin de fructe sau cidru (aici, din mere)

Afumarea masivă cu sulf sau adăugarea prin alte mijloace de dioxid de sulf, ori de aspirină (acid acetilsalicilic), sorbat de potasiu etc. constituie alte metode de oprire a fermentaţiei.
Adăugarea pentru cam două săptămâni a 100-130 grame de hrean ras la 10 litri de must ori cidru duce la aceeaşi oprire a fermentării. Ce-i drept, însă, această metodă adaugă mustului sau sicherei o aromă de hrean – adesea asemănătoare cu a oţetului – ce poate fi supărătoare pentru mulţi.
Bineînţeles, aici doar amintim de metodele folosite, descrierea şi aplicarea lor exactă se face sub îndrumarea directă a unui cunoscător, mai ales că există oricând şi primejdia reînceperii fermentării, oricât de siguri am fi că am oprit-o.

În trecut exista o foarte mare grijă ca la facerea vinului şi a vinului de fructe – dar şi a miedului şi berii – să nu existe vreun contact cu fierul sau alte metale (nici măcar cu argintul). Exista convingerea – întemeiată – că un asemenea contact poate duce la schimbări puternice ale gustului, pierderea aromei şi alte procese greu de stăpânit, oprit, îndreptat.

Dulce, demi-dulce, demi-sec ori sec, cidrul poate avea şi tării şi arome foarte diferite.
Soiurile de vin de fructe dulci ori demidulci, cu o cifră a alcoolului mică, se folosesc mai ales alături de dulciuri (plăcinte, prăjituri, cozonaci, checuri, gogoşi etc.). Constituie o băutură uşoară, ce însoţeşte bine o întâlnire lungă între prieteni care vor să-şi păstreze şi buna dispoziţie şi mintea limpede.
Soiurile de vin de fructe demiseci sau seci, cu o cifră a alcoolului mai mare (de obicei până în 8%, deşi pot fi urcate, după dorinţă, şi până la 12%), se folosesc alături de brânzeturi, peşte, carne, ajutând foarte mult la digestie.

Făcute după vechile reţete – nu, NU vorbim aici despre chimicalele vândute drept „cidru” în multe magazine – soiurile de cidru sunt deosebit de hrănitoare şi sănătoase.
Vitamine (precum C, B1, B2, K, PP sau E), săruri minerale, enzime etc. sunt doar o parte din conţinutul atât de folositor pentru organism al sicherei.
Combaterea anemiei, dar şi a îngrăşării, iată două dintre câştigurile pentru sănătate aduse de consumul cumpănit al acestei băuturi străvechi.
Desigur, ca la orice băutură alcoolică există şi primejdia beţiei produsă de consumul excesiv, sau a alcoolismului produs de consumul excesiv prelungit. Cheia, după cum am spus, este folosirea bine cumpănită şi a acestei băuturi. (Evident, alcoolicii care fug de recidivă nu se vor atinge de ea!)
Mai amintim şi faptul că feluritele soiuri de cidru, cu adaosurile lor specifice (de la lămâie la anason sau chimen), nu doar că au arome diferite, dar au şi proprietăţi medicale suplimentare, specifice.
În sfârşit, poate suna exotic, dar adevărul este că vinul de fructe face minuni în îngrijirea pielii şi a părului.
Oţetul din vin de fructe (din cidru sau sicheră) este minunat pentru salate şi poate fi folosit pentru un gust subtil sau spectaculos diferit în felurite alimente în care folosim oţet. Prăjiturile în prepararea cărora îşi găseşte loc oţetul au doar de câştigat din folosirea oţetului de cidru.
Şi, ca o ultimă notă, amintim de faptul că vinul de fructe se poate fierbe iarna la fel ca vinul propriu-zis, din struguri, cu aceleaşi aromate (scorţişoară, coajă de portocală, anason, cardamon, nucşoară etc.) sau, bineînţeles, cu altele preferate de noi (de la muguri de brad sau ienupăr la zahăr vanilinat).

Încheiem îndemnându-ne cititorii la redescoperirea sicherei sau cidrului, bineînţeles cu dreaptă socoteală, fără lăcomie, fără patimă. Făcut în casă ori cumpărat de la micii producători – de încredere! – va fi un câştig pentru sănătatea tuturor, un ajutor pentru ţăranul român, un strop de aromă, culoare şi bucurie în viaţă, un alt prilej de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale minunate.

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.