Între ieri şi Veşnicie (în sufletul Neamului meu)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Fumul cuvintelor în abur se înalţă
şi risipindu-se aromele-şi adună
pictând culorile pe cerul de aramă
în care amintirile încep s-apună.
Şi adunate ca-ntr-o poezie
se cern cântările picturii de demult
căderea apelor chemând adânc ascult
adânc pierdute şoapte-n veşnicie.

Iar vremea vremuieşte peste lume
lumini viind în cruguri de senin
miroase blând a miere şi pelin
se-nalţă arborii de doruri fără nume
şi Veşnicia se-mplineşte lin.
Ca Ielele, în codrii luminând,
Şi Taina izvorăşte din cuvinte
Privesc şi tac, ascult cu luare-aminte
Povestea vremilor ce astăzi sunt trecând.

Din umbre vii, de secole şi veacuri
se cerne rostul zilelor uitate în făclii
şi-ale durerii clipe scurse, mii de mii,
şi frunza-n vânt, cu necurmate zbateri,
şi bucuria razelor de soare,
răsfrânte-n roua zorilor de zi,
şi stelele seninului de noapte
şi rugăciuni zidite, mii de mii.

Iar când tămâia istovindu-şi zborul
se-ntoarse iar în candela cuminte
Lumina scăpăra peste morminte
şi ieri,
de-acum,
din nou e viitorul.

Mihai-Andrei Aldea

Ducii din Dacia nord-dunăreană în secolele IX-XI

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Mai toată lumea a auzit de ducii sau voievozii Gelu, Glad şi Menumorut. Altul, mai puţin cunoscut, este Ducele Salanus. Mai târziu sunt amintiţi şi alţi duci sau voievozi din Dacia nord-dunăreană, dar ne vom opri la cei dintâi amintiţi. Şi care marchează o trecere foarte importantă pentru istoria Românilor, dar şi a Ungurilor şi a altora.

Ce înseamnă totuşi, duce?
Cuvântul este roman (dux) şi desemna conducătorii militari ai unei provincii din Romania. Tradus de Slavi sub forma de voievod, el va desemna în timp conducătorii locali – cu atribuţii largi – aflaţi sub suzeranitatea unui rege (rex) sau împărat (imperator).

În aceste condiţii, de unde vine numele de duci sau voievozi – în izvoarele medievale apar amândouă variantele – pentru Gelu, Glad şi Menumorut? Cine era suzeranul acestora? Ţineau de un rege, sau de un împărat? (Şi de care anume?)

Lămurirea – foarte categorică – vine dintr-o scrisoare a lui Menumorut, păstrată în cronicile maghiare. Iat-o:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“

Textul, extrem de clar şi de categoric, a fost destul de mult neglijat în istoriografie în acest punct.
Evident, Ducatul lui Menumorut sau, după forma încetăţenită, Voievodatul lui Menumorut era parte a Romaniei medievale! Împăratul de la Constantinopol era împăratul lui Menumorut şi al supuşilor lui.
Putem să extindem oare această legătură şi la celelalte ducate – conduse de Salanus, Gelu sau Glad?
Este evident că trebuie să acceptăm aceeaşi legătură şi pentru celelalte ducate/voievodate, pentru motive evidente: sunt ducate (voievodate), se află pe acelaşi nivel cu Ducatul lui Menumorut, sunt „schismatice” până la supunerea lor de către Ungaria „apostolică” şi nu sunt nicio clipă revendicate de altă ţară. Altfel spus, nu găsim nicio menţiune care să arate vreo suzeranitate ungurească – sau de altă factură – asupra acelor ducate, tratate unitar de către cronicarii unguri. Mai mult, avem şi mărturia botezului Ducelui Ahtum la Vidin, într-o vreme în care acesta ţinea de Romania şi Constaninopole.
Adăugând la aceste fapte şi pe aceea a creştinării ortodoxe a primilor Unguri, a legăturii bisericeşti a primilor Unguri creştini cu Constantinopolul – nu cu Roma!! – devine evident că de la sosirea lor în Panonia Ungurii au intrat în contact cu ducate care ţineau de Constantinopole.

Hartă a Romaniei la Dunăre; formaţiunile statale locale; ca urmare a secolelor de migraţii, conducerea politică este majoritar străină şi în teritoriile majoritar româneşti; excepţiile mari sunt în Munţii Pindului şi alte zone muntoase sudice, precum şi în Dacia nord-dunăreană, unde se formează treptat o pătură politică româneascăDucatele şi alte state din Dacia nord-dunăreană sec. IX-XIIIRaporturile dintre Constantinopol şi formaţiunile din Răsăritul Carpaţilor, evidente pe plan comercial şi religios, sunt încă foarte neclare la nivel politic

Legătura dintre aceste ducate nord-dunărene şi Constantinopol a fost asemănătoare celei care există mai apoi între Principatele Romane Dunărene – Moldova şi Muntenia – şi Constantinopole. Este vorba în primul rând despre o suzeranitate formală, cu fundament religios şi cultural, cu implicaţii economice – în primul rând pentru negustorii greci – şi cu puţine implicaţii militare şi administrative.
O situaţia similară există şi între Constantinopole şi Trapezunt, ajungându-se chiar ca acesta din urmă să se proclame chiar „imperiu” – tot sub o familie împărătească din Constantinopole şi păstrând legătura cu acesta.

Ducii sau voievozii din Dacia nord-dunăreană păstrează legătura cu Constantinopolul în ciuda opoziţiei ungureşti. Coroana Ungară, subjugată de Papalitate, încerca să subjuge Papalităţii şi pe ortodocşii din jur, de la Sârbii din nord-vestul Iliriei – deveniţi prin catolicizare Croaţi – şi până la Românii, Cumanii, Pecenegii etc. din Dacia nord-dunăreană. Legătura cu Constantinopolul era nu doar o garanţie a păstrării Credinţei Creştine în faţa răstălmăcirilor imperialiste papale, dar şi a unui sprijin – oricât de firav, mai mult decât nimic – în păstrare identităţii naţionale şi a speranţei refacerii României adevărate, de limbă română. Acest ultim aspect explică şi rezerva prelungă a Constantinopolului grecizat şi grecizant faţă de Românii de pretutindeni, adevăraţii moştenitori şi cetăţenii ai Ţării uzurpate de Greci.

Este de observat faptul că această realitate indubitabilă – a legăturii directe între ducii nord-dunăreni şi împăratul de la Constantinopole este sistematic ignorată de hărţile şi atlasele referitoare la epoca respectivă, ba chiar şi de foarte multe lucrări istorice.

 

o hartă corectă politic imperiul bizantinin sec IX-XI.jpg

Pentru Greci(i extremişti), această falsificare este absolut necesară pentru două motive fundamentale ale propagandei ultra-naţionaliste: (1) revendicarea strict pentru Greci a Constantinopolui şi Romaniei constantinopolitane şi (2) ruperea Românilor sud-dunăreni – şi mai ales din Grecia de astăzi – de Românii nord-dunăreni.
Pentru vechii Occidentali, această falsificare făcea parte din (1) revendicarea moştenirii romane, mai ales la nivel de statalitate şi drept, care presupunea negarea sistematică a legăturii dintre Romania constantinopolitană şi Romania străveche (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanus) şi (2) procesul de supunere (forţată) faţă de Papalitate a Românilor şi altor naţiuni ortodoxe; pentru supunerea Românilor era – şi este – esenţială ruperea de Constantinopole şi de Romania constantinopolitană.

Din nefericire pentru adepţii acestor ideologii, izvoarele istorice sunt clare: Dacia nord-dunăreană, împărţită între felurite ducate şi alte formaţiuni statale – hanate, cnezate, judeţe etc. – ţinea totuşi de Romania constantinopolitană, cel puţin de jure, formal, dar şi cultural şi religios, păstrând amintirea Ţării străbune şi nădejdea unei reveniri peste vâltorile Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Trecutul, ca rost

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

M-a ars zãpada altor suflete şi altor vremi,
pe tâmple şi în gând;
Şi port în suflet amintirea ei.
Topitã în Acum,
ca o nãlucã,
în mine încã arde,
strãlucind scântei
şi-mi dã putere,
focul din privire,
dorinţa şi ştiinţa de a merge mai departe,
de a zidi,
de a iubi,
de a avea nãdejde,
de a trãi spre dincolo de moarte.
În lumea lui Acum –
cu fricã-ngrozitoare de pieire,
spoitã în reclame şi durere,
cu suflete pierdute în mulţime –
eliberând,
urcând ascunse trepte,
trecutul greu,
Luminã ne-ncetatã,
zideşte înţeleaptã nemurire.

Mihai-Andrei Aldea

Fericirea nu cere trofee

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Aduceţi-vă aminte: există multe căi spre fericire, iar cele mai multe dintre ele nu au la capăt un trofeu.

Shojiro Koyama

Ce este un hram? Paltin – Petru Vodă şi Sfântul Pantelimon

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am auzit foarte des întrebarea „Ce este un hram?”. Încerc şi eu să dau un răspuns… practic.

Astăzi Mânăstirea Paltin – Petru Vodă, despre care am mai scris aici, şi-a serbat hramul: Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.
Ce este hramul?
Este ziua patronului mânăstirii (sau bisericii, familiei, aşezării…). Este ziua în care se prăznuieşte sfântul ales ca ocrotitor şi îndrumător.
În trecut, înainte de ruptura de România Străveche, Românii alegeau şi un patron al familiei (şi, desigur, al casei), un patron al aşezării (sat, cetate, târg, oraş, cătun… ce era). Hramul familiei sau aşezării fiind sărbătorite cu drag.

Dar ce ar fi de sărbătorit de hram?
Să vedem pilda Mânăstirii Paltin – Petru Vodă şi a sfântului prăznuit astăzi!

Sf.-Pantelimon-Hram-la-Azilul-de-batrane-de-la-Manastirea-Paltin-Petru-Voda.jpgÎn stânga Biserica Mânăstirii Paltin – Petru Vodă, în dreapta Azilul pentru bătrâne, cu camere, cabinete, cantină etc.; în efigie, Sfântul Pantelimon

Născut în anul 284 – adică acum 1.703 ani (omieşaptesutetrei ani)! – Sfântul Pantelimon rămâne unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii lui Christos.
Cu o mamă creştină care moare devreme, şi un tată păgân ce îl învaţă cinstirea zeilor, copilul şi apoi adolescentul Pantoleon¹ trece de la Credinţa Creştină la politeism, pentru ca apoi, după majorat, ajuns medic (doctor) să revină la Christos (fiind botezat Pantelimon).

Credinţa sa caldă s-a arătat în grija pe care o avea faţă de bolnavi, oricât de săraci ar fi fost. Chiar şi averea moştenită de la părinţi a împărţit-o sărmanilor, iar vindecările sale erau atât de numeroase şi depline încât ceilalţi doctori rămâneau fără pacienţi. Ca urmare, aceştia – pe linia păstrată până astăzi mai ales de slugile corporaţiilor farmaceutice – au complotat să scape de el. Soluţia? L-au denunţat pe doctorul Pantelimon împăratului Maximian (286-305) pentru „crima de a fi creştin” (şi azi motiv de persecuţie în România). Ca urmare, a fost supus la chinuri pentru „reeducare”, adică pentru a se lepăda de Credinţa şi Biserica lui Christos. Pe scurt, atât demnitatea sa, înţelepciunea sa şi tăria în faţa ameninţărilor, batjocurilor şi torturilor, cât şi dragostea sa chiar faţă de soldaţii puşi să-l chinuiască şi ucidă au fost atât de mari, încât au cucerit pe mulţi pentru Credinţă.

Acesta este, foarte pe scurt, sfântul atât de iubit de Români pe care Părintele Iustin Pârvu l-a ales ca hram pentru Mânăstirea Paltin – Petru Vodă.
Şi acum, desigur, trebuie să ne întrebăm: în ce fel ascultă de Sfântul Pantelimon această mânăstire? În ce fel şi în ce măsură îl păstrează cu adevărat ca patron, ca ocrotitor şi îndrumător pe Sfântul Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon?

Ei bine, maicile râvnitoare lucrează de obicei la următoarele:

  1. Îngrijirea bătrânelor din azil. Sunt cca. 30 de bătrâne, unele cu boli grele, pe care maicile le îngrijesc zi şi noapte, la propriu. Se fac gărzi, se iau analize, se dau tratamente, se ţine o legătură neîncetată cu maicile care sunt doctoriţe (aici intrând şi stareţa mânăstirii) dar şi cu doctorii de specialitate – mai ales din Piatra Neamţ şi Iaşi. Bătrânele au o cantină în care li se găteşte de către călugăriţele din Paltin Petru Vodă mâncarea potrivită stării lor de sănătate şi tratamentului. Au şi un paraclis unde li se fac slujbe deosebi, li se aduc – sau iau, după puteri – cărţi din Biblioteca Mânăstirii (de la Hogaş sau Eminescu la Dumitru Stăniloaie sau Radu Gyr), ies în pridvoarele largi sau în curtea mânăstirii, au parte de asistenţă spirituală şi psihologică etc.
  2. Îngrijirea copiilor din „şcoală”. Sub numele de „şcoală” se înţelege în mânăstire un centru pentru copii din familii cu posibilităţi materiale mici. Aceşti copii nu ar putea să fie ţinuţi în şcoală de familiile lor, astfel că sunt ţinuţi de mânăstire. Primesc aici, cu toată dragostea, atât cele materiale cât şi cele duhovniceşti (spirituale) şi intelectuale: haine, rechizite, mâncare făcută special pentru ei, într-o cantină proprie, sfătuire, meditaţii – de la maicile cu studii de specialitate -, asistenţă medicală etc., etc.
  3. Primirea pelerinilor. Fără a avea condiţii de lux, mânăstirea primeşte totuşi, în măsura locurilor libere, pe toţi cei care vin în pelerinaj. Maicile se îngrijesc de curăţenia camerelor, aşternuturilor etc., gătesc zi de zi pentru pelerini, îi îndrumă în vizitarea şi cunoaşterea mânăstirii, în câştigarea liniştii, în găsirea unui duhovnic – dacă au nevoie, desigur – etc. Nu există taxă pentru cele trei zile în care, după vechile rânduieli creştine, un pelerin se poate odihni aici. Mii de călători poposesc, an de an, în inima Munţilor Stânişoarei, în oaza de pace şi har a Mânăstirii Paltin – Petru Vodă.
  4. Ajutorarea săracilor din alte locuri. Resturile rămase de la mese sunt folosite pentru hrănirea porcilor. Dar în mânăstire se mănâncă doar peşte – cu excepţia copiilor şi a bolnavelor din azil. Ca urmare, porcii sunt împărţiţi, an de an, mai ales în apropiere de Crăciun, unor familii sărace. De asemenea, mânăstirea primeşte haine. Dar maicile nu poartă haine mireneşti, cu atât mai puţin hăinuţe pentru copii! Deci toate sunt împărţite fie copiilor din „şcoală” (punctul 2.), fie familiilor acestora, fie foştilor ocrotiţi ai mânăstirii (copii care au crescut şi s-au răspândit, dar încă au nevoie de sprijin), fie altor oameni care au nevoie. Şi exemplele pot continua.
  5. Pentru a face faţă unor asemenea lucrări, cu uriaşele cheltuieli care se ivesc, maicile au trei soluţii. Prima este aceea a gospodăririi; se cresc vaci şi capre pentru lapte, găini, gâşte şi raţe pentru ouă, se face grădinărit – în solariile şi pe tarlalele mânăstirii -, se coseşte fân, se face pâine etc.; prin toate se rezolvă o parte din necesităţile primare. A doua soluţie este aceea a atelierelor; de icoane, de croitorie, de broderie, de tratamente naturiste şi siropuri/dulceţuri etc. Primele două metode sunt baza existenţei mânăstirii şi a rezistenţei lucrărilor bune în vremuri grele. A treia soluţie este aceea a sprijinului unor oameni buni; sau a donaţiilor şi voluntariatului. Acestea, strict benevole şi, ca urmare, mai mult întâmplătoare, sunt de mare ajutor, dar adesea lipsesc în clipe grele. De aceea, după cum am spus, primele două soluţii sunt baza.

Se poate vedea în această scurtă prezentare – veniţi la Paltin Petru Vodă şi o să vedeţi mai pe larg toate!² – că maicile vrednice ascultă de Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Luptând, ca urmare, să împlinească, după puteri, aceeaşi lucrare – sau aceleaşi lucrări! – cu acesta. Mărturisind astfel Credinţa cea vie prin faptele bune, legătura puternică dintre sfinţii primelor veacuri creştine şi creştinii de astăzi. Făcând, practic, dar din şi prin Credinţă, cât mai mult bine, pe aceeaşi linie cu Sfântul Pantelimon.

Ca urmare, este firesc pentru aceste maici să intre în bucuria hramului cu toată inima, cu faţa senină şi sufletul plin de har. Cu atât mai mult cu cât cea mai mare bucurie a hramului Mânăstirii Paltin este, ca în orice obşte creştină adevărată, primirea de oaspeţi. Pentru care se străduiesc – părinţi slujitori şi monahii – să fie slujbe cât mai frumoase. Astfel încât şi bucuria lui Dumnezeu şi a sfântului Lui să fie cât mai deplină. Căci bine este să fie fraţii împreună. Pentru aceiaşi oaspeţi se străduiesc maicile, de hram, să pună o masă cât mai bogată. Şi chiar dacă lipseşte carnea – căci aici peştele este „carnea” de sărbători – toţi oaspeţii se scoală nu doar îndestulaţi, ci şi încântaţi de bunătatea bucatelor.

Vedem, pe scurt, ce înseamnă un hram: o sărbătoare a iubirii lucrătoare, prin care creştinii cresc în Dumnezeu, după Învăţătura lui Christos şi după minunata pildă a ucenicilor Acestuia.

În trecut fiecare familie avea, după tradiţiile sale, după îndeletnicirile sale etc. un sfânt ocrotitor, deci şi un hram. La fel fiecare aşezare. Era o lume în care facerea de bine era tot rostul vieţii. Şi în ea se găseau o pace şi o bucurie ce nu se pot găsi în altă parte. Vă urez s-o aveţi – şi s-o avem – cu toţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  – – – –

¹ Pantoleon înseamnă „întru toate puternic precum un leu”; Pantelimon (numele de botez al sfântului) înseamnă „întru toate milostiv”.

² Am trecut peste existenţa Muzeului – cu o parte dedicată Părintelui Iustin Pârvu (inclusiv chilia în care acesta şi-a trăit ultimii ani) şi alta Sfinţilor Închisorilor -, peste celebra revistă „Atitudini” şi site-ul dedicat, peste Radio-ul online al mânăstirii etc., etc.