„Rezistenţa noastră a stat în dreapta credinţă, în adevărul ortodox pe care l-am apărat. Poporul nostru este una cu Biserica, una cu satul, una cu credinţa lui. În acestea constă tăria lui. Dacă nu era aşa, eram de mult desfiinţaţi.”
Părintele Justin Pârvu
În basmele româneşti apar adesea Roşu-Împărat sau Împăratul Roşu, dar şi Verde Împărat sau Împăratul Verde. Mult mai rar apar Galben Împărat sau Împăratul Galben, Împăratul Alb (nu-l pot scrie alb!!) şi, desigur, Împăratul Negru. Cu care se încheie lumea de basm a împăraţilor coloraţi.
De mic m-am întrebat de unde vin aceştia.
Şi astăzi, am o părere. O ipoteză, ca să ne exprimăm ştiinţific.
Unul dintre cei mai iubiţi împăraţi ai Românilor a fost şi rămâne Sfântul Constantin cel Mare. Al cărui tată a fost Constanţiu cel Verde. Sau, în „străineză”, Constantius Chlorus.
Cuvântul „chlor” însemna verde. Şi de aceea a şi fost dat elementului clor (simbolul Cl în chimie), care a fost izolat sub forma unui gaz (mai greu decât aerul) de culoare verde.
De ce i se spunea „cel Verde”?
Nu ştim exact. Poate pentru că era „verde ca bradul”, adică foarte voinic. Poate pentru că avea o piele palidă, galben-verzuie, cum cred unii apuseni. Oricum, nu asta contează. Pentru că esenţial este faptul că avem un Verde Împărat atestat istoric! Ceea ce mi se pare extraordinar! Dacă mai adăugăm şi faptul că a fost mult iubit de cei pe care i-a condus, avem încă un argument pentru intrarea sa în folclor drept prototip al Împăratului Verde…
Dar Împăratul Roşu, există pe undeva? Prin Istorie, vreau să spun.
Că, de, este şi mai întâlnit în basme decât fratele lui, Împăratul Verde!
Ei bine, DA.
De fapt, culmea, mai toţi împăraţii Romaniei erau roşii! Pentru că îmbrăcămintea lor obişnuită, spre deosebire de a oamenilor obişnuiţi, era aşa numita purpură. Zisă şi „purpură împărătească„, deşi e cam pleonastică exprimarea.
Astfel că împăraţii noştri erau de obicei roşii…
A doua culoare împărătească, după cea purpurie, era culoarea aurului, galbenul strălucitor. De fapt multe secole de-a rândul culorile româneşti fundamentale au fost roşul şi galbenul (auriu), culorile împărăţiei noastre, culorile Romaniei. Chiar şi acvila bicefală, simbolul împărătesc, era desenată (pictată, zugrăvită) cu auriu pe fond roşu (purpură).
De asemenea au fost împăraţi care iubeau nespus de mult aurul şi podoabele din aur, ajungând să pună în umbră purpuriul.
Astfel că existenţa, uneori, a unui Galben Împărat în basmele româneşti capătă, iată, îndreptăţire.
Mult mai rar este Alb Împărat. Dar poate exista o atestare istorică a unui asemenea împărat?
Să fie vorba despre împăraţi ajunşi la adânci bătrâneţe, cu părul alb ca neaua?
Nu se potriveşte, de vreme ce uneori sunt, în basme, cu asemenea plete albite de vreme şi Împăratul Roşu, şi Verde Împărat, şi Galben Împărat, şi Împăratul Negru…
Deci?
Ei bine, avem, de fapt, şi un Împărat Alb. Ca o excepţie şi raritate.
Acesta este chiar Constantin cel Mare!
Care, botezându-se cu puţin înainte de moarte, nu doar că a păstrat hainele albe în locul celor purpurii, dar chiar a lăsat cu limbă de moarte – şi aşa s-a făcut! – să fie îngropat în haine albe, pe un pat alb. Avea 63 de ani, părul alb, hainele albe, patul de îngropare şi sicriul albe, mormântul din marmură albă.
În sfârşit, ajungem şi la Împăratul Negru.
Pentru care am două explicaţii convergente.
Pe de-o parte, imperiul germanic ridicat de Papalitate din secolul al VIII-lea încolo preia acvila bicefală a Imperiului Roman (Romania). Dar era primejdie să se confunde această stemă, acest simbol, cu cel al Romaniei care încă exista şi îşi folosea mai departe acvila bicefală (auriu-purpurie sau galben-roşie, cum vrem să spunem). Astfel că acvila bicefală germană este… aţi ghicit!, neagră.
În acelaşi timp, o serie de împăraţi orientali sau sudici au fost negricioşi. Situaţie la care se adaugă şi legenda căutării osemnitelor lui Baba-Saltâc de către Baiazid. Căutare lungă, în cursul căreia împăratul turc a purtat numai haine de culoare neagră.
Din aceste două surse, iată, avem atestată istoric existenţa unor împăraţi „negri”.
Ceea ce nu am găsit nici în basmele noastre, nici în istoria noastră, a fost vreun Împărat Albastru*. Ceea ce, poate, dă puţină tărie ipotezei mele. Sau nu…
Oricum ar fi, mi se pare minunat să găsim în istorie aceşti „împăraţi coloraţi” din basmele româneşti. Şi sper să vă bucuraţi împreună cu mine de această călătorie între basm şi istorie.
Mihai-Andrei Aldea
* Deşi unii scriitori de astăzi au adăugat culturii române şi astfel de împăraţi… 🙂
Viaţa este război. Pacea este un război în care nu mijloacele militare nu sunt folosite direct. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt folosite ca ameninţare. Sau că nu vor fi folosite, mai devreme sau mai târziu.
Înşelarea (dezinformarea) este un mijloc de luptă folosit şi în luptele păcii, şi în cele ale războiului. Cu cât înşelarea seamănă mai mult cu adevărul, cu atât este mai puternică. Şi cu cât atinge puncte mai importante, cu cât este mai aproape de esenţe, cu atât este mai rea.
Poate dintre cele mai rele înşelări ale românilor sunt următoarele:
1) Românii sunt un popor nedreptăţit, persecutat, atacat. „Suntem victime” (ale istoriei, ale conspiraţiilor etc.)
Sunt sigur că mulţi vor fi uimiţi: cum, românii nu au fost – şi nu sunt! – nedreptăţiţi, persecutaţi etc.?
Ba da.
Înşelarea pare, astfel, un adevăr clar. De aceea este şi eficientă. Minciuna este aici prin omisiune: TOATE popoarele sunt persecutate, nedreptăţite, atacate. Şi înfrânte, DACĂ SE VICTIMIZEAZĂ. Sau câştigă ele, dacă au demnitate, statornicie, curaj, bucuria de a duce războiul vieţii.
Poetul avea dreptate: „O luptă-i viaţa, deci te luptă!”
Înşelăciunea aceasta se lămureşte mai bine prin următoarele.
2) Puterea X ne-a ajutat sau ne va ajuta; Puterea X ne este prietenă; Puterea X ne vrea binele.
Minciuni!
Există interese. Şi există intenţii. Şi bune, şi rele. Dar care se subordonează, până la urmă, interesului propriu – naţional, dacă vorbim de o naţiune, extra-naţional dacă vorbim despre o putere corporatistă (gen „Uniunea Y” sau „Asociaţia internaţională Z”).
Nicio putere nu vrea binele românilor.
Cu excepţia – poate! – a puterii constituite de români.
În rest, există alianţe, care de-a lungu timpului se pot consolida până la ceea ce se numeşte propagandistic „prietenie”. Real fiind o „alianţă tradiţională”.
Care, totuşi, se poate rupe oricând.
Ar fi bine să înţelegem că orice putere, orice intenţii bune ar avea (să zicem) faţă de români, va pune pe primul loc, totdeauna, interesele sale. Ceea ce este natural. Şi ne duce la
3) Românii nu au prieteni („decât Marea Neagră”); „vai ce victime suntem!”, „vai ce greu ne e!”
Este o înşelăciune care, precum cea de la 1), se bazează pe un adevăr (românii, ca popor, NU au prieteni printre celelalte popoare) şi pe câteva omisiuni.
Prima omisiune este faptul că NICIUN POPOR activ pe scena istoriei nu are prieteni. Poate să aibă, cel mult, admiratori. Care îşi vor schimba tabăra uşor – şi radical – dacă acel popor cade (sau face un lucru neconvenabil pentru admirator). Uneori are fani, dar aceştia sunt deja la graniţa integrării ÎN acel popor, aşa că sunt altceva. Oricum, nu prieteni.
Ce naţiuni prietene au francezii? Niciuna. Dar germanii? Niciuna. Dar ruşii? Niciuna. Dar americanii? Niciuna. Dar ungurii? Niciuna. Etc., etc., etc.
De la Turnul Babel încoace – sau şi mai dinainte – este un război generalizat.
Pot exista alianţe – a se vedea punctul 2) – dar fiecare popor este singur. A doua omisiune este bazată pe confuzia între ideal şi realitate practică. Prietenia între popoare este un ideal. Frumos. Şi pentru care merită să luptăm. Dar minciuna îl îndepărtează, nu îl apropie. Prietenia între popoare este un ideal creştin. Şi musulman. Şi budist. Şi comunist.
Dar ţările catolice s-au bătut – şi măcelărit – reciproc masiv în istorie. Grecii l-au canonizat pe Cosma Etolianul – născocind o literatură apocrifă ce-i este atribuită – pentru faptul că a deznaţionalizat români şi bulgari. Insul în cauză nu a adus niciun ne-ortodox la credinţă. Nu a convertit în viaţa lui niciun catolic, musulman sau mozaic. Ceea ce a făcut a fost să le spună românilor din Epir, Macedonia, Tesalia etc. că „Dumnezeu vorbeşte în română doar cu Satana”. Şi că dacă vor ca Dumnezeu să-i audă să se roage în greşeşte. Şi a dat o circulară – semnată de el, subliniez pleonastic, dar necesar – în care dădea anatemei pe toţi cei care s-ar ruga ori ar sluji în limba română. Sute de sate româneşti – şi slavo-macedonene – au fost grecizate prin eforturile acestui individ.
Am putea adăuga aici masacrele greceşti anti-româneşti sau anti-bulgare, masacrele bulgăreşti anti-româneşti sau anti-sârbeşti, persecuţia românilor din Timoc şi alte zone din Serbia, masacrele anti-româneşti sau anti-ucraineene ale Rusiei etc., etc. Statele budiste s-au bătut între ele – în ciuda idealului prieteniei între popoare – până la genocid.
La fel şi statele islamice. La fel şi statele comuniste. Sunt milioane de exemple care ne arată că idealul prieteniei între popoare este o iluzie în această lume. Şi că din punct de vedere practic fiecare popor trebuie să fie în stare să se bazeze pe el însuşi. Sau va fi distrus. A treia omisiune este poate cea mai distrugătoare: prietenia cere o anumită înălţime sufletească.
Un om care îşi plânge de milă în faţa greutăţilor şi provocărilor, un om care aşteaptă mereu să fie dus de mână, care vrea să fie îndrumat la fiecare pas, care nu poate lua nicio hotărâre fără un prieten care să îi spună ce şi cum… ori e un copil mic, ori e sclav, ori este un om foarte grav bolnav, iresponsabil, care trebuie pus sub tutelă. Oricum, nu poate avea prieteni reali, pentru că nu poate fi prieten real. La fel este şi cu popoarele. Într-o vreme, îndepărtată, românii au izbutit, în anumite părţi ale lumii, să fie prieteni cu alţii.
De pildă, moldovenii au izbutit, în Zaporojia – o ţară în care nu puteai fi hatman dacă nu erai moldovean – să fie prieteni cu rutenii, bieloruşii, ucraineenii şi alte neamuri. Aceste neamuri ajungeau în Zaporojia fugind fie în căutarea aventurii, fie din alte pricini. Şi găseau în Zaporojia – sau în Moldova acestui trecut vechi – oameni de calitate. Oameni puternici, demni, curajoşi, eroici etc.. Oameni care erau în stare să conducă.
Dar atunci când această vârtute, această putere sau tărie a moldovenilor a pierit, s-a dus şi prietenia. Şi pierită va fi, până când românii se vor arăta iarăşi demni, curajoşi, eroici etc.
Plângerea de milă înseamnă sinucidere. Lipsa de prieteni este motorul unităţii naţionale a multor popoare. Este izvorul unei unităţi interioare, este îndemn spre urmarea modelului eroilor etc. Adesea „eroii” altor popoare sunt, moral cel puţin, nişte mizerabili. De la Suleiman Pedofilul şi Dementul al turcilor până la Petru Apostatul şi Dementul al ruşilor.
Românii au eroi şi sfinţi reali, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu, de la primii martiri creştini până la martirii rezistenţei anti-comuniste.
Să te victimizezi, să îţi plângi de milă, cu toate că ai în faţă asemenea exemple, iată o victorie uluitoare a înşelăciunii.
CONCLUZIE:
Suntem bine, dacă ne dăm seama de asta.
Înfrânt este cel care se dă bătut. Cei care înţeleg asta îşi dau seama că înfrângerea este doar cea pe care o accepţi.
Românii sunt un popor persecutat, nedreptăţit, atacat, ca orice popor mare din istorie. Şi suntem un popor mare. Apăsat acum de plângerea de milă – adesea agresivă – şi victimizare, a unei mari părţi a naţiunii. Românii însă vor merge mai departe. Prin cei care înţeleg faptul că viaţa este un război. Şi că trebuie să înveţi să-l duci. ÎN FELUL TĂU. Nu precum ungurii, căci suntem români, nu unguri. Nu precum ruşii, căci suntem români, nu ruşi. Nu precum americanii, căci suntem români, nu americani. Trebuie să ducem acest război al vieţii în felul nostru, românesc. De-a lungul timpului vom avea alianţe. Uneori vor fi onorate. Alteori vom fi – ca de atâtea ori – trădaţi. E firesc. Ne ridicăm şi mergem mai departe.
Simplul fapt că existăm – ca români – şi că mergem, româneşte, mai departe, este deja o biruinţă. La care putem adăuga, generaţie de generaţie, altele.
Ca Dumitru Stăniloaie, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fraţii Arnăuţoiu, Pelaghia Roşu, Doamna Oltea, Elisabeta Rizea, Ilarion Felea, Ioan Ianolide şi milioane de alţii asemenea.
Ca muzica lui George Enescu ori Ciprian Porumbescu, operele unui Brâncuşi sau Eminescu, Odobleja, Racoviţă sau Antipa şi atâtea altele.
Ca ştergarele şi maramele, iile şi cămeşile populare ale cusătoarelor din trecut şi de astăzi.
Fiecare dintre aceste biruinţe a făcut şi face lumea mai frumoasă. Începând cu neamul nostru, dar mergând până foarte departe.
Iile româneşti au cucerit până şi China şi SUA, au devenit parte integrantă a culturii mondiale. Sunt doar un exemplu dintr-un şir nesfârşit de realizări deja existente sau posibile pentru noi şi urmaşii noştri.
Căci vom merge mai departe. În acest război – frumos şi urât, cu rele şi bune – care este viaţa. Până în adâncurile Veşniciei.
Cei care nu vor sau nu înţeleg, se vor pierde. Cei care înţeleg, vor duce neamul şi moştenirea lui mai departe, până dincolo de sfârşitul lumii. Cu fruntea sus, cu Crucea sus, gata pentru orice luptă. Mai bine acvilă un an, decât o sută vierme!
Mihai-Andrei Aldea
21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi. (continuare din partea I – https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/)
Ce a însemnat Constantin cel Mare pentru Romania? Ce înseamnă Constantin cel Mare pentru Români?
Ei bine, a fost tot ceea ce Românii de astăzi visează la un conducător adevărat!
Spun unii „cum nu vii tu, Ţepeş Doamne”, după Eminescu, supăraţi şi obosiţi ca şi acesta de corupţia, trădarea, prostia şi răutatea clasei politic-administrative.
Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea „Ţepeş”. Fără să folosească ţeapa, dar folosind mijloace de mare asprime.
Spre a opri corupţia, a ajuns să pedepsească furturile de bani din vistieriile publice – locale, provinciale sau ale statului – cu tăierea mânilor funcţionarilor vinovaţi. Actele de corupţie şi abuzurile care produceau victime erau pedepsite cu tăierea capului vinovaţilor.
Îşi aduc unii aminte de iubitorii de cultură domnitori, precum Sfinţii Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu, precum Ştefan cel Mare sau Vasile Lupu.
Ei bine, Constantin cel Mare a fost un asemenea domnitor. Care a ştiut să dezvolte cultura adevărată, nu mizeria şi vulgaritatea ce se înstăpâniseră înainte de el. Munca sa de refacere a Galiei, căzută într-o părăsire grea, a fost cauza proclamării sale ca augustus de către trupele din această zonă. Ele văzuseră prea bine ce fel de om era, cât bine izbutise să facă, felul în care o provincie căzută redevenise, datorită lui, prosperă.
Această lucrare va fi apoi extinsă la nivelul întregii ţări.
Romania sărăcită de atacurile barbare şi corupţia internă redevine, sub Constantin cel Mare, o ţară puternică, bogată, fericită.
Aici ar trebui să vorbim şi despre înfiinţarea noii capitale, Constantinopole. Dar o vom face puţin mai încolo.
Mulţi Români îşi amintesc de domnitorii viteji, puternici, cum au fost Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi alţii asemenea. Şi şi-ar dori asemenea conducători şi astăzi.
Constantin cel Mare a uşurat presiunea asupra hotarelor ţării printr-o serie de biruinţe mari.
Totodată, a dat o nouă organizare armatei.
Ştiind – după ani de zile de ostăşie grea – situaţia militarilor, a căutat şi a găsit soluţii pentru ei.
Deoarece mulţi dintre soldaţi şi ofiţeri oricum trăiau pe seama lucrării pământului mai mult decât din soldă, a practicat pe scară largă o politcă genială: împământenirea trupelor. Atât cohorte ale legiunilor, cât şi unităţi auxiliare, au primit pământuri în poziţii strategice. Alegerea locurilor a ţinut atât de nevoile naţionale, cât mai ales de cele locale (provinciale). Împământenirea s-a făcut din părţile Britaniei în Dacia, din Galia în Africa sau Armenia.
Zone în care populaţia era rărită de atacurile barbarilor – sau pur şi simplu nu erau locuite – au fost împărţite ostaşilor. Cu unele scutiri de taxe şi cu obligaţia de a-şi continua îndatoririle militare şi pregătirea militară. Cunoscuţi mai apoi sub numele de miliţii populare (desfiinţate, real, după 1990 de autorităţile române neo-comuniste), aceste formaţiuni au rezistat peste 1.500 de ani şi au fost coloana vertebrală a Romanităţii în general şi a Românităţii în special.
Astfel vistieria Romaniei a fost scutită de o foarte mare parte din cheltuielile militare, ceea ce a permis creşterea nivelului trupelor mobile. Combinaţia între forţele de apărare ale miliţiilor populare şi trupele mobile s-a dovedit foarte eficientă. Şi a fost doar o parte din strategia constantiniană ce a asigurat Romaniei o putere militară neaşteptată pentru epoca de decădere din care venea.
În sfârşit, Mihai Viteazul; sau visul unităţii naţionale…
Dezbinarea începută dinainte – şi care avea un izvor puternic şi în maşinaţiunile greceşti de distrugere a Romaniei – ajunsese departe. Dar Constantin cel Mare a oprit-o. Prin răbdare, prin diplomaţie, prin dreptate, prin putere şi chiar şi militar, la nevoie.
În 273 Împăratul Aurelian încheiase un tratat cu goţii: aceştia deveneau federaţi ai Romaniei şi primeau în administrare cea mai mare parte a Daciei nord-dunărene. Fâşia malului nordic al Dunării era mai departe controlată direct de cetăţile romane. Dar restul teritoriului, sub numele de Goţia, era un stat clientelar roman.
Sistemul fusese aplicat cu bine şi între Carpaţi şi Dunărea de mijloc. Aici, de aproape trei secole, Regatul Iazigilor Metanaşti, aflat între Dacia şi Panonia, între Mosia şi Carpaţii Păduroşi, fusese un stat clientelar de nădejde.
Goţii însă erau mai nestatornici. Bunurile romane le plăceau prea mult, iar lipsa acestora îi făcea prea uşor să-şi uite făgăduielile. În 315 vin iarăşi după jaf în Romania. Dar de această dată noul împărat, Constantin, nu se mulţumeşte să-i respingă. Vine la Dunăre, începe refacerea provinciilor lovite – Moesia şi Sciţia Mică (Dobrogea) – şi apoi trece fluviul în nord. În mai multe campanii el scoate o bună parte din Dacia nord-dunăreană de sub administrarea gotică şi o uneşte cu Dacia sud-dunăreană (care cuprindea şi Dardania, provincia natală a tatălui său).
(va urma)
Harta nordului Romaniei sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi.
Constantin I sau Constantin cel Mare a rămas în sufletul Românilor sub numele de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Numele său a fost, de fapt, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.
Născut în 27 februarie 272, la Niş (anticul Naissus), în sudul Timocului, el a fost fiul Împăratului Constanţiu cel Verde (Verde Împărat, putem spune, zâmbind basmelor copilăriei) şi al Împărătesei Elena.
Împăratul Constanţiu cel Verde (Chlorus) era născut în Dardania, aflată între Iliria (azi Bosnia-Herţegovina), Moesia, Tracia şi Macedonia. Dar părinţii săi erau din Iliria. O provincie în care vechiul amestec traco-ilir fusese îmbogăţit sub Traian şi urmaşii săi prin coloniştii aduşi din Dacia. Legăturile daco-ilire (şi dardano-dacice) sunt foarte strânse în epocă. Împăratul Galerius, ai cărui străbuni erau din Dacia nord-dunăreană, este un exemplu, dar nici pe de parte singurul. Împăratul Constanţiu cel Verde era, de altfel, înrudit şi cu Galerius, dar şi cu alţi înalţi conducători romani de origine traco-iliră.
Pe atunci Romania („Imperiul Roman”) era într-o frământare foarte puternică, într-o nelinişte grea.
Trupele militare nu erau plătite bine, îşi primeau banii cu întârzieri mari, descurcându-se greu. Una din cauze era corupţia tot mai puternică, pe model grecesc, ce se răspândise în administraţie. Administraţia avea obligaţia de a construi şi întreţine drumurile, podurile, viaductele, băile şi şcolile publice, tribunalele şi alte clădiri de folos obştesc. Lucrări făcute de obicei cu cei mai bune lucrători ai ţării: ostaşii.
Legiunile romane, în primul rând, uneori şi auxiliile, ridicau zidurile cetăţilor şi valurile de apărare, construiau podurile, drumurile şi apeductele şi celelalte construcţii publice. Fiind socotite de importanţă strategică, acestea nu puteau fi lăsate în seama altcuiva.
Iar pentru aceste lucrări ostaşii erau plătiţi, completându-şi astfel solda.
Corupţia administrativă a făcut ca, pas cu pas, lucrările să fie plătite tot mai prost ori chiar să fie lăsate unor „confrerii de meşteri” civili, aflaţi la mâna administraţiei civile. Aplicându-se, avant la lettre, principiul comunist „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În acelaşi timp, feluriţi ofiţeri de origine traco-iliră voiau să ajungă la putere şi promiteau sume uriaşe trupelor care îi sprijineau. Cea ce făcea, pe de-o parte, ca forţa militară să fie cheltuită în lupte interne – şi era o cheltuială imensă. Iar, pe de altă parte, ca cei ajunşi la putere să dea banii promişi celor care îi sprijiniseră, nedreptăţind restul unităţilor militare. Şi sădind astfel sămânţa altor tulburări.
După care foloseau alte sume uriaşe pentru propriile plăceri şi megalomanii.
Aceste lupte interne, acest avans al corupţiei şi tulburării aveau loc în vreme ce uriaşe populaţii barbare – Germanii, în primul rând, însă şi felurite triburi asiatice – se adăugaseră Persiei în atacarea Romaniei.
Căci bogăţia acesteia era cunoscută până departe. Vasele romane, de o calitate superioară, podoabe şi arme romane au fost găsite de arheologi pe ţărmurile Mării Baltice şi în multe locuri dinspre Munţii Urali. Chiar şi Chinezii, atât de îndepărtaţi de Romania, cunoşteau legende privitoare la bogăţia şi frumuseţea acesteia. Ceea ce a atras jefuitorii.
Răutatea vremurilor era uşor de văzut. Şi era resimţită de cei mai mulţi, chiar dacă mai toţi se bucurau, când puteau, de roadele corupţiei. Cine era de vină? Administraţia, propaganda grecească, trupele implicate în lovituri de stat, generalii care voiau tronul, barbarii veniţi după jaf? Prea mulţi ca să poţi da vina pe ei! Aşa că vinovaţii declaraţi (ţapii ispăşitori) erau… creştinii. Da, pe aceştia se dădea vina pentru tot ce mergea rău în ţară.
Deşi erau doar undeva în jur de 8% din populaţia ţării; deşi nu li s-a putut niciodată reproşa vreo purtare urâtă faţă de cineva; deşi erau cei mai corecţi cetăţeni ai Romaniei, creştinii „erau de vină” pentru tot. Credinţa lor într-un singur Dumnezeu, Sfânta Treime – concept de neînţeles pentru păgânii dezinteresaţi de subtilităţile creştine – era declarată ateism şi ofensă adusă zeilor. Şi, se spunea, datorită acestei ofense merge rău Romaniei, căci zeii, supăraţi, pedepsesc Terra Romanorum.
Ca urmare, creştinii erau pedepsiţi în fel şi chip. Erau jefuiţi de bunurile lor, erau bătuţi, alungaţi din funcţii, băgaţi în închisori, torturaţi, ucişi. Lepădarea de Credinţă era singura cale de scăpare din această persecuţie.
Dar creştinii, asemenea Împăratului Ceresc Întrupat, Iisus Christos, mergeau curajoşi la închisoare, la chinuri, la moarte. În arenele în care erau ucişi cântau cântece de bucurie, văzând moartea ca o trecere în Împărăţia Cerurilor, în veselia, lumina şi frumuseţea acesteia. Pentru ei moartea era biruinţă.
Nobilii şi marii funcţionari creştini, odată despuiaţi de averi şi închişi în temniţe, făcuţi sclavi şi puşi la muncă silnică, primeau cu bucurie aceste încercări. Libertatea lor faţă de averi şi funcţii era înspăimântătoare pentru păgâni. Şi era un contrast uriaş, zguduitor, cu lăcomia, corupţia şi goana după plăceri care bântuiau ţara.
Ceea ce sporea ura şi teama faţă de ei. Erau de neînţeles, deci erau înspăimântători. Deci erau de vină pentru tot şi trebuia să fie nimiciţi… Tristă, veşnică reacţie a corupţiei în faţa curăţiei, a răutăţii în faţa bunătăţii.
În armată se petrece, totuşi, un fenomen invers.
Pe de-o parte, foarte mulţi ostaşi Gali, Traci, Iliri şi Sciţi vedeau în curajul creştinilor, în bucuria lor în faţa morţii, un ideal. Ce răspundea propriei lor chemări. Şi se converteau. Sunt cazuri în care zeci şi sute de ostaşi, ba chiar mii, se convertesc, se botează. Şi devin oşteni mai buni decât fuseseră. Sfântul Andrei Stratilat cu cei aproape 2.600 de ostaşi ai săi este o asemena pildă.
Unii generali şi ofiţeri, chiar traco-iliri de origine, îi prigonesc pe ostaşii creştini. Îi ucid pur şi simplu. Sau îi trimit în cele mai primejdioase bătălii, în condiţii extrem de proaste, încercând să-i distrugă. Fără a se gândi la pierderile suferite de ţară prin irosirea unor asemenea resurse militare, prin înfrângerile care puteau să aibă loc. Dar în foarte multe cazuri ostaşii creştini nu doar că luptă cu un eroism nemărginit – asta o făceau totdeauna – dar chiar câştigă împotriva tuturor şanselor. (Sfântul Andrei Stratilat, de pildă, învinge trupele persane care distrugeau legiuni întregi, deşi avea doar o jumătate de legiune sub comandă. Însă toţi ostaşii erau creştini…)
Acesta este fundalul pe care, în 306, urcă pe tron, la Roma, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.
(va urma)
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 