Despre nedreptatea lui Dumnezeu (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mulți dintre cei care „m-au cunoscut” prin cele scrise ori rostite (articole, eseuri, cărți, emisiuni, predici etc.) s-au minunat după ce ne-am cunoscut față către față:
– Vă credeam extrem de dur, neîndurător! – îmi spunea, cu mirare, un domn.
Aceasta pentru că și d-sa, ca mulți alții, confundă principiile cu persoanele sau cazurile particulare.

Atunci când este vorba despre principii, într-adevăr, nu negociez absolut nimic. Nu am ce, pentru că Adevărul este Dumnezeu; iar a vorbi împotriva Adevărului înseamnă a fi o satană, a încerca să negociezi Adevărul înseamnă a fi ieșit din minți. Adevărul este. La fel, principiile sunt. Dacă sunt principii. Altfel, sunt minciuni.

Însă cum și cât se aplică un principiu sau altul în cazul unui om?
Aici lucrurile atârnă de multe și nu se cântăresc atât de ușor pe cât își doresc cei mai mulți.
Dacă la principii totul este ori adevăr, ori minciună, în trăire lucrurile sunt un amestec foarte complicat. Iar radicalismul față de trăirea altora este, mai totdeauna, o rătăcire la fel de primejdioasă ca și relativizarea principiilor.
În trăire chiar și Dumnezeu devine, pentru iubire, nedrept.

Căci după dreptate, Dumnezeu ar fi trebuit să părăsească omul atunci când omul s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (care i-a dat absolut tot ce avea – și ce are încă bun).
După dreptate, Dumnezeu ar fi trebuit să lase omul care s-a supus dracilor sub stăpânirea dracilor; să îl lase să fie înghițit de Iad cu toate ale lui și cu toți copiii care aveau să i se nască.
Dar Dumnezeu a pus asemenea pedepse peste om și diavol, încât să dea loc pentru mântuire: și omului căzut, și copiilor lui. O nedreptate, căci „pedepsele” au fost de fapt o uriașă scădere a răutății pe care noul stăpân al lumii (Satana) urma s-o reverse peste om și lume. Deci au fost nu pedepse, ci apărare împotriva înghițirii omului și lumii de către Iad!
Nedrept a fost Dumnezeu și față de nesfârșitele răzvrătiri și răutăți ale oamenilor: le-a pedepsit puțin și pedagogic, mereu cu milă și dragoste, așteptând la nesfârșit îndreptarea.
Și, nedrept, i-a folosit pe oamenii Săi ca să vestească celorlalți adevărul – pe care acești ceilalți voiau să nu îl audă – și să îi cheme la iubire.
Trecâmd peste multe alte nedreptăți săvârșite de Dumnezeu din milă și iubire, ajungem la covârșitoarea nedreptate a Întrupării, trăirii printre noi, Învățăturii Dumnezeiești, Jertfirii pe Cruce, Învierii, Înălțării și celorlalte lucrări făcute de Dumnezeu Fiul pentru mântuirea noastră.
Și câte nu ar mai putea fi înșirate aici, ca să arate dragostea covârșitoare a lui Dumnezeu față de om!

Care om, mereu, se întoarce la răutățile lui, face răzvrătire cruntă față de Dumnezeu, săvârșește potop de blestemății, apoi dă vina pe Dumnezeu pentru că iese rău!

Da, oamenii care înfulecă pornografie mai mult decât înghit câinii sau porcii excremente, care se tăvălesc în cele mai spurcate patimi și răutăți, dau vina pe Dumnezeu pentru răul pe care îl aduc în lume și îl înmulțesc neîncetat!
Doar că, mereu, aceiași oameni își găsesc miliarde și miliarde de scuze pentru păcatele și patimile lor. Supărarea lor pe Dumnezeu nu este pentru răul pe care îl fac ei, zi de zi, cu încăpățânare drăcească. Ei sunt supărați pe Dumnezeu că nu îi extermină sau măcar blochează pe cei care îi deranjează pe ei!
Sau, cam la fel de des, doar pretind că Dumnezeu „dacă ar exista”, ar trebui să anuleze libertatea oamenilor și să desființeze răul. Ca să poată să se mintă și așa că „au liber la rău”.

Vestea tristă este că va veni și clipa în care Dumnezeu va închide răul.
Va închide răul într-un univers al răului, din care Binele se va retrage. Se va retrage până când singurul lucru ce se va mai vedea din el va fi existența acelui univers și a locuitorilor din el. Acolo oameni căzuți și îngeri căzuți, adică îndrăciți și draci, se vor chinui împreună, după libera lor alegere. Acolo este Iadul.
Și binele va fi adunat într-un cer nou și pământ nou în care, vreți sau nu, locuiește Dreptatea O nouă lume, care va crește mereu, în Bine, prin Bine, către Bine, întru Bine, în frumusețea Veșniciei adevărate, plină de Iubire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (06). Despre blocurile comuniste si Români

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mărturisește un domn de 62 de ani:

„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”

Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile.
Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi.
Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare.
Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).

Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor.
Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții.
Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol.
De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța.
Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi.
Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură.
Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ne-ai (m-ai) călit!”

sau

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ești condus de un tâmpit!”

Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”.
De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc.
În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!).
Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.

În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari!
Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit.
Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d.
Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.

Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu al blocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii.
Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor.
Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Aerele nu pot înlocui valoarea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

S-a răspândit de multă vreme un virus cu mii de variante: trufia, îngâmfarea, aerele, mofturile, ifosele, fițele, „șmecheria” etc.
Sunt multe, și tot mai multe, persoane fără personalitate, care își închipuie că valoarea le este dată de obiectele pe care le poartă sau posedă, precum și de aerele afișate.
În același timp, sunt măcinate de goluri interioare pe care nu și le pot explica (și pe care propaganda le atribuie, totdeauna, altora, dacă nu faptului că persoana încă nu e destul de arogantă, nu are destule obiecte etc.).

Adevărul este că aerele nu pot înlocui valoarea.
Termenul românesc de aere se referă exact la convingerile și pretențiile de valoare lipsite de orice substanță („ca aerul”).
În fapt, ești ceea ce ești, nu ceea ce pari.
Sau, invers, indiferent ce pari, ești ceea ce ești.
Restul e minciună (auto-)distructivă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (05). Erau locuinte?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Binele Comunismului (05). Erau locuințe?

Revenim (e pluralul politeții!) cu șirul Binele Comunismului, după al patrulea material al seriei. Aici redăm adevăruri despre Comunismul din România, cu nădejdea că îi vor feri pe unii de propaganda extremismului de Stânga (sau de orice altă orientare!).

Una dintre minciunile comune este:

„Era bine în Comunism că fiecare avea unde să locuiască.”.

Ai zice că până la Ceaușescu (maniacul mutării oamenilor în blocuri), Românii stăteau în masă în corturi, în peșteri sau sub cerul liber!
Parcă vezi „hoardele” de Români dârdâind în frig, topindu-se în arșiță, că „nu le dădea nimeni case”.
Și, iată, veni Comunismul să le ridice barbarilor din corturi, peșteri și de sub frunzare „locuințe”!
Și, iată, Comunismul „a dat case oamenilor”!
Această prostească și otrăvită închipuire este înghițită fără pic de gândire de mulți.
Unii, bătrâni securiști, turnători, colaboraționiști, care oftează după arginții crimelor și trădărilor săvârșite.
Alții, tineri prea puțin obișnuiți să cearnă ideile culese din familie, societate, internet.

Adevărul este însă că Românii au fost scoși cu forța din casele lor de Comunism, ca să fie închiși în pușcăriile numite blocuri.
Rostul acestei mutări nu a fost „să se dea case Românilor”!
Dimpotrivă, a fost să se ia casele și pământurile Românilor, iar aceștia să fie mutați în spații mici, în care nici pereții nu erau ai lor, unde putea fi supravegheat și ce spun, și ce mănâncă, și cu cine se întâlnesc, orice!

La curte, Românii aveau o bucată de grădină: creșteau acolo mărar, pătrunjel, usturoi, ceapă, morcovi, roșii, varză, ștevie și multe altele. Aveau ce pune pe masă, măcar cât de cât!
Dacă era puțin mai mare curtea, și era loc și de ceva buruiană, se puteau crește și niște păsări: găini, gâște, porumbei, rațe, curci…
Până la mijlocul anilor ’90 ulițele satelor încă erau pline de păsări; încă era greu să șofezi repede prin sate, că te pândea primejdia să lovești găini sau gâște sau curci sau rațe.
Ei bine, așa erau ulițele satelor cu case.
Căci acolo unde Comunismul le-a ras, înlocuindu-le cu blocuri, era gol, sărăcie, foame.

La fel era și în „satele orașelor”.
Căci orașele erau împărțite în mahalale (în care stăteau mai ales străini, după fel sau amestecați între ei, ori și cu Români) și sate, care erau vechi așezări românești, cu rosturile lor.
În „mahalalele românești”, cum li s-a spus mai apoi de intelectuali și administrație, fiecare curte avea cel puțin un pom: păr, sau măr, sau nuc, sau cireș, sau gutui, sau prun, sau alun, sau smochin, ce îi plăcea familiei. Multe curți aveau câțiva pomi. Cu fructele lor.
Aveau și o grădiniță (pentru zarzavaturi), unele și o grădină (pentru legume).
Și nu puține aveau găini, porumbei, gâște etc.

Altfel spus, o casă românească era o țărișoară în sine, cu resursele sale și libertatea sa.
Asta a vrut Comunismul să nimicească!
De aceea s-au ras casele și curțile oamenilor.
De aceea s-au construit blocuri nesigure, insalubre, înghesuite, prost gândite, de multe ori prost construite.
Ca să se ia Românului orice libertate!

De aceea au pus „faraonii Comunismului” zeci de mii de sclavi să construiască în nebunie blocuri.
Blocuri construite din banii poporului, iar apoi plătite de poporul silit să se mute în ele de Comunismul care le furase și nimicise casele și curțile.
Adică Ceaușescu nu a dat case ori locuințe, Comunismul nu a dat case ori locuințe. Că nu le-au ouat ei, nu le-au moștenit și nu le-au dat, din cuibarul sau moștenirea lor, pe gratis.
Nu Comunismul sau Ceaușescu „a construit”: oamenii au fost siliți să construiască pușcăriile în care au fost mutați cu de-a sila, locurile de muncă forțată în care au fost obligați să se angajeze.
Ca să fie, pentru totdeauna, sclavii sistemului.

Acesta este „binele” locuințelor comuniste, adică a blocurilor.
De aceea orice Român care poate, se mută la casă.
Pentru că blocurile sunt, în sine, pușcării mascate, gândite și construite ca atare.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

ø;

Cum se alege perechea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Atât din greșelile mele, cât și din ale altora, precum și din alegerile bune pe care le-am văzut, am adunat câteva legi pentru alegerea perechii pe și de viață. Sunt numai cinci, deci merită să le citiți.

1. Să fie de gen opus. Lipsa diversității în cuplu este, dincolo de propaganda sclavagistă, rodul lașității orgolioase și egotiste, al despărțirii de Adevăr.

2. Să muncești alături de candidat/candidată cât mai mult înainte de a face un pas hotărâtor. Cunoști un om doar după ce muncești (mult) alături de el. Până la muncă sunt măști, pretenții, machiaje. Doar muncind împreună cad măștile, se limpezesc pretențiile, se spală machiajele. Doar în muncă îl cunoști pe celălalt (o cunoști pe cealaltă). Deci, trebuie să munciți alături cât mai mult!
Cum să muncim împreună?
Sunt nenumărate lucrări frumoase care se pot face alături de persoana „bănuită că ar putea fi perechea” (sau ce este dorită ca pereche). Sunt drumeții (în grup, niciodată în doi!), sunt tabere de supraviețuire (în care multe lucruri ascunse ies la iveală!), sunt foarte multe lucrări de voluntariat (plantat copaci și pomi pentru împăduriri sau reîmpăduriri, pentru îmbogățirea fondului forestier, pentru oprirea eroziunilor și/sau alunecărilor de teren; îndreptat și vopsit gardul pentru bătrânii singuri, făcut cumpărături pentru aceștia, dusul lor la medic; tăiat lemne pentru copiii orfani, bătrânii singuri, mânăstiri de maici, azile de bătrâni etc.; refăcut sau construit case pentru cazuri sociale; refăcut sau construit biblioteci, școli, cabinete medicale, clinici, spitale, biserici, mânăstiri, azile etc.). Mergeți împreună la cel puțin zece asemenea acțiuni, adunați, adică, măcar 40 de zile de muncă împreună.

3. Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. Acele scăderi vor fi acolo toată viața: poți să le duci o viață întreagă? Dacă da, există o șansă să puteți fi o pereche adevărată. Dacă nu, nu există nicio șansă pentru așa ceva.
Aici avem o mare încercare, pentru că cei mai mulți se uită după „calități”. Care, de cele mai multe ori, sunt doar o vedere înfierbântată sau idealizată a celuilalt. Dar și dacă există acele calități, se supun unei legi absolute: după o vreme împreună calitățile nu se mai văd, rămân scăderile, defectele, neputințele etc. Și dacă nu le putem duce, despărțirea este sigură.
Desigur, una dintre ostenelile duhovnicilor (și ale altor îndrumători adevărați, fie ei nași de căsătorie, părinți etc.) este să îi ajute pe soț și soție să își vadă unul altuia părțile și lucrările bune. Asta ajută cât de cât, dar… Dacă ar fi ceva ușor, nu ar fi osteneala amintită.
Ca urmare, alegeți-vă perechea după scăderi (defecte) și țineți minte că îi găsiți scăderile după ce munciți îndeajuns împreună.

4. Să aveți aceeași credință, același sistem de valori. Dincolo de spectacole cinematografice, „dragostea învinge” rămâne o lozincă moartă, pentru că nu știm să iubim. Dragostea adevărată există doar în adevăr, se bucură de adevăr, nu acceptă înșelăciunea (inclusiv auto-înșelarea). Am cunoscut mii de oameni implicați în „cupluri mixte valoric”. Totdeauna sunt suferințe și greutăți uriașe. În folclorul românesc cererea cea mai mare către Dumnezeu a celui singur sau a celei singure este să își găsească „pereche pe sufletul meu”. Adică având aceleași valori. Pot să fie milioane de fluturași, steluțe și floricele, unicorni, scântei, curcubeie, țopăieli, romantisme etc. După câteva luni de căsnicie, cel mult câțiva ani, rămân lipsurile, contrastele, nepotrivirile (revezi pct. 2. și 3.). Cuplurile identice ori diferite etnic sau rasial au rezistat doar dacă aveau același sistem fundamental de valori. Încercați să țineți minte și să înțelegeți acest lucru: vă place sau nu, dacă aveți aceeași credință, aceleași valori, aveți o mare șansă de viitor; dacă nu aveți aceeași credință, aceleași valori, 100% vă veți despărți.
Aici merită amintit că mai ales femeile, dar nu de puține ori și bărbații, se iau după două minciuni:
– se va schimba (celălalt); nu, nu se va schimba, ori se va schimba exact așa cum nu vrei.
– o să mă dau după el/ea până ori mă obișnuiesc, ori se schimbă; nu funcționează, pentru că nimeni nu poate lucra împotriva firii lui, nimeni nu poate să mintă la nesfârșit fără să fie distrus de minciuna în care trăiește.
Deci, alegeți-vă ca pereche omul ce are aceleași valori, aceeași credință.

5. Căsătoriți-vă din interes. Această lege v-a șocat, nu-i așa? Respirați adânc și încercați să vă aduceți aminte că sunteți o persoană inteligentă, deschisă către alte idei și păreri. Deci puteți urmări și o idee atât de șocantă!
Revin: căsătoriți-vă din interes!
Această lege este, de fapt, sinteza celorlalte patru legi de mai sus.
Ca să faceți bine altora trebuie să vă fie bine dumneavoastră. Sigur, pe cât poate să fie bine în această lume supusă răului. Deci cuvântul nostru nu este aici despre un bine absolut, ideal, de neatins. Dar, vă amintiți de punctul 3. ? Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. De ce? Pentru că scăderile, defectele, neputințele etc. celuilalt trebuie să fie cât putem duce fără să ne facem rău!
Altfel spus, intrăm într-un cuplu (într-o relație) ca să ne fie bine. Ne căutăm perechea ca să trăim bine împreună, nu ca să ne chinuim unul pe altul!
Deci, trebuie să ne cunoaștem și să ne urmăm interesul.
Pețitul de pe vremuri urmărea acest lucru, astăzi înlăturat de otrăvurile romanelor „de dragoste” (= de împătimire patologică) și ale filmelor „de dragoste” (= de împătimire patologică).
Pentru binele tău, pentru binele perechii tale, pentru binele vostru, trebuie să îți cunoști și să îți urmezi interesul. Altfel, după cum am spus, vă veți chinui reciproc, vă veți răni unul pe altul, poate chiar vă veți distruge unul pe altul.
Dar dacă vă cunoașteți și vă urmăriți interesul, amândoi, veți putea cu adevărat să vă armonizați. Vă veți cunoaște valorile și credința, putințele și neputințele, scăderile și înălțările, binele și răul. Și le veți pune în slujba intereselor voastre. Pe care vi le cunoașteți și v-ați hotărât să le urmați.
Între 80 și 90% din căsătoriile „din interes” rezistă până la capăt. O mare parte din nereușite se datorează unor schimbări de neprevăzut și catastrofale.
În schimb, 60-80% din căsătoriile „din dragoste” se sfărâmă. Pentru că lipsa cunoașterii adevărate a celuilalt, lipsa credinței comune, lipsa valorilor comune, lipsa interesului comun duc la un haos, la o anarhie, ce se termină prin sfărâmarea relației. Excepțiile sunt alcătuite de cei care izbutesc să își găsească interesul comun, credința comună, valorile comune și să le urmeze. Dar… sunt excepții!
Legea sau regula este că reușita aparține căsătoriilor din interes.
Ori, pe românește spus, căsătoriilor cu rost. Făcute de cei care și-au înțeles rosturile și au înțeles rosturile unirii într-o familie, asumându-și cu adevărat aceste rosturi.

Iată, v-am spus vouă!
Dumnezeu să vă ajute!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Photo by TruShotz on Pexels.com