Iubitul nostru împărat! (I)

Mihai-Andrei Aldea26 comentarii

21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi.

constantin-cel-mare - b.jpg

Constantin I sau Constantin cel Mare a rămas în sufletul Românilor sub numele de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Numele său a fost, de fapt, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.
Născut în 27 februarie 272, la Niş (anticul Naissus), în sudul Timocului, el a fost fiul Împăratului Constanţiu cel Verde (Verde Împărat, putem spune, zâmbind basmelor copilăriei) şi al Împărătesei Elena.

Împăratul Constanţiu cel Verde (Chlorus) era născut în Dardania, aflată între Iliria (azi Bosnia-Herţegovina), Moesia, Tracia şi Macedonia. Dar părinţii săi erau din Iliria. O provincie în care vechiul amestec traco-ilir fusese îmbogăţit sub Traian şi urmaşii săi prin coloniştii aduşi din Dacia. Legăturile daco-ilire (şi dardano-dacice) sunt foarte strânse în epocă. Împăratul Galerius, ai cărui străbuni erau din Dacia nord-dunăreană, este un exemplu, dar nici pe de parte singurul. Împăratul Constanţiu cel Verde era, de altfel, înrudit şi cu Galerius, dar şi cu alţi înalţi conducători romani de origine traco-iliră.

Pe atunci Romania („Imperiul Roman”) era într-o frământare foarte puternică, într-o nelinişte grea.
Trupele militare nu erau plătite bine, îşi primeau banii cu întârzieri mari, descurcându-se greu. Una din cauze era corupţia tot mai puternică, pe model grecesc, ce se răspândise în administraţie. Administraţia avea obligaţia de a construi şi întreţine drumurile, podurile, viaductele, băile şi şcolile publice, tribunalele şi alte clădiri de folos obştesc. Lucrări făcute de obicei cu cei mai bune lucrători ai ţării: ostaşii.
Legiunile romane, în primul rând, uneori şi auxiliile, ridicau zidurile cetăţilor şi valurile de apărare, construiau podurile, drumurile şi apeductele şi celelalte construcţii publice. Fiind socotite de importanţă strategică, acestea nu puteau fi lăsate în seama altcuiva.
Iar pentru aceste lucrări ostaşii erau plătiţi, completându-şi astfel solda.

Corupţia administrativă a făcut ca, pas cu pas, lucrările să fie plătite tot mai prost ori chiar să fie lăsate unor „confrerii de meşteri” civili, aflaţi la mâna administraţiei civile. Aplicându-se, avant la lettre, principiul comunist „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În acelaşi timp, feluriţi ofiţeri de origine traco-iliră voiau să ajungă la putere şi promiteau sume uriaşe trupelor care îi sprijineau. Cea ce făcea, pe de-o parte, ca forţa militară să fie cheltuită în lupte interne – şi era o cheltuială imensă. Iar, pe de altă parte, ca cei ajunşi la putere să dea banii promişi celor care îi sprijiniseră, nedreptăţind restul unităţilor militare. Şi sădind astfel sămânţa altor tulburări.
După care foloseau alte sume uriaşe pentru propriile plăceri şi megalomanii.

Aceste lupte interne, acest avans al corupţiei şi tulburării aveau loc în vreme ce uriaşe populaţii barbare – Germanii, în primul rând, însă şi felurite triburi asiatice – se adăugaseră Persiei în atacarea Romaniei.
Căci bogăţia acesteia era cunoscută până departe. Vasele romane, de o calitate superioară, podoabe şi arme romane au fost găsite de arheologi pe ţărmurile Mării Baltice şi în multe locuri dinspre Munţii Urali. Chiar şi Chinezii, atât de îndepărtaţi de Romania, cunoşteau legende privitoare la bogăţia şi frumuseţea acesteia. Ceea ce a atras jefuitorii.

Răutatea vremurilor era uşor de văzut. Şi era resimţită de cei mai mulţi, chiar dacă mai toţi se bucurau, când puteau, de roadele corupţiei. Cine era de vină? Administraţia, propaganda grecească, trupele implicate în lovituri de stat, generalii care voiau tronul, barbarii veniţi după jaf? Prea mulţi ca să poţi da vina pe ei! Aşa că vinovaţii declaraţi (ţapii ispăşitori) erau… creştinii. Da, pe aceştia se dădea vina pentru tot ce mergea rău în ţară.

Deşi erau doar undeva în jur de 8% din populaţia ţării; deşi nu li s-a putut niciodată reproşa vreo purtare urâtă faţă de cineva; deşi erau cei mai corecţi cetăţeni ai Romaniei, creştinii „erau de vină” pentru tot. Credinţa lor într-un singur Dumnezeu, Sfânta Treime – concept de neînţeles pentru păgânii dezinteresaţi de subtilităţile creştine – era declarată ateism şi ofensă adusă zeilor. Şi, se spunea, datorită acestei ofense merge rău Romaniei, căci zeii, supăraţi, pedepsesc Terra Romanorum.

Ca urmare, creştinii erau pedepsiţi în fel şi chip. Erau jefuiţi de bunurile lor, erau bătuţi, alungaţi din funcţii, băgaţi în închisori, torturaţi, ucişi. Lepădarea de Credinţă era singura cale de scăpare din această persecuţie.
Dar creştinii, asemenea Împăratului Ceresc Întrupat, Iisus Christos, mergeau curajoşi la închisoare, la chinuri, la moarte. În arenele în care erau ucişi cântau cântece de bucurie, văzând moartea ca o trecere în Împărăţia Cerurilor, în veselia, lumina şi frumuseţea acesteia. Pentru ei moartea era biruinţă.
Nobilii şi marii funcţionari creştini, odată despuiaţi de averi şi închişi în temniţe, făcuţi sclavi şi puşi la muncă silnică, primeau cu bucurie aceste încercări. Libertatea lor faţă de averi şi funcţii era înspăimântătoare pentru păgâni. Şi era un contrast uriaş, zguduitor, cu lăcomia, corupţia şi goana după plăceri care bântuiau ţara.
Ceea ce sporea ura şi teama faţă de ei. Erau de neînţeles, deci erau înspăimântători. Deci erau de vină pentru tot şi trebuia să fie nimiciţi… Tristă, veşnică reacţie a corupţiei în faţa curăţiei, a răutăţii în faţa bunătăţii.

În armată se petrece, totuşi, un fenomen invers.
Pe de-o parte, foarte mulţi ostaşi Gali, Traci, Iliri şi Sciţi vedeau în curajul creştinilor, în bucuria lor în faţa morţii, un ideal. Ce răspundea propriei lor chemări. Şi se converteau. Sunt cazuri în care zeci şi sute de ostaşi, ba chiar mii, se convertesc, se botează. Şi devin oşteni mai buni decât fuseseră. Sfântul Andrei Stratilat cu cei aproape 2.600 de ostaşi ai săi este o asemena pildă.

Unii generali şi ofiţeri, chiar traco-iliri de origine, îi prigonesc pe ostaşii creştini. Îi ucid pur şi simplu. Sau îi trimit în cele mai primejdioase bătălii, în condiţii extrem de proaste, încercând să-i distrugă. Fără a se gândi la pierderile suferite de ţară prin irosirea unor asemenea resurse militare, prin înfrângerile care puteau să aibă loc. Dar în foarte multe cazuri ostaşii creştini nu doar că luptă cu un eroism nemărginit – asta o făceau totdeauna – dar chiar câştigă împotriva tuturor şanselor. (Sfântul Andrei Stratilat, de pildă, învinge trupele persane care distrugeau legiuni întregi, deşi avea doar o jumătate de legiune sub comandă. Însă toţi ostaşii erau creştini…)

Acesta este fundalul pe care, în 306, urcă pe tron, la Roma, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Pierderea cititului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

parintele-iustin-parvu

„Oamenii au dat cartea pe televizor, dar televizorul îl face pe om să nu mai gândească, să ia toate informaţiile de-a gata, fără să se mai implice cu mintea.”

Părintele Justin Pârvu

Mânăstirea Paltin – Petru Vodă, pe scurt

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Munţi Paltin Petru Vodă

În inima Carpaţilor, în Munţii Stânişoarei (o imagine, mai sus), există un sat cu nume de basm: Petru Vodă.
Acest sat a fost scena multor întâmplări istorice, de la unele străvechi şi până la altele destul de noi (precum confruntarea dintre Rezistenţa Anticomunistă şi colaboraţioniştii consăteni, de pildă).

Venind dinspre Târgul Neamţ, pe Valea Ozanei, se trece de Satul Plotun (incult rebotezat „Pluton”, bătrânii folosind încă numele vechi, care înseamnă elan – Alces alces – un animal pe care îl credem neapărat nordic, dar ce a trăit şi la noi…). Încă din acest sat încep curbe tot mai ascuţite, care continuă nu doar până sus – la Popasul Petru Neamţ – ci şi dincolo, în coborâre.

Şi se ajunge în satul Petru Vodă. În care primul drum la dreapta duce spre mânăstirile Paltin Petru Vodă (maici) şi Petru Vodă Deal (călugări).

Satul Petru Vodă spre Mânăstirea Paltin

Aceasta este o poză aproape de ieşirea din sat, înspre Mânăstirea Paltin Petru Vodă.

Drumul continuă într-un peisaj uluitor. Şi, după un anume urcuş (dacă mergeţi, o să-l ţineţi minte), coboară trecând pe lângă o troiţă, numită adesea „Troiţa Maicii Tatiana”.

Troiţa Maicii Tatiana

Această troiţă este îngrijită de o călugăriţă născută în Siberia şi numită Tatiana. Mama ei, româncă din Basarabia, a fost deportată însărcinată fiind, aşa cum au fost deportate multe femei basarabence pentru „crima” de a fi românce. Soţii erau trimişi la Vorkuta, în minele de plumb de la Cercul Polar, sau în alte lagăre de muncă forţată şi exterminare sovietice. Prin minune, copilul a trăit. Şi poartă de grijă troiţei care, după o străveche tradiţie românească, arată şi apără izvorul de apă curată, de munte, din apropiere.

Mânăstirea Paltin Petru Vodă este o mânăstire destul de nouă şi deosebită.
Întemeiată de unul dintre martirii prigoanelor comuniste, Părintele Justin Pârvu (1919-2013), mânăstirea are, de fapt, două începuturi.

Locurile au fost adăpost al sihaştrilor din vremuri străvechi, ca toate locurile din jurul Ceahlăului. Munte care a fost un centru al isihasmului românesc din Moldova şi Transilvania Carpaţilor Răsăriteni.
Chiar numele satului se trage de la întâlnirea Domnitorului Petru Rareş (în 1538) cu sihaştrii de aici, în vremea în care, trădat de unii boieri şi vânat de turci, îşi căuta adăpost. Ei i-au prezis că va elibera ţara şi se va întoarce pe tron, aşa cum s-a şi întâmplat.
Biserica pe care acest domnitor a construit-o în munte a fost mutată mai târziu – în timpul prigoanelor anti-ortodoxe din vremea lui Cuza – în Satul Largu, unde există până astăzi.

Al doilea început al Mânăstirii Paltin, după cel al moştenirii sihăstreşti, este pus de Părintele Justin Pârvu.
Arestat şi torturat pentru iubirea sa, deschis mărturisită, pentru Dumnezeu şi Neamul Românesc, acesta va trece prin toate încercările cu demnitate deplină.
Chiar şi după lichidarea de către regimul ceauşist a sistemului „deţinuţilor politici”, şi „eliberarea sub supraveghere” a acestora, Părintele Justin Pârvu a continuat aceeaşi lucrare creştină. Spovedea şi sfătuia duhovniceşte, era aproape de oameni. Reţinut şi arestat în repetate rânduri, mutat de colo-colo de autorităţile comuniste, şi-a îndeplinit lucrarea de apostol fără oprire. În foame şi frig, în zdrenţe, în ciuda bătăilor şi batjocorilor suferite din partea comuniştilor.

După 1989 revine pe plaiurile natale. Şi vin la el mulţi, tot mai mulţi căutători ai trăirii sincere a Credinţei.
Pas cu pas, locul său de retragere devine o mică mânăstire.
Unii părinţi se sihăstresc în apropiere.
Preoţi care fuseseră şi ei în închisoare, dar şi ucenici ai acestora, vin alături de Părintele Justin.
Apare Mânăstirea Petru Vodă Deal (cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril), apoi Mânăstirea Paltin Petru Vodă (de maici), la câţiva km depărtare.

Hartă Paltin Petru Vodă 02b

Aici se vede locul în care trebuie făcut la dreapta spre Mânăstirea Paltin Petru Vodă (de maici). Celălalt drum se opreşte la Mânăstirea Petru Vodă Deal (de călugări).

Părintele Justin Pârvu spunea:

„Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi.”

Mânăstirea Paltin Petru Vodă a fost dedicată împlinirii acestui ideal al iubirii creştine.

Mân. Paltin Petru Vodă, biserica şi azilul

Se pot vedea aici, la cam 5 kilometri de sat, biserica mânăstirii – într-un stil arhitectonic românesc vechi – şi clădirea numită, de obicei, „Spitalul” sau „Azilul”.
Pentru că, de fapt, clădirea îndeplineşte şi aceste funcţii.
Aici sunt îngrijite de maici în jur de 40 de bătrâne.
Tot aici se află un cabinet medical şi unul stomatologic, asigurând primul ajutor atât de necesar.
Tot în această clădire, la etajul doi, se află chilia în care a trecut în Veşnicie în 2013 Părintele Justin Pârvu. Acum devenită, împreună cu camera alăturată, muzeu memorial. Care s-a extins prin adăugarea de obiecte ale sfinţilor din prigoanele comuniste (ca cele care au aparţinut lui Radu Gyr sau Ioan Ianolide).

Bătrânele din azil se bucură de o bucătărie în care maicile gătesc după cerinţele medicale ale fiecăreia dintre ele. Au o sală de mese comună, un paraclis, spaţii de întâlnire şi alte facilităţi. Cele care se deplasează greu sau sunt imobilizate sunt servite la pat.

20170519_115611 - b.jpg

În această fotografie avem în dreapta „Azilul”, mai în faţă biserica, iar dincolo de ele unele dintre chiliile maicilor. Aceleaşi pe care le vedem şi în poza următoare:

Paltin Petru Vodă chilii trapeză

Făcută dinspre clopotinţă – biserica şi Azilul sunt undeva în stânga, sus – această imagine cuprinde nu doar munţii atât de frumoşi, cu pădurile lor de amestec (foioase şi conifere). Ci şi câteva clădiri, într-un foarte frumos stil arhitectonic românesc vechi – adaptat în parte la materialele de construcţie contemporane.
Avem întâi chilii, apoi o clădire care la etaj are chilii şi la parter bucătăria de obşte şi două trapeze (trapeză = sală de mese în mânăstire). Aici iau masa nu doar maicile, ci şi toţi pelerinii care poposesc la mânăstire.
Mai în spate sunt alte chilii şi brutăria – în care maicile fac pâine, plăcinte, cozonaci etc., spre bucuria pelerinilor. Apoi alte chilii, biblioteca, atelierul de icoane…

Nu am fotografiat aici „Şcoala” sau „Copiii”, clădirea în care mânăstirea poartă de grijă, cu multă dragoste, unor copii din familii care nu au posibilitatea să îi ţină în şcoală. Maicile îi îngrijesc, le asigură rechizite, haine, mâncare – au bucătărie proprie, singura în care apare şi carnea în meniu în mod constant, conform nevoilor copiilor aflaţi în creştere. Mânăstirea îi duce şi aduce de la şcoală, iar maicile cu pregătire pedagogică asigură şi meditaţiile necesare pentru teme şi pregătire suplimentară. În vacanţe copiii sunt, de obicei, în familiile lor, dar mânăstirea nu îi uită, asigurându-le excursii şi tabere.

Desigur, totul se face şi datorită unor mireni care au bucuria de a împlini cuvântul iubirii creştine. Un exemplu este acela al creştinilor din Judeţul Constanţa care asigură de ani de zile taberele la mare pentru aceşti copii din inima Carpaţilor. Dar mai sunt şi alţii care vin în ajutorul maicilor în această lucrare frumoasă.

Biserica

Biserica Mânăstirii Paltin Petru Vodă

 

şi clopotniţa,

Clopotniţă Paltin Petru Vodă

sunt exemple de arhitectură frumoasă, românească, după vechile noastre tradiţii.
Desigur, biserica este inima liturgică a mânăstirii, în vreme ce glasul clopotelor din clopotniţă cântă peste munţi, întregind simfonia Pădurii celei Mari.

În dreapta clopotniţei se află altă clădire, construită după acelaşi chip al arhitecturii româneşti tradiţionale:

20170517_201833 - b.jpg

La demisol ea are atelierele în care se fac tincturile din plante – se vând la parter, prima uşă în stânga. În afară de magazinul de tratamente tradiţionale – numai în ultimii ani s-au brevetat de către mânăstire cca. 30 de asemenea medicamente-leacuri – la parter se mai află atelierele de croitorie şi broderie. La etaj, alt atelier de icoane şi, de aşteptat, alte chilii.

Deşi de foarte mare ajutor, donaţiile pelerinilor şi ale iubitorilor Mânăstirii Paltin sunt departe de a putea asigura necesarul zilnic.
Mânăstirea are 130 de maici – călugăriţe, rasofore, surori -, bătrâne, copii etc., dar şi un număr mare de pelerini, la care se adaugă familii mai modeste pe care mânăstirea le sprijină.
Pelerinii sunt primiţi – în măsura locurilor libere, desigur – între una şi trei nopţi. Fără plată. De la curăţenia din camere şi până la spălarea aşternuturilor, de la obţinerea produselor de bază şi până la gătit, pusul şi strânsul mesei etc., totul este făcut de maici. Există şi voluntari care vin uneori să ajute.
Sunt tineri români care vin din felurite părţi ale ţării – de la Borsec, Târgu Mureş, Gherla, Cluj etc. şi până la cei din Moldova, Muntenia sau Dobrogea – şi simt nevoia să sprijine, fie şi o zi, lucrările ce se fac aici. De la tăiatul lemnelor şi până la grădini, este mereu mult de muncă.

20170515_123604 - b.jpg

Aici, de pildă, se văd caprele mânăstirii – aduse de la păscut.
De la ele şi de la vaci – care au alte grajduri – vin laptele, smântâna (atât de bună!) şi brânza pentru copii şi bătrâne.
Există şi grădini şi solarii, precum acestea:

Paltin Petru Vodă

Într-un cuvânt, se munceşte din greu. Căci, precum credinţa fără fapte, moartă este, la fel şi iubirea nelucrătoare.

Istorie, cultură, Credinţă, iubire, milostenie, muncă, rugăciune…
Mânăstirea Paltin Petru Vodă cuprinde toate acestea, şi încă multe altele.
Descrierea noastră, chiar dacă poate părea lungă, este, de fapt, extrem de scurtă.
Mai multe poate afla fiecare. Fie de pe site-ul mânăstirii (http://www.paltin-petruvoda.ro/) sau al revistei „Atitudini” (http://www.atitudini.com/), editată aici, fie, desigur, la faţa locului.

Mânăstirea Paltin Petru Vodă, aflată în inima Carpaţilor şi a Pădurii celei Mari, duce mai departe Vechea Cultură Românească, în tot ce are aceasta esenţial: Credinţă vie, lucrătoare, Învăţătura lui Hristos, milostenie, muncă, lupta de curăţare şi dezvoltare personală, dragostea faţă de tradiţie şi faţă de natură etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea

Principiul armelor egale

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu este corect.
A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe, etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor.”

„The principle of equal weapons requires for the honest man to not get away from using unpleasant procedures when the opponent is unfair.
Do not use weapons equivalent with the enemy’s ones, under the word of nobility, it is not a proof of superiority, but of stupidity and treason to the principles you defend and to the innocents you give away to robbers.”

Nicolae Steinhardt

Filonul de aur

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Acest eseu a fost scris pentru suplimentul cultural al ziarului „Flux” din Chișinău (cândva în 2003 sau 2004). Salvat întâmplător pe o dischetă, a fost republicat pe site-ul Sfântul Daniil Sihastrul.

– De ce nu vrei să te supui Împărătesei și să devii greco-catolic,
lăsând Ortodoxia? (comisia imperială)
– Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere
împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile și cu picioarele acestea,
și cu tot trupul meu, am lucrat zi și noapte ca să plătesc dările.
Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet,
pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri,
și nici o putere omenească nu-l va putea îndoi.
(un țăran român din Ardeal)

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care știe a se împărtăși de Veșnicie. Fiecare popor poate aduna averi și comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar și aurul ruginește, și orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbușesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc și pier. Peste ruinele unor orașe și țări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte orașe și țări, tinere, obraznice și – din pricina inconștienței vârstei – sigure de puterea lor. Dar și ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină și uitare. Și iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufașe, la fel de sigure de puterea și veșnicia lor ca și cele moarte. O singură comoară este veșnică: sfințenia. Și sfinții sunt cea mai mare avere a unui neam, și pecete și mărturie a unirii dintre acel neam și Dumnezeu.

Sfințenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Și această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieții, în care sunt înscrise cele veșnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.

Izvorâtă din minunata naștere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică și Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creștine. S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc și devenind totodată pârți sfinte ale lui, așa cum sunt Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinții Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit și Sila, întemeietori ai Neamului nostru. Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuși și al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut și zidit urmași. Aceștia au dat Bisericii și Neamului roadele sfinte și curate ale vieții veșnice. Primii dintre ei au fost numeroșii martiri de la Dunăre și sfinții cei întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena.

Dar la Dunăre s-a format o adevărat școală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinți ai Tomisului și până la cei din Timocul de astăzi și de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credința lui Christos în fața unui împărat eretic se leagă și prima mișcare națională spontană din istoria noastră. Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme și fiind dispuși mai curând a muri în luptă sau a porni și ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. Și împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. Tot din Dicia sau Dobrogea au ieșit și Sfinții Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Nașterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos și Camasis, ale căror moaște au fost găsite la Niculițel, în cel mai vechi martiricon (creștin) din lume, călugării „sciți” care au impresionat întreaga lume creștină cu adânca lor teologie… și mulți, mulți alții. Și tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieții sale până în Asia Mică și Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumărați martiri și chiar Fericitul Ieronim, născut la granița dintre provinciile Panonia și Iliria.

Iată că, înșirând la iuțeală doar câțiva dintre sfinții noștri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. Iar șirul lor a continuat peste veacuri. Legați prin legături duhovnicești peste vremuri și locuri, se bucură în aceeași bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, Binecredinciosul Împărat Iustinian, Ștefan cel Mare și Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. Sfinții martiri din primele vremuri creștine au fost doar începutul uriașei oștiri de martiri și mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. În Pind sau în Iliria, în Crișana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile și culmile Carpaților ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credința lui Christos. În fața păgânilor și ereticilor romani, greci, avari, goți, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au știut a păstra demnitatea creștină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârșit curaj hotarele vieții și ale morții în necuprinsul Dumnezeirii.

Pentru a-i înșira pe toți, ar fi nevoie de o lucrare mai mare ca Proverbele Românilor de Iuliu Zanne. Și așa fiind, pe cine să lași deoparte și pe cine să pomenești? Să vorbești de cei care au știut a da Evanghelia migratorilor slavi, unguri sau turci? Să pomenești de acei Români ardeleni care au stat neclintiți în Adevăr în vremuri în care flăcările bisericilor și mânăstirile lor – distruse și cu tunurile de nefârtații papistași – se înălțau până la Ceruri? Să amintești de lacrimile și rugăciunile, și de luptele de nedescris, prin care Românii dinspre Nistru și Nipru, ori din Crimeea, au păstrat Credința străbună în două mii de ani de necurmată furtună? Să istorisești durerile și suferințele îndurate pentru Christos de atâția și atâția Români din Epir, Tesalia, Macedonia, Dalmația și alte pârți sudice? Să înfățișezi luptele duhovnicești date de atât de mulți monahi ai Neamului nostru în sihăstrii, schituri și mânăstiri din toate colțurile Bisericii lui Dumnezeu? (De multe ori atât de neștiuți, atât de smeriți… încât abia li se cunoaște prezența, deși li se simte atât de bine rugăciunea!)…

Nu vom vorbi însă despre ei, și nici despre alții asemenea lor. Vom spune însă câteva cuvinte despre un sfârșit de secol plin de durerea și urâciunea pustiirii, plin de asuprire cruntă pentru toți Românii. Despre sfârșitul secolului XX. O epocă în care toți Români se aflau sub apăsarea a felurite puteri străine, în care chiar și în România doar unii dintre Români puteau să-și folosească limba maternă, alții fiind, asemenea celor din teritoriile ocupate, nevoiți a folosi limbile migratorilor aflați la putere. O epocă în care păgânismul sfruntat și nerușinat al ateismului a încercat să șteargă Chipul lui Christos din inimile și mințile tuturor creștinilor. O epocă ce a izbutit să distrugă nenumărate suflete, ce a reușit să introducă în inimile atâtor Români necredința, desfrâul, lepădarea de Dumnezeu, lepădarea de Neam și Limbă, lașitatea…

Și totuși! Într-un asemenea ev întunecat, Dumnezeul luminilor a ridicat alți și alți stâlpi de foc, în temnițele Basarabiei și în ghețurile Siberiei, în pușcăriile din România, Bulgaria, Grecia sau Iugoslavia, în păduri și în catacombe, în cartierele muncitorești și în sate arse de lăcustele colhozurilor și CAP-urilor. Doar în România, peste 20 de ierarhi au trăit și murit ca mărturisitori a lui Christos; și mii și mii de preoți, și încă și mai mulți călugări, și încă și mai mulți mireni au fost închiși, torturați, și de multe ori uciși pentru aceeași sfântă mărturisire. Trecuți prin chinurile lagărelor și pușcăriilor, prin batjocorile gardienilor și colegilor de suferință, prin răutatea celor care au ales o libertate fizică ce îi costa sufletul, ei s-au lămurit ca aurul și argintul în foc, limpezindu-și frumusețea Chipului lui Dumnezeu și înaintând tot mai mult în asemănarea cu El. Părintele Dimitrie Bejan sau părintele Dumitru Stăniloae, părinții Sofian Boghiu, Damian Stog, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu, părinții Ilie Lăcătușu, Adrian Făgețeanu și Nifon Petruș sunt doar câțiva dintre cei care s-au învrednicit a se arăta vase alese ale lui Dumnezeu, înfrângând pe prigonitori și păstrând lumina lui Christos pentru ei și, mai ales, pentru ceilalți. În închisori sau între capetele plecate din afara închisorilor, ei au fost purtători de Adevăr și demnitate, mărturisind pururea cele ale Adevărului, eliberând nenumărate suflete din lanțurile necredinței și deznădejdii.

Există un cuvânt al Mântuitorului în care îi ceartă pe farisei pentru că declarau „dacă am fi trăit în vremea părinților noștri nu am fi fost părtași cu ei la uciderea proorocilor”(Mt.23.30). De ce îi ceartă? Pentru că prin acest cuvânt ei se dădeau de gol a fi – la nivel spiritual, desigur, dar acesta este esențialul – urmași nu ai proorocilor, ci ai ucigașilor acelora. Ei nu se simțeau, nu se vedeau, ca urmași ai proorocilor. Se vedeau – și chiar erau! – urmașii ucigașilor. Pentru că păstrau aceeași gândire și trăire cu a ucigașilor, încât au ajuns și la uciderea Mântuitorului.


Și Sfântul Apostol Pavel arată că urmașii lui Avraam sunt cei care îi urmează calea, cei care sunt fii spirituali ai lui, cei care îi duc mai departe moștenirea duhovnicească. La fel se întâmplă și cu noi. Suntem urmașii celor a căror spiritualitate o păstrăm, a celor cărora le ducem mai departe moștenirea duhovnicească. Dacă ducem mai departe viața și trăirea sfinților și eroilor, suntem urmașii lor. Dacă ducem mai departe viața și trăirea hoților, trădătorilor, lașilor, suntem urmașii lor. Noi alegem să fim ceea ce suntem.

Sunt puțini sfinții?

Poate nu sar în ochi, precum nemernicii, dar nu sunt puțini. Și, mai ales, sunt puternici și au valoare!

Voi asemăna Neamul Românesc, și adevărații lui reprezentanți, unui filon de aur. Acesta e subțire și, față de mărimea sterilului din jur (a rocilor și pământului fără aur), poate părea neînsemnat. Dar filonul, subțire, îngropat în steril, dă acelui pământ (re)numele de teren aurifer. Nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea contează. Filonul de aur al Neamului Românesc este șiragul sfinților, curgând de la izvoarele Istoriei către oceanul deplin al Dumnezeirii. Acest filon este dintr-un aur curat, deplin curat, și mai puternic, mult, mult mai puternic, decât cel mai puternic oțel. Și, cu cât devine mai subțire, în anume vremi, cu atât se arată mai puternic. În jurul acestui filon stăm noi, cei ce suntem amestec de zgură și aur, amestec de aur și steril, și care încercăm să ne curățăm, să ne apropiem de filon până la a deveni una cu el. Unii sunt mai aproape de firul de aur, și sunt mult mai mult aur decât steril. Alții, mai depărtați, păstrează mai puțin din lumina aurului, și mai mult din negura zgurii. Dar toți tindem către curățire, către unirea cu filonul de aur. Sunt însă și cei din pârțile mai dinafară – mai numeroși, cei mai numeroși – care păstrează doar luciri aurifere, doar aparența aurului. Aceștia – pe care îi numesc, de obicei, românofoni, adică vorbitori de o limbă oarecum românească – aceștia tind și ei spre filon, dar altfel. Nu căutând a se curăți, ori a deveni aur. Nu, dimpotrivă. Ei încearcă, prin presiuni și frământări neîncetate, să strecoare către filon și – dacă ar putea – chiar în filon, cât mai multă zgură, cât mai mult steril. Deși par a aparține filonului de aur, deși își trag strălucire și avantaje din el, îi sunt ființial străini, și chiar vrăjmași.

De cele mai multe ori, pentru cei din afară, ei sunt “Românii reprezentativi”. Trist, nu-i așa? Dar acest lucru nu e atât de important. Important este faptul că filonul de aur există, și va exista până la sfârșitul veacurilor. Sfinții care îl alcătuiesc pot fi mulți sau puțini; dar câtă vreme sunt, e bine, suntem (încă) bine.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea