ELEMENTE DE TEOLOGIA ISTORIEI
ŞI ÎNSEMNĂTATEA LOR PENTRU NEAMUL ROMÂNESC
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p.19-24)

 

     Mai mulţi autori s‑au ocupat de‑a lungul timpului de ceea ce s‑ar putea numi Teologia Istoriei[1]. Dar, cu toate că unul dintre ei şi‑a denumit chiar aşa opera[2], în realitate nu a existat o încercare adevărată de ela­borare a unei teorii a Teologiei Istoriei[3]. O aseme­nea elaborare cere în primul rând cunoaşterea şi tră­irea – de câte ori nu se uită acest aspect – Revelaţiei, aşa cum ea se găseşte doar în Ortodoxie.

     Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de operă grandioasă (dacă ar putea fi realizată de un singur om, ceea ce e de fapt de necrezut). Dar unele repere tot trebuie trasate, măcar pentru a evita ex­primări de genul: omul este singura fiinţă istorică[4].

     Chiar dacă unii sunt de altă părere, Sfânta Scrip­tu­ră este o carte istorică. Ba chiar, dacă înţelegem Isto­ria în sensul ei originar, de ceea ce merită reţinut, este cartea istorică prin excelenţă, arhetip pentru orice alte realizări în domeniu, paradigmă absolută[5]. Acest lu­cru se poate verifica relativ uşor, prin cercetarea lite­ra­turii patristice şi mai ales a celei din perioada apos­tolică. Se va putea astfel constata că toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grijă în acelaşi duh în care trăieşte şi Scriptura. Aşa au scris apologeţii, aşa sunt alcătuite actele martirice, aşa sunt istoriile scrise atunci. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie să aibă la bază exemplul biblic. Aşa cum s‑a precizat deja, în scurtul studiu de faţă nu se pot selecta decât unele repere ale Teolo­giei Istorice. Este totuşi un avantaj faţă de situaţia unui vid total.

     Primul element ce trebuie reţinut este cel al rea­li­tă­ţii cadrului istoric Dumnezeu‑creaţie. Acesta este un fapt. Şi, din nenorocire, un fapt mult ignorat, spre pa­gu­ba oamenilor. Întreaga istorie este bazată pe in­ter­ac­ţiunea dintre activitatea din interiorul lumii cre­a­te şi legile şi intervenţiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonată lumea de Cel ce este Dum­nezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încălcate, în special de fiinţele extraordinare care sunt îngerii şi oamenii, dar nu fără consecinţe inevitabile, prevăzute de alte legi. Intervenţiile dumnezeieşti nu sunt în principiu obli­gatorii, căci Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dar în practică ele sunt inevitabile, deoarece Dumne­zeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relaţie deosebită, numită de obicei proniere (purtare de grijă).

     Studierea Teologiei istoriei înseamnă tocmai stu­die­­rea pronierii şi a legilor pe care se bazează exis­ten­ţa lu­mii. Importanţa unor astfel de studii nu este de­loc mi­că, atât din punct de vedere apologetic, dar şi dog­ma­tic, moral etc. Din astfel de studii se pot învăţa mul­te lucruri de foarte mare importanţă teo­retică şi practică.

     Am putea da ca exemplu textul: Atunci a zis Dum­ne­­zeu către Avraam: « Să ştii bine că urmaşii tăi vor pri­begi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă […] Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s‑a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor.» (Fac. 15.13‑16).

     Avem aici preştiinţa dumnezeiască, ce interesează în mod deosebit atât Dogmatica şi Apologetica – chiar şi Morala – dar şi, fireşte, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relaţiei speciale între un popor ca întreg şi ordinea morală a lumii. Avem exemplul pronierii şi milei divine, atât faţă de urma­şii lui Avraam cât şi faţă de amorei. Şi astfel de in­formaţii deosebit de importante pentru înţelegerea realităţii în care trăim se găsesc peste tot în Sfânta Scriptură, multe fiind deja explicate de către Sfinţii Părinţi; lipseşte aici însă munca de sinteză necesară adunării textelor patristice din domeniu, iar dincolo efortul special de selecţie şi sistematizare a pasajelor încă nevalorificate din unghiul Teologiei istoriei (ceea ce poate constitui un larg câmp de lucru pentru Exe­getică şi Patrologie). Cunoaşterea legilor de care po­poarele, cu sau fără voie, depind, este de maximă importanţă atât pentru înţelegerea reală a sensurilor istoriei şi surselor ascunse ale anumitor fapte istorice, cât şi pentru găsirea căilor corecte pentru viitor.

     Pentru ceea ce ne interesează aici, ne vom opri pe moment la observarea existenţei popoarelor ca enti­tăţi bine definite, cu responsabilitate morală. Această exis­ten­ţă se arată nu doar în pasajul amintit mai sus, ci în întreaga Scriptură, prin atitudinea lui Dumne­zeu faţă de poporul ales şi faţă de toate popoarele menţionate în Istoria sfântă a mântuirii. Este un lucru ce ne intere­sează în mod deosebit, deoarece implică o nouă atitu­dine faţă de istoria neamului nostru[i] (desi­gur, şi faţă de cea a altor popoare, dar acesta este alt subiect).

     Privind istoria Neamului Românesc din acest punct de vedere, al responsabilităţii creştine, reali­zăm adevărata importanţă a unor aspecte altfel mi­nimizate ori, din contra, maximizate. Trăirea duhov­nicească a unor oameni sfinţi, fie ei din popor sau nu, capătă o nouă semnificaţie, iar poziţia lor adevărată este, observăm, alta. Distingem limpede acest lucru în lumina Scripturii, fie şi rezumându‑ne la dialogul dintre Dumnezeu şi Avraam dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei, sau la cererea lui Lot de cruţare a unei mici cetăţi în care se refugiază (Fac.18.16‑33 şi 19.15‑22), pentru a nu mai vorbi de felul în care oa­meni ai lui Dumnezeu – ca Moise ori Ilie, de pildă – au schimbat radical istoria poporului lor. Tot pe linia responsabilităţii creştine, o serie de obiceiuri ori tra­diţii străine (şi chiar ostile) Creştinismului, privite cu îngăduinţă, ba chiar şi cu plăcere de unii istorici şi de majoritatea etnologilor şi folcloriştilor, apar altfel dacă ne raportăm la răspunderea pe care o are un neam ce se vrea creştin.

     Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recupe­rat este cel al rostului, al motivaţiei existenţei unui popor. De vreme ce neamurile există prin voia lui Dumnezeu şi vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2[ii] – este limpede că apariţia fiecăruia corespunde unui sau unor ţeluri cunoscute de Dumnezeu şi care, măcar parţial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoaşterea acestor ţeluri este absolut necesară pen­tru orice om care doreşte să îşi înţeleagă rostul său, dar şi fiecărui neam care vrea să îşi împlinească me­nirea. Nu ai cum să îţi faci treaba dacă nu şti ce tre­buie să faci. Nu ai cum să ajungi la ţintă dacă nu şti care îţi este ţinta. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor şi imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greşeli ireparabile şi chiar distrugerea acelui popor.

     Alt aspect deseori uitat, însă deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legăturii dintre oameni, mai ales consideraţi comunitar, şi restul lu­mii create, chiar excluzând pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, depărtat de Dumnezeu, se desfată de bogăţiile naturale ale Canaanului pentru ca, dintr‑o dată, prin puterea lui Dumnezeu, să fie lipsiţi de aceste bogăţii. Pustiirile, ca şi belşugul, nu sunt deci rezultatul unor forţe oarbe, mecanice şi indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relaţiile în triunghiul Dumnezeu – oameni – restul creaţiei. Desigur, acest lucru nu este deloc plă­cut (şi cu atât mai puţin convenabil). Ideea că, indife­rent de marile acumulări ale agronomiei ori meteo­rologiei, de cuceririle ecologiei şi geneticii, patimile sau păcatele noastre sunt cele care determină schim­bări de climă şi alte asemenea fenomene, o astfel de idee este, cu siguranţă, mai mult decât neplăcută.

     Tot aici trebuie subliniat şi acel aspect al vieţii naţi­o­nale care este din păcate uitat de mulţi (aşa‑zişi) pa­tri­oţi: deşi ereditatea contează, nu ea este factorul pri­mordial în stabilirea apartenenţei naţionale. Dum­nezeu a făcut dintr‑un sânge tot neamul omenesc (F.A. 7,26 ), iar urmaşii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam şi au aceeaşi credinţă cu el (Ioan 8.39; Rom. 2.28‑29, 4.11‑12 etc.). Se poate observa de aici – ca şi din studiile ştiinţifice existente[6] – că facto­rul determi­nant din punct de vedere naţional este cel spiritual şi nu cel biologic. Deci, şi ajungem la un punct atât de im­portant pentru noi, Român este cu adevărat cel care trăieşte cu adevărat cultura adevă­rat românească, in­di­ferent de originea lui trupească. Iar cel care nu păs­trează această moştenire nu este Român, chiar de‑ar fi din familia Basarabilor sau Muşatinilor.

Mihai-Andrei Aldea

[1] În scrierile Părinţilor apostolici se găsesc elemente de Teo­lo­gia Istoriei, fireşte nu sistematizate. Aşa sunt I Cor. şi cap.17 din II Cor. a Sfântului Clement Romanul, Păstorul lui Herma etc.

[2] Marrou, Teologia Istoriei, Iaşi, 1995. Lucrarea este adânc dez­amăgitoare, oscilând între o exegeză augustiniană pe tipar iezuito‑dominican şi fanteziile autorului. Desigur, această critică nu se referă la unele „bucăţele” de adevăr prinse în lucrare, ci la lucrare în ansamblul şi efectul ei.

[3] Trebuie subliniat că în Occident există o preocupare activă pentru dovedirea şi analizarea implicării lui Dumnezeu în isto­rie, ca o reacţie la deismul şi ateismul ce îl distrug (pe Occident, adică). Un exemplu este lucrarea Dumnezeu şi ştiinţa, realizată de Jean Guitton, Grişka şi Igor Bogdanov. În general însă Apu­sul, care se îndeletniceşte cu aceasta, este atât de obsedat în a face Biblia (şi în general credinţa) „credibilă” pentru mintea atee, încât ajunge la tot felul de falsificări ale Cuvântului Sfânt spre a‑l putea încadra în hotarele stupidităţii ateiste.

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 7.

[5] Desigur, pentru creştini.

[6] *** Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii ştiinţifice de valoare ce atestă validitatea punctului de vedere creştin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveşte raportul dintre spiritual şi bio­logic în definirea raselor, naţiunilor şi în general a grupurilor umane, în ceea ce priveşte originea comună, unică a oamenilor; fireşte, conţine şi anumite afirmaţii propagandistice deplasate.
[Sintetic, lucrarea demonstrează ştiinţific că originea biologică a oamenilor se află într-un grup comun, corespunzător în mare parte imaginii biblice a familiei lui Noe („amănunt” ignorat de lucrare). Ergo, demonstrează că din punct de vedere biologic – sau trupesc, pentru a ne exprima teologic – toţi oamenii sunt înrudiţi între ei, au o origine comună. Ceea ce face ca definirea ştiinţifică a naţiunilor sau etniilor să necesite baze strict spirituale.]

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[i] Trebuie spus că acest lucru este cunoscut omenirii în mod reflex. Atunci când se semnează tratate de pace, acestea au efecte (de multe ori explicite, intenţionate) asu­pra întregului popor (victorios ori învins). Aceasta este o mărturie juridică limpede a existenţei şi responsabilităţilor popoarelor ca entităţi de‑sine‑stătătoare.

[ii] Textul biblic mărturiseşte prezenţa neamurilor în Ieru­salimul ceresc. Acest lucru înseamnă că neamurile vor exista în veşnicie, că existenţa naţională este de la Dumne­zeu şi rămâne întru Dumnezeu. Desigur, acesta este un adevăr folositor atâta vreme cât nu se cade în filetism (erezia care socoteşte naţionalitatea mai importantă decât Credinţa adevărată) sau în alte asemenea exagerări şi de­naturări. De altfel existenţa veşnică a neamurilor este mărturisită şi de termenul de Împărăţie a cerurilor, pentru că diferenţa dintre un regat şi o împărăţie constă în primul rând în multitudinea de popoare (şi formaţiuni) inclusă într‑un imperiu, faţă de structura (relativ) unitară a unui regat.