Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

3.4. Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaiţii, docheţii şi alţi asemenea rătăciţi (Apocalipsa 2, 14-15; 20; 3, 9) au făcut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul să scrie creştinilor cu durere o epistolă de mare importanţă pentru a înţelege şi existenţa şi gravitatea ereziilor şi adâncimea prăbuşirii celor înşelaţi:

Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Voiesc deci să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.

Asemenea deci, şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle.

Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”.

Aceştia însă, defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core (Iuda 1, 3-11).

Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar şi iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le înţelege cât mai bine.

Vedem în primul rând că Sfântul Duh îl îndeamnă să scrie tuturor creştinilor despre mântuirea cea de obşte. Această chinis imon sotirias (κοινης ημον σωτηριας) se traduce ad-literam prin mântuirea noastră comună (generală). Este vorba deci de o învăţătură de care depinde mântuirea tuturor. Iar această învăţătură atât de importantă se referă tocmai la eretici şi erezii!

Şi cum începe învăţătura despre acest subiect atât de grav?

Simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Vedeţi? Porunca apostolică este foarte clară. E o poruncă pentru toţi creştinii, şi cere imperativ să se păstreze credinţa dată de la început şi pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important să ţinem minte că s-a dat credinţa de la început şi o dată pentru totdeauna!

Prin urmare, toate „credinţele” sau „confesiunile” apărute ulterior sunt altceva decât credinţa dată o dată pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor şi ucenicilor Săi. De aceea şi Sfântul Apostol Iuda Tadeul arată mai departe că cei ce vin cu noi credinţe schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru că Hristos este Adevărul şi Cel care are – şi ne-a dat – cuvintele vieţii veşnice. Astfel că orice propovăduire a unei învăţături greşite înseamnă o luptă împotriva lui Hristos şi a învăţăturii Sale. De aceea spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevărat, că ereticii schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Vă daţi seama de gravitatea acestui cuvânt? Vă daţi seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este să păstrezi cu toată tăria adevărata credinţă, cea dată dintru început şi pentru totdeauna? Vă daţi seama sub ce osândă cumplită cad cei ce, în loc să păstreze adevărul, credinţa dată sfinţilor, o schimbă? Vă daţi seama sub ce blestem înfricoşător se află cei care, schimbând învăţătura lui Hristos după placul lor, se fac tăgăduitori ai Acestuia?

Dacă nu, dacă nu vă daţi seama de aceasta, vă lămureşte mai departe tot Sfânta Scriptură.

Voiesc deci să vă aduc aminte […] că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce nu au crezut.

Se cuvine şi noi să ne amintim că Egiptul era pământul păcatului, că ieşirea din Egipt înseamnă tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învăţătură de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi dacă şi îngerii care nu şi-au păzit vrednicia au fost aspru pedepsiţi, ce poate aştepta pe cei ce schimbă harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului veşnic, după pilda dată prin Sodoma, Gomora şi celelalte cetăţi asemenea lor?

Căci aceştia, care sunt numiţi nelegiuiţi, adică fără lege – fără Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc (blasfemiază) măririle. Şi cât de mare este vina lor ne arată Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparaţia dintre atitudinea lor de răzvrătire faţă de preoţi şi episcopi şi atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, deşi comandant al oştirilor îngereşti, nu a îndrăznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a făcut apel la Dumnezeu. Şi ca să înţelegem şi mai deplin cât de mare este rătăcirea şi vina lor, se adaugă:

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.

Care e calea lui Cain? Calea celor care, văzând că din pricina răutăţii lor jertfa nu le e primită de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a cărui jertfă e primită. Care e rătăcirea lui Balaam? A blestema – „pentru plată”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvântează şi îi are ca aleşi ai Săi şi a încerca să-i atragi în păcat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e răzvrătirea lui Core? S-a ridicat Core, împreună cu Datan, Abiron şi mulţi alţii împotriva lui Moise şi Aaron, zicând: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului! Şi pentru aceasta a deschis Dumnezeu pământul şi acesta i-a înghiţit de vii pe răzvrătiţi şi familiile lor, care-i urmaseră în răzvrătire (Numeri 16, 1-50).

Toate aceste lucruri le fac şi sectanţii.

Şi atunci, cum îi priveşte Dumnezeu pe sectanţi şi pe toţi ceilalţi eretici?

pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti1, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie (Iuda 1, 12-13).

Sau, după cum este scris: Sminteala (adică, rătăcirea) trebuie să vină, dar vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.

Şi …mai bine i-ar fi fost să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în mare.

Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viaţă s-o aibă şi s-o aibă din belşug preferă moartea smintelii! Cutremurător cuvânt!

Oare mai e ceva de adăugat aici? Credem că nu.


Note

1 La „mesele voastre obşteşti”? Ca „agapele ecumenice”, de pildă, sau ca în cazul mult prea numeroasei prezenţe a reprezentanţilor eretici la întruniri ce ar fi de bun simţ să fie exclusiv ortodoxe…

< (VII) Orice credinţă mântuieşte?

(IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VII) Orice credinţă mântuieşte?

3.3. Orice credinţă mântuieşte? (adică: sectanţii se mântuiesc?)

Nu.
Dacă orice credinţă ar mântui, dacă budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul şi orice altă credinţă ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie să vină Hristos.

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Iată deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, că cine nu crede în El piere. Şi doar cel ce crede în El are viaţă veşnică. Deci, repetăm, cei ce nu cred în Hristos se osândesc. (Desigur, vorbim aici despre cei ce au auzit de Hristos şi nu L-au primit, căci cei care n-au auzit de El se vor judeca după cum au fost judecaţi cei dinainte de venirea Sa.)
Dar sectanţii nu cred şi ei în Hristos? Doar mereu declară că Îl iubesc foarte mult.
Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsă pe care şi-o fac despre El. Hristos este Adevărul, şi cel care vrea să Îl iubească pe Hristos trebuie să înveţe a iubi Adevărul. Cel care iubeşte imagini false este pur şi simplu idolatru; şi nu poate fi numit creştin. Sectanţii sunt idolatrii.

Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte (Ioan 14, 21).

Or sectele nu au toate poruncile lui Hristos, şi nici pe cele pe care le au nu le păzesc. Şi de vreme ce sectanţii nu au învăţătura adevărată despre Hristos şi credinţa pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciună. Iar minciuna nu mântuieşte, ci duce la moartea veşnică. Să nu uităm că Hristos este Adevărul! Deci nu poate fi părtăşie între Adevăr şi minciună, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciună. Şi nici nu poate avea pe Hristos cel ce trăieşte în minciună.
Dar fără de Hristos nu este mântuire?
Nu.
Cel care crede că există mântuire în afară de Hristos este păgân, indiferent din ce cult face parte, dar în nici un caz creştin. Creştinii sunt ucenicii lui Hristos, cei care cunosc învăţăturile Lui şi luptă pentru a învăţa şi să trăiască după ele. Creştinii sunt cei care cred cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că nimeni nu ajunge la Dumnezeu decât prin El. Creştinii sunt cei care cred că nu este alt nume dat oamenilor în care să fie mântuire decât numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
De ce a venit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a propovăduit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce şi-a întărit Hristos cuvântul cu mărturia a nenumărate minuni? Pentru mântuirea noastră. De ce s-a jertfit Hristos? Pentru mântuirea noastră. Insulte, batjocuri, bătăi, scuipări, chinuri şi nedreaptă judecată, de ce a răbdat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a curs sângele lui Hristos în ţărâna şi praful Ţării Sfinte? Pentru mântuirea noastră. De ce a murit Hristos pe cruce? Pentru mântuirea noastră. De ce a răbdat Hristos îngropare ca un mort oarecare? Pentru mântuirea noastră. De ce S-a pogorât Hristos la iad? Pentru mântuirea noastră. De ce a Înviat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce Hristos S-a înălţat la ceruri cu trupul Său omenesc, şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu? Pentru mântuirea noastră.
Toate acestea sunt adevăruri elementare ale credinţei creştine, pe care oricine trebuie să le ştie. De ce le-am repetat? Ca să le amintesc celor ce pun întrebări necugetate.

De vreme ce Hristos a făcut toate acestea pentru mântuirea noastră, înseamnă că fără ele şi fără Hristos nu ne putem mântui.
Deci nu mântuieşte nici una din religiile păgâne.
Cum, va întreba cineva mai slab în credinţă, cum să se ducă în iad atâta mulţime de oameni şi să se mântuiască doar o parte din cele câteva sute de milioane de ortodocşi?
Astfel:
precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin, pentru aceasta vrednici fiind de moartea veşnică (Romani 1, 28-32);
şi nu e de mirare că atâţia oameni aleg drumul spre iad, căci
largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află, şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14).

Desigur, aceste cuvinte sună atât de înfricoşător, încât mulţi oameni se grăbesc să le respingă. Dar dacă nu vrem să credem Adevărul nu înseamnă că Adevărul se schimbă, ci doar că ne înşelăm pe noi înşine şi ne lansăm pe drumul pieirii. Fie că ne place, fie că nu, acesta este Adevărul: în afara Bisericii lui Hristos nu există mântuire.

< (VI) Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

(VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu >

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

3. SECTE ŞI EREZII

3.1. Ce sunt sectele?

Sectele sunt grupări religioase ce pun în locul adevăratei credinţe felurite erezii (credinţe mincinoase), dar se pretind a fi „adevărata religie creştină”. Această pretenţie le deosebeşte de altfel de feluritele culte păgâne (iudaism, islamism, budhism etc.) care, deşi se pretind religii adevărate, măcar nu se pretind creştine. Însă, dincolo de pretenţiile lor, sectele nu au valoare creştină, fiind rătăciri iscate de setea de putere, glorie sau avere a unor oameni corupţi. Aceştia pretind a primi „de undeva” – sursa variază după fiecare ereziarh1 – o înţelegere „nouă”, „superioară”, diferită faţă de învăţătura de credinţă a celorlalţi, dar şi faţă de învăţătura Bisericii lui Dumnezeu, împotriva căreia ei (chiar fără să îşi dea seama) luptă. De fapt diavolul lucrează prin aceşti mincinoşi răsucind cu iscusinţă diabolică adevărul pentru a impresiona şi înşela pe cei nepregătiţi. Iar cei ce-i cercetează pe ei şi afirmaţiile lor cu sinceritate, cu dorinţa de a găsi adevărul chiar dacă este neplăcut, descoperă totdeauna minciunile în care ei se învăluie.

3.2. Când şi cum au apărut sectele?

Învăţători mincinoşi, erezii şi secte au existat de la începuturile Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când se desparte de creştinii din Efes, pentru luminarea cărora făcuse nevoinţe imense, le spune preoţilor şi episcopilor:

ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez harului lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi (Fapte 20, 29-32).

Iată, deci, că deşi Sfântul Apostol Pavel îi alesese personal pe episcopi şi pe preoţi, ştia că dintre ei se vor ivi eretici. Ne amintim, desigur, că şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a avut aceeaşi tristă situaţie cu apostolii, pentru că dintre cei doisprezece unsprezece cu adevărat sfinţi au fost, dar unul a fost Iuda Iscarioteanul.
De altfel, despre aceşti învăţători mincinoşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a avertizat, zicând:

Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 4-5).

şi

Mulţi prooroci mincinoşi se vor ridica şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 11).

Iată deci că amăgirea – şi, deci, amăgitorul – trebuie să vină, dar cum spune Dumnezeu, vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.
Iar Sfântul Apostol Petru avertizează şi el pe creştini asupra sectelor ce vor apărea prin feluriţi învăţători mincinoşi cu pretenţii de „sfinţi”, zicând:

Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (II Petru 2, 1-2).

Aşa cum era de aşteptat, aceste proorocii ale lui Dumnezeu s-au împlinit pe deplin.
Chiar din acele prime zile ale creştinismului s-a ridicat Simon Magul care, nemulţumit că nu a primit statutul de conducător pe care şi-l dorea în Biserica din Samaria, a înfiinţat o „biserică” proprie, anti-creştină. Alţi eretici au fost docheţii, nicolaiţii, iudaizanţii etc. Toate aceste grupări s-au stins cu vremea, dar mereu au apărut alţii şi alţii. Aceştia au venit cu noi înşelăciuni, sau au preluat ceea ce li se părea mai credibil din minciunile unor secte mai vechi. Şi la fel au făcut şi alţi ereziarhi după ei. Alte secte au apărut nu din intenţia unor oameni de a prelua puterea religioasă, ci din căderea lor (personală) faţă de alte laturi ale adevărului de credinţă. Astfel, s-a întâmplat de multe ori în istoria Bisericii ca anumite persoane să susţină învăţături mincinoase din ultranaţionalism. Deşi creştinii sunt în primul rând cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, care este Biserica, de multe ori unii au pus naţionalitatea mai presus de credinţa lui Hristos, ceea ce este erezie. Aşa au apărut, de exemplu, cultele eretice monofizite, nu doar pe baza unor învăţători mincinoşi, ci şi pe baza naţionalismului religios, o erezie foarte gravă. Astfel de manifestări au avut de-a lungul timpului o serie pe aşa-zişi creştini, care în loc să urmeze învăţăturile lui Hristos, au încercat să subordoneze Biserica naţionalismului. Astfel de înşelăciuni au apărut şi la bulgari, ruşi sau la alte popoare. Au fost, desigur, şi alte căderi personale ce au dus la despărţirea de Biserică, la formarea de felurite grupări schismatice sau eretice.

Indiferent de motivul din care apare, erezia rămâne erezie, adică lepădare de Dumnezeu. Iar rezultatul ereziei este, pentru omul care o adoptă, iadul, iar pentru Biserică, dezbinarea. Aşa s-a întâmplat atunci când la Roma a biruit în secolul VIII, prin rătăcitul papă Nicolae, papismul (papistăşismul), erezia după care papa de la Roma este „locţiitorul lui Hristos pe pământ”, deşi Hristos a spus ucenicilor Săi Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Biruiţi de trufia acestei idei care contrazicea mărturisirea marilor patriarhi ai Romei, ca Silvestru, Grigorie cel Mare, Leon cel Mare etc2 apusenii s-au separat de celelalte Biserici locale. Decăderea care a urmat a determinat apariţia în apus a multor erezii, cea mai gravă dezbinare apărând în secolul XVI, prin orgoliosul Luther. Acesta a fost mânat de anumite interese personale, cât şi de ura faţă de fariseismul şi lăcomia din Romano-catolicism – unde mulţi preoţi, episcopi, cardinali şi până şi papii aveau ibovnice, mergeau la vânătoare şi petreceri şi chiar la război. În condiţiile în care el însuşi trăia în păcat şi la fel şi capii Romano-catolicismului, Martin Luther vedea că, după învăţătura Romano-catolică, nu există şansă de mântuire pentru el şi ceilalţi asemenea lui. De aceea el a hotărât să înlăture învăţătura ce spunea credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2, 20) şi ierarhia care îl deranja. A folosit pentru aceasta puterea politică a prinţilor germani – altă practică păgânească, totdeauna interzisă de Biserică – iar exemplul său a fost urmat şi de alţii. La fel ca şi alţi eretici, şi el a maltratat Sfintele Scripturi – deşi pretindea că le respectă – tăind din ele învăţăturile care nu îi conveneau3 şi tratându-le cu dispreţ. Desigur, o asemenea purtare este cu totul străină de teama de Dumnezeu – care este începutul înţelepciunii – şi este cu totul opusă evlaviei creştine.
Zwingli, Calvin şi alţii asemenea lor s-au alăturat lui Luther, inventând noi religii aşa-zis creştine, iar apoi duhul dezbinării s-a întărit şi mai mult, apărând tot felul de secte noi, ca baptiştii (urmaşi de fapt ai anabaptiştilor), menoniţii, prezbiterienii, quakerii ş.a.m.d. Astăzi s-a ajuns ca aproape imediat după înfiinţarea unei secte să apară tot felul de dizidenţe şi ramuri ale sectei respective. În Occident există peste 10.000 de secte, numărul lor schimbându-se mereu, după cum feluritele „asociaţii religioase” apar şi dispar.
Toate aceste grupări nu au nici o legătură cu Adevărul şi nu sunt creştine, deşi pretind a fi.
Toate aceste secte se bazează pe trufie. Ce trufie? Trufia de a crede că poţi înţelege Biblia singur, deşi chiar Biblia spune că aşa ceva nu se poate. Trufia de a te crede superior celorlalţi. Trufia de a nu sta în locul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu. Trufia de a nu accepta sfinţenia altora. Trufia de a te crede „mai deştept”, „mai bun”, „mai curat” ş.a.m.d. Trufia de a crede că eşti „ales” să scoţi paiul din ochiul celuilalt, deşi tu ai în ochi o bârnă cât toate zilele. Trufia de a crede că eşti călăuză orbilor, deşi nu vezi nimic. Trufia de a te proclama învăţător, deşi nici măcar la nivelul de ucenic nu ai urcat. Trufia de a te crede luminător al lumii, deşi lumina din tine este întuneric. Şi multe alte tipuri de trufie, certate toate de Mântuitorul.


Note

1 Ereziarh = întemeietor de erezie (primul cunoscut – Simon Magul); adică om – slugă a diavolului – ce întemeiază o nouă religie (pseudo-creştină), pentru a despărţi pe oameni de adevăr cât mai mult şi a-şi satisface dorinţa de mărire (trufia); de multe ori se ajunge de la o (aparent) mică abatere iniţială la religii total păgâne.

2 A se vedea pentru aceasta Vladimir Guette, Papalitatea schismatică, o lucrare fundamentală.

3 Astfel, el a rupt din Biblie Epistola Sfântului Apostol Iacob, aruncând-o în Elba şi zicând că „este de paie” (ciudată formă de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu!) pentru că aceasta arăta necesitatea faptelor credinţei pentru mântuire. Dar nu doar această parte a Bibliei a înlăturat-o, ci şi cuvintele zise de Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul Neamurilor care arată că în ziua judecăţii Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2, 6); şi, de altfel, Însuşi Mântuitorul Hristos spune că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 28).

< (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) faţă de Biserică

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Trebuie să ştim că sectele şi-au dezvoltat, desigur, propriile idei în ceea ce priveşte Biserica. Deoarece folosesc Sfânta Scriptură, aceste idei sunt îmbrăcate într-un veşmânt biblic, ce poate înşela, deoarece dă o formă aparent corectă anumitor principii false. Cercetate însă la nivelul conţinutului, şi nu al formei, principiile sau ideile sectante despre Biserică dovedesc o serie de lipsuri fundamentale, menite să justifice existenţa şi activitatea sectei. La un asemenea nivel de analiză apare clară lipsa de coerenţă a gândirii sectante, acceptarea unor afirmaţii contradictorii şi ignorarea unor părţi fundamentale din învăţătura biblică asupra Bisericii lui Dumnezeu. Mai clar, orice studiu serios arată că la baza „eclesiologiei” neoprotestante stă neadevărul.

Înainte de orice altceva, trebuie să subliniem faptul că teologia adventistă (principala care ne interesează aici) include atât o latură ce este dezvăluită uşor chiar şi începătorilor în ale adventismului, dar şi alta – dureroasă pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură – ce nu este dezvăluită decât foarte târziu, atunci când se consideră că implicarea este atât de totală încât nu mai poate exista retragere.

Aici intră şi una din ideile false folosite pentru a justifica o evident ruşinoasă pagină din istoria adventismului. Pentru că adventismul nu a apărut din senin, ci din negura ereziilor neoprotestante. Şi ar fi de ajuns să se ştie limpede cum a apărut adventismul, pentru ca nici un om cu bun simţ să nu mai accepte a fi părtaş lui. Ne referim aici la perioada anilor 1843-1844 când milleriştii (despre care vom vorbi şi în alt capitol) propovăduiau „imediata venire a lui Hristos”. Desigur, Hristos nu a venit când proorociseră ei, şi dezamăgirea a fost imensă. Mulţi s-au mai trezit atunci din iluziile lor mesianice, dar nu şi cei ce aveau să formeze secta adventistă. Hellen (sau Ellen) White a fost principala propagandistă a înşelărilor menite să continue amăgirea oamenilor. Astfel, ea şi adepţii ei au început să spună că… venirea lui Hristos s-a produs… „în spirit”, ca să curăţească „locaşul sfânt” de cei „şovăielnici” adică de cei ce nu acceptă orbeşte adventismul!1 Iar adventiştii pretind că Hristos a venit atunci în spirit, deşi este scris în Sfânta Scriptură: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11). Şi iarăşi este scris în Sfânta Scriptură: Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (II Ioan 1, 7). Iată: acesta este amăgitorul şi antihristul! Înfricoşătoare sentinţă! Şi totuşi, ignorând adevărul, ei continuă să vorbească de această aşa-zisă venire spirituală, curăţire a templului ş.a.m.d., deoarece este unica scuză pe care o pot găsi pentru participarea lor la rătăcirea milleristă.

Dar, din păcate, această înşelăciune adventistă nu este singura. În teologia adventistă referitoare la Biserica lui Hristos, pe care ei se străduiesc să o confunde cu propria lor sectă, se află multe altele. Înainte însă de a trece mai departe, trebuie să vorbim despre ceva uimitor pentru cei care cercetează de aproape adventismul.

Este vorba de faptul că deşi „teologia” lor este bazată în mod fundamental pe Vechiul Testament, ei se pretind – şi sunt consideraţi de unii – a fi totuşi creştini2. Ei pornesc de fapt, în toate discuţiile despre Biserică – dar şi despre celelalte subiecte – de la Vechiul Testament (în care îşi şi termină discursul, de cele mai multe ori). De ce este greşit acest lucru? Pentru că Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot celui ce crede (Romani 10, 4), căci Hristos este sfârşitul Legii, ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24). Atunci când Hristos a spus nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc (Matei 5, 17), exact la aceasta se referea: la faptul că Legea Veche a avut scopul de a pregăti venirea Lui şi Legea cea Nouă. Pentru că cele ce le porunceşte mai apoi Hristos arată înălţarea omului de la inutila tentativă de dreptate terestră asistată divin, din Vechiul Testament, la o viaţă nouă, la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe pământ, în Noul Testament.

Să repetăm. Care a fost scopul Legii Vechi?
Pregătirea oamenilor pentru venirea lui Hristos.

O dată venit Hristos, pregătirea pentru venirea Sa s-a încheiat. Aceasta înseamnă sfârşitul Legii Vechi, pentru totdeauna. După venirea şi Jertfa lui Hristos mai aşteptăm un singur lucru: clipa când ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui, când, pentru cei ce au trăit întru Hristos, Dumnezeu va face ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 10-13).

Acest lucru nu a fost înţeles nici de adventişti, nici de iehovişti sau milenarişti şi alţi neoprotestanţi cu idei înrudite. Ei nu aşteaptă şi nu vor o înnoire totală a lumii. Ei visează doar la o întoarcere la starea edenică dinaintea căderii în păcat sau la instaurarea unui fel de regat în care ei – secta X sau Y – să deţină puterea. În cazul adventiştilor, aşa cum vom vedea mai jos, apare în plus şi o păstrare a numeroase rânduieli necreştine dinainte de venirea lui Hristos. De aceea pentru adventişti Vechiul Testament – mai juridic şi păstrând o anumită distanţă între om şi Dumnezeu – are o (aparentă) autoritare deosebită; iar interpretările lor „teologice” sunt pe o fidelă linie necreştină, singura apropiere de creştinism fiind o foarte parţială – deci neadevărată – acceptare a lui Hristos3.

De exemplu, în ceea ce priveşte Biserica, ei amintesc foarte rar, scurt şi fără a reveni, de faptul că Biserica este trupul lui Hristos. Atunci când vorbesc despre ceea ce este Biserica ei subliniază în primul rând ideea de „comunitate”, de „adunare” a celor ce au aceeaşi credinţă. Chiar şi atunci când amintesc de faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, ei „înţeleg” acest lucru doar prin prisma… organizării ierarhice! (Care de fapt nu reprezintă decât un aspect al existenţei Trupului lui Hristos, dar nu factorul de unitate)4. Această idee era adevărată în Vechiul Testament – la care şi ei apelează în primul rând – dar în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos constituie doar o mică parte din adevăr. (Şi dacă din adevăr înlături – mai ales intenţionat – o parte, ceea ce rămâne este de fapt înşelăciune). Dar de ce era înainte limitat totul la comunitatea de credinţă şi nu era vorba de o adevărată unire întru Dumnezeu? Aceasta pentru că în Vechiul Testament, înainte de venirea Mântuitorului, omul fiind sub păcat, nu se putea cu adevărat uni cu Dumnezeu. Mereu rămânea o distanţă, o separare5. Noul Testament ridică pe om la adevăratele înălţimi spirituale, la unirea tot mai adâncă între om şi Dumnezeu.

Viaţa lui Iisus Hristos aduce pe om nu doar la cunoaşterea Adevărului, ci şi la trăirea întru Adevăr, adică întru Hristos Însuşi.
Dar cum ar putea omul trăi întru Adevăr, câtă vreme nu Îl poate cunoaşte niciodată integral – Adevărul fiind infinit – şi, mai mult, nu are nici obişnuinţa, nici puterea de a trăi în Adevăr? Este aici o dilemă cumplită, este lupta dintre intenţiile bune şi slăbiciunile care îl fac pe om să săvârşească răul. Ea este redată fidel de cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 21-24):

Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine ne va izbăvi de trupul morţii acesteia?

Şi iată răspunsul:

Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-56).

Prin Sfânta Împărtăşanie!!!
Căci dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat (Romani 8.10).
Iată răspunsul la acea cumplită dilemă, iată leacul pentru surparea interioară a omului!

Şi cât de importantă este Sfânta Împărtăşanie se vede limpede din cuvintele Mântuitorului redate mai sus (şi se poate vedea şi restul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan). Dar se cuvine a înţelege că restaurarea omului întru Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie nu este doar o problemă personală (individuală), ci şi sobornicească (adică universală; sau comună tuturor creştinilor – acelaşi lucru). Pentru că mâncând toţi creştinii dintr-o Pâine, devin un trup, adică una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, după cum ne arată Sfânta Scriptură: O pâine, un trup suntem cei mulţi; căci ne împărtăşim dintr-o Pâine (I Corinteni 10, 17)6.

În acest fel se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Nu ca o „asociere de oameni cu aceleaşi opinii religioase”, cum se defineşte adventismul, ci ca Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Diferenţa între această realitate şi imaginea înşelătoare a adunării tipic sectante este imensă. (Şi să nu uităm că fără adevăr nu există creştinism).

Dar, în definitiv, de ce promovează adventismul această imagine falsă despre Biserică? Pentru că adventismul nu are Sfânta Împărtăşanie. Fiind urmaşi ai ereziilor lui Luther, Calvin şi Zwingli, adventiştii nu ştiu – şi nu pot înţelege – că Hristos ne-a dat spre hrană adevărată Pâinea Vieţii, Trupul şi Sângele Său. Nu ştiu şi nu înţeleg acest lucru, deşi este afirmat în Biblie nu o dată, şi este prezent în gândirea şi scrierile creştine de la începuturi şi până în prezent. Lipsiţi fiind – chiar şi la nivel de idee – de Sfânta Împărtăşanie, nu au posibilitatea de a prezenta o învăţătură prin care să explice cum poate fi Biserica – la nivel concret, real – Trup al lui Dumnezeu. Ca urmare, sunt nevoiţi să ascundă pur şi simplu această problemă atât de importantă, prin referiri neîncetate la celelalte aspecte ale Bisericii.

Tot la devierile adventiste privind concepţia de Biserică intră şi mutilarea săvârşită – nu doar de ei, ci şi de alte grupări protestante şi neoprotestante – prin înlăturarea adevărului referitor la Biserica din ceruri (numită şi Biserica triumfătoare7). Într-adevăr, ştim – cei care cunoaştem Adevărul – că pe lângă partea luptătoare a Bisericii există şi partea cerească, alcătuită din cei care au primit cununa vieţii. Adventiştii însă, din pricina învăţăturii înşelătoare care pretinde că moartea înseamnă distrugerea totală a omului (ca la animale), nu acceptă acest lucru. Pentru aceasta, ei fac eforturi demne de o cauză bună, pentru a putea răstălmăci cuvintele, altfel foarte limpezi, ale Dumnezeieştilor Scripturi. Deoarece vom trata mai jos acest subiect – iar cine doreşte să-l aprofundeze poate sări direct la acea parte, înainte de a trece mai departe – vom vorbi aici doar de îngrozitoarele consecinţe ale acestei nefericite concepţii. Prin rătăcirea lor în privinţa aceasta, aşa cum am spus, ajung să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu. Acest lucru reduce Biserica – pentru ei, desigur, nu şi în realitate – la o instituţie terestră, cu scopuri pământeşti. Adventiştii se aşează astfel exact pe rătăcita linie a celor care l-au respins pe Mesia, deoarece doreau un domnitor pământesc şi un imperiu lumesc, nu Împărăţia cerurilor. De altfel acest lucru se vede şi din concepţia lor despre sfârşitul lumii – concepţie rătăcită amintită şi mai sus – şi care se află pe aceeaşi traiectorie păgânească a unei împărăţii pământeşti „edenice”. Prin această concepţie ei aduc blasfemie şi asupra lui Dumnezeu. Căci dacă plata păcatului este moartea iar pentru cei ce sunt ai lui Hristos nu mai există păcat căci a fost spălat prin sângele Lui, atunci de ce ar mai prăbuşi Dumnezeu pe creştinul binecredincios în nefiinţă, călcându-şi cuvântul? Pentru că adventişii şi cei cu aceleaşi concepţii pretind că moartea este absolută, este totală nimicire a omului, trecere în nefiinţă! Ce rămâne atunci din dumnezeiescul cuvânt care zice Adevărat, adevărat spun vouă, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24)? Oare adevărată e făgăduinţa lui Hristos sau învăţătura protestantă? Căci amândouă nu pot fi!

Iată deci, pe scurt, câteva (doar câteva) din roadele aceste înşelări adventiste – şi nu doar adventiste: în „teologia” lor Biserica este mutilată de partea ei cea mai curată şi mai înaltă; Biserica este limitată la cele lumeşti, în loc de ţelul ei ceresc8; se creează prăpastie între Ceruri şi lume; iar Dumnezeu apare – în întunericul acestei idei mincinoase – ca fiind nedrept. Îngrozitoare înşelare, îngrozitoare propovăduire, îngrozitoare credinţă! Amar va fi de cei ce cred în asemenea înşelăciuni.

Desigur, nu dorim a face aici o analiză completă a învăţăturilor adventiste referitoare la Biserică. Am prezentat doar unele dintre ele, în completarea paginilor de început, ce conţin liniile esenţiale ale teologiei ortodoxe referitoare la Biserica lui Dumnezeu, pentru a înţelege mai bine cât de mare este separarea dintre Adevăr şi adventism. Subliniem, de asemenea, că în afară de înclinaţia spre Vechiul Testament – pe care o mai au şi alte secte, dar nu toate şi nici majoritatea – greşelile adventiste în ceea ce priveşte Biserica sunt răspândite şi la protestanţi şi neoprotestanţi.


Note

1 Aşa vor face după o jumătate de secol şi iehoviştii, în lipsă de altă soluţie pentru exact aceeaşi problemă a proorociilor apocaliptice mincinoase.

2 Printre sectele protestante şi neoprotestante din SUA acest lucru a devenit subiectul a numeroase dispute. „Sunt sau nu creştini adventiştii?” se întreabă nenumăraţi sectanţi care nu sunt de altfel nici ei prea aproape de creştinism.

3 Spunem parţială, deoarece ei resping o mare parte din învăţăturile lui Hristos – aşa cum veţi vedea mai jos – ceea ce este tot una cu a-l respinge pe Hristos Însuşi.

4 Cităm dintr-o listă adventistă intitulată „Ce credem noi [adventiştii] despre…” mărturisirea lor în această privinţă: „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii şi să întărească trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii pentru motive întemeiate”. După cum se vede, nici o explicaţie pentru afirmaţia că „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat”, doar ameţirea cititorilor cu un discurs paralel cu subiectul, despre „slujbaşii aleşi” şi menţinerea lor ca slujitori, nu stăpânitori. Culmea este că aceşti „slujitori” „aleşi” trebuie… „să întărească trupul lui Hristos”. Adică nu trupul lui Hristos Omul-Dumnezeu întăreşte pe oameni, ci oamenii întăresc trupul lui Hristos! Un asemenea discurs sucit şi contradictoriu ar fi ridicol, dacă nu ar fi îngrozitor, întrucât este vorba de amăgirea atâtor suflete pe calea morţii. Iar pentru cei care vor să vadă cât de străin faţă de Biblie este acest discurs, stă mai sus sub-capitolul 2.1. Biserica în epistolele pauline…

5 Simbolizată în Vechiul Testament prin catapeteasma ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor şi care s-a rupt la Jertfirea Fiului lui Dumnezeu. Ca pildă a acestei despărţiri avem chipul în care chiar şi Proorocii şi Patriarhii, o dată trecuţi la cele veşnice, nu au putut să se bucure de dulceaţa Raiului, ci au mers în şeol, aşteptând acolo venirea Mântuitorului. Este greu de înţeles astăzi, după venirea Fiului lui Dumnezeu, cât de adânc este blestemul care a apăsat asupra omenirii până la Jertfa de pe Cruce – şi care încă apasă asupra celor ce nu L-au primit (deocamdată) pe Hristos. Dar putem înţelege destul din aceste exemple pentru a ne da seama de separarea categorică dintre om şi Dumnezeu ce exista înainte de Împăcare.

6 Învăţătura celor 12 Apostoli – care este chiar a Sfinţilor Apostoli – cuprinde şi prima prezentare din afara Bibliei a Sfintei Liturghii. Aici se poate constata importanţa Sfintei Împărtăşanii pentru zidirea şi unitatea Bisericii, în rugăciunea care cere lui Dumnezeu: „După cum această Pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns Una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (IX, 4). Şi mai spun Sfinţii Apostoli: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea, din Euharistia voastră, afară de cei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce e sfânt câinilor»” (IX, 5).

7 Biserica triumfătoare este formată din sfinţi, din creştinii care şi-au apărat până la sfârşit credinţa şi harul Botezului, ca şi din drepţii Vechiului Testament eliberaţi de Hristos din adâncurile Şeolului. Ea este partea cea mai luminată a Bisericii, cea mai apropiată de Tronul ceresc, de Dumnezeire. Prin ea se revarsă haruri mari către creştinii care luptă pe pământ pentru câştigarea mântuirii, prin ea se împlineşte ţelul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.

8 Celor ce cred că „Biserica”, aşa cum o concep (neo) protestanţii, îşi păstrează şi un scop ceresc: mântuirea păcătoşilor, le atragem atenţia că greşesc. Din punctul lor de vedere – sau cel puţin după învăţătura lor oficială – mântuirea se realizează doar prin credinţa declarată. După aceea, nu mai au nici o nevoie reală, absolută, de „Biserică”. Se „mântuiesc” – vorba vine! – „în particular”. Ferească Dumnezeu!

<(IV) Biserică şi sectă

(VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când au apărut sectele?>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IV) Biserică şi sectă

2.2. Biserică şi sectă

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scriptură despre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare şi pentru dezbinare, şi purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfinţenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleştilor predanii şi ale cuvintelor Dumezeieştilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiului duhovnicesc1, distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumeşte vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie şi înapoi).

Înşelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte uşor de înţeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învăţătură personală, pretins inspirată, înţeleaptă sau reformatoare, dar care nu ţine seama de nimic din ceea ce a fost înainte. Dar dacă Luther, Calvin şi ceilalţi care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel:

De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greşită, este firesc să ne despărţim de el, căutând adevărul. Şi tot atât de firesc este să înţelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greşit, înseamnă că s-a despărţit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărţit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr.”

Iar cine caută, găseşte! (Matei 7, 8)
Şi tot aşa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, şi cei care, mai târziu, s-au despărţit de ereziile lui Luther, Calvin şi ale celorlalţi asemenea lor.
Ei n-au putut însă face aceasta, deoarece, în despărţirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânaţi de dragostea de adevăr, ci de lăcomie şi mândrie, după cum este scris:

Vor fi între voi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3)

Fiind astfel născute, din mândrie şi pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Aşa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, şi ca fiinţă, şi ca învăţătură. Sectele sunt nenumărate şi lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât şi ca mărturie de credinţă. Sectele nu sunt de origine apostolică şi nici nu respectă învăţătura Sfinţilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfinţenie, mai ales că şi învăţătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu şi diavol – tată minciunii – nu există nici o împărtăşire. Deci, fiind lipsite de har şi de sfinţenie, fiind lipsite de putere sfinţitoare, cei ce le aparţin sau li se alătură se găsesc într-o stare într-un fel mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepţii lui Hristos, sectanţii pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr şi în acelaşi timp, prin învăţături greşite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creştinarea acestora. Spunem acestea cu durere, ştiind că mulţi vor fi răniţi de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Şi, trebuie spus, am fost cât de delicaţi în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg!
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe care romano-catolicii şi apoi şi protestanţii şi neoprotestanţii au folosit-o în America drept „mijloc misionar” sau pur şi simplu „economic” şi „demografic”2. Aceasta a făcut ca păgânii amerindieni şi africani (aduşi ca sclavi în America) să îi privească pe pretinşii adepţi ai lui Hristos care îi terorizau ca pe nişte fiinţe ale întunericului, slujitori ai diavolilor şi fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supravieţuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepţii lor aduc jertfe diavoleşti, tăind cocoşi pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau „sfinţilor” romano-catolici. Şi aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfăşoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte aşa-zis creştine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creştin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reţinut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor.
De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitoare rămâne. Mulţi îşi fac iluzii, crezând că aşa cum pe un vârf poţi ajunge pe mai multe căi, la fel şi la Dumnezeu poţi ajunge prin diferite religii. Comparaţia însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane şi multe alte primejdii, aşa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă şi o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învăţătura falsă este distrugere, aşa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire3.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei şi Istoriei, şi promovând valori false, sectele determină o evoluţie sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, şi ca urmare au loc noi şi noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credinţă sinceră sunt până la urmă dezamăgiţi de ceea ce le oferă secta, dar fie renunţă să caute adevărul – epuizaţi de greutăţile şi ispitele vieţii -, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduinţe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promiţătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire şi moarte. Culorile puternice cu care sectele îşi colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă, efectul – ca şi în cazul medicamentelor şi drogurilor chimice – variază în funcţie de fiecare individ şi caracteristicile şi alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniţi de minciunile ereziilor este aceea că, amăgiţi ori obosiţi de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere şi discernământ nici pentru a crede în făgăduinţele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-şi aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adică „în afara Bisericii nu este mântuire”. Şi cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de Biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos şi ar fi întemeiat Biserica?

Şi iarăşi se cuvine a-şi aminti fiecare de cuvântul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului şi aşa şi este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!


Note

1 Deşi nu l-am înfăţişat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam şi Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existenţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu… ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numeşte şi război duhovnicesc.

2 Justificări folosite de protestanţii şi neoprotestanţii americani pentru justificarea masacrelor asupra amerindienilor.

3 Să încerce careva a se sui pe K2 sau alt munte primejdios fără „gps”-uri şi alte asemenea mijloace, pe baza unei hărţi false, mergând pe ideea că „toate drumurile duc în vârf”. Se va convinge iute cât de greşită este o asemenea idee.

<(III) Biserica în epistolele pauline

(V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică >

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă