Violetele de Parma şi Violetele Africane
Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit, crescute în Europa în apartamente şi sere.
Deci nu sunt aceleaşi flori?
Nu.
Hai să ne lămurim!
a) Violetele Europene şi Violeta de Parma
Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi, sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea. Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen, are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă sălbatică etc., etc.
Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din cultura românească, dar şi a întregii Europe.
Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în acelaşi timp delicată şi persistentă.
În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale, gastronomice sau chiar… snoabe.
Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific
(Imagine de BOLESŁAW POLARCZYK de la Pixabay)
Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în folclorul antic european.
Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).
Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3.
În Evul Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi rezistenţă ale plantei.
Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând (pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare. Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este cel deja descris.
Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate, în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după locul de producţie şi florile folosite.
Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma, un noi soi de Violetă: Violeta de Parma.
Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.
Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şi că avea un parfum excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin. Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă. Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.
La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel, Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai! Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma, iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).
Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc (Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.
b) Violetele Africane
Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?
Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.
Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!
Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu, se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).
Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost descoperite în Africa.
Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940). Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire, mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor (1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893.
În cinstea celui care o descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă „floare violetă”.
Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha
Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie 1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.
Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.
Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt categoric diferite.
c) Încurcătură şi descurcătură
Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?
Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.
În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija” neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).
După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici, sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.
Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie supra-numite Violete de Parma.
Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.
Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă. Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului vieţii lui.
Mihai-Andrei Aldea
P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa oricui ştie adevărul.
1 Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar în înţelesul de Violetă.
2 Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice, împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea sunt mai mult de nouă daruri…
3 Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie 2000, sub semnătura lui John Reismiller.
4 De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.
5 Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).
6 Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice. Vorbesc aici despre practica de masă.
România Străveche - Ancient Romania 