Închide

Credinţa fără fapte, moartă este

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Pe tiparul cunoscutei rătăciri protestante „doar credinţa” („sola fide”), a apărut la ortodocşi rătăcirea „doar rugăciunea (şi postul, eventual)”, care ar trebui să ţină loc de fapte bune.
A, era, să uit! Şi bifarea prezenţei la slujbe... chiar dacă nu s-a ascultat, înţeles, trăit nimic.

Cu toate că, de fapt, Credinţa fără fapte este o teorie goală, moartă. Până şi înţelegerea Învăţăturii de Credinţă este posibilă doar prin încercarea – grea, cu nevoinţă – de trăire a vieţii în Credinţă…

Dar unii insistă – chiar furioşi, ca să nu iasă din laşitate, lene, compromis murdar – că „nu trebuie să ne facem griji”, noi trebuie „doar să ne rugăm” (eventual „şi postim”) şi de restul… „poartă Dumnezeu de grijă”.
De parcă Dumnezeu i-a trimis pe Apostoli să se roage şi să postească, şi în rest El, Dumnezeu, a răspândit singur Evanghelia, a mărturisit singur înaintea prigonitorilor şi tot aşa..
Credinţa fără fapte, moartă este.
Şi din această moarte izvorăşte aproape toată răutatea vieţii noastre de zi cu zi.
M.A.A.

4 August (1919), Ziua Eliberării Ungariei (şi Slovaciei) de sub jugul sovietic

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

       În 1918, în urma prăbuşirii Austro-Ungariei, haosul s-a instalat în Ungaria.
Răvăşită de război şi de „minorităţile” care alcătuiau, de fapt – dincolo de ultimele falsificări statistice – majoritatea populaţiei ţării, Ungaria se prăbuşea ca „mini-imperiu” şi devenea, pentru prima dată în istorie, stat naţional. Dar unul frământat de lupte interne teribile.
Trebuie menţionat aici faptul că în discuţiile externe toţi politicienii unguri, indiferent de orientare politică, luptau să apere interesele şi viitorul Ungurimii. O lecţie de patriotism care, dincolo de accentele negative (şovinism, cel mai adesea), are o valoare esenţială pentru cine ştie să vadă binele.
Dar dincolo de această unitate faţă de ne-maghiari – cu binele şi relele ei – clasele superioare ungureşti – politicieni, grofi, industriaşi etc. – se aflau într-un conflict profund, într-o derută profundă.

       Revenirea uluitoare a României – a câta oară? – şi ridicarea Românilor din Transilvania, Bucovina, Maramureş, Banat, Crişana pentru Unirea cu Ţara Mamă, pierderea clară a Croaţiei şi altor ţări tradiţional ocupate de Ungaria, lăsase pe Unguri într-o tulburare totală. Viitorul Ungariei, văzut de multe generaţii exclusiv prin prisma asimilării forţate totale (care ar fi dus la o utopică „epocă de aur”), părea distrus.
Mai mult, izgonirea coloniştilor Maghiar din unele teritorii croate şi sârbe părea să descrie un viitor în care şi coloniştii Unguri din estul Tisei ori Slovacia ar fi avut cel puţin aceeaşi soartă. Ba chiar, după unele gazete îngrozite (sau doar îngrozitoare), Românii şi Slovacii pregăteau răzbunarea masacrelor etnice şi altor persecuţii etnice făcute de Unguri; răzbunare care ar fi urmat să se materializeze prin uciderea a cel puţin un milion de etnici maghiari.

       Este fondul pe care câştigă puterea în Ungaria Bela Kun.
Acesta era unul dintre evreii maghiarizaţi care se declarau „Unguri” la recensăminte, din felurite motive, mai mult sau mai puţin patriotice. Dar, întâmplător, era şi agentul Puterii Roşii (zisă şi Ciuma Bolşevică) în Ungaria.
Preluarea puterii de către el a însemnat înfiinţarea Republicii Sovietice Ungare, ceea ce destul de puţini ştiu, şi a înfiinţării Republicii Sovietice Slovace!
Da, pentru că „patriotul” Bela Kun nu a avut nicio şovăială din a organiza teritorii din sudul Slovaciei – cu importantă minoritate, sau chiar majoritate ungurească – într-o altă ţară, „Republica Sovietică Slovacă”.

       Planul bolşevic era acela de a cuceri cât mai mult din Europa, ca un pas către „Revoluţia Mondială”.
Supunerea Ungariei, devenită republică sovietică aşa-zis independentă – de fapt un pas clasic pentru intrarea în U.R.S.S. – deschidea accesul Revoluţiei Bolşevice către Europa de Vest, şi în primul rând către Bavaria. Ţar în care forţele comuniste erau atât de puternice, încât au proclamat (1918-1919) Republica Sovietică Bavaria, cu Internaţionala ca imn… „naţional”.
Armata Roşie urma să înainteze pe două linii principale. Prima în Lituania şi Polonia (pe teritoriul Bielorusiei şi Poloniei de astăzi), a doua în Maramureş, Ungaria, Austria, Bavaria. Posibilităţile de manevră create erau vaste, iar succesul extrem de probabil. Desigur, visul lui Lenin şi al multor alţi comunişti era cucerirea Germaniei – stat industrializat -, care era esenţială pentru succesul Revoluţiei Bolşevice.

       În calea acestui vis exista însă o piedică, un zid care despărţea Armata Roşie de ţările bolşevizate din Europa Vestică: România.
Ca urmare, Bela Kun concentrează toate forţele pe frontiera cu aceasta.
Deşi Ungaria Sovietică pe care o conducea era într-o mizerie cumplită, deşi ţăranii mureau de foame – ajunseseră să-şi facă supă din pănuşele de porumb cu care umpleau pernele -, Bela Kun este preocupat doar de război. „Justificarea” – manipularea cu care în ultimele sute de ani grofii au făcut din Unguri ce au vrut – a fost cea a „eliberării Ungurilor masacraţi de Români”. Propaganda vorbea despre o apocaliptică dezlănţuire de violenţă împotriva Ungurilor din Transilvania, Maramureş, Crişana. Şi pretindea că după „rezolvarea problemei maghiare” în aceste locuri, urmează invadarea Ungariei de către Români şi măcelărirea tuturor Ungurilor. „Naţiunea Maghiară se confruntă cu extincţia”, se pretindea. Şi mulţi au crezut!
Au crezut această propagandă Unguri cu vieţile distruse de lăcomia grofilor şi industriaşilor conaţionali (sau nu chiar conaţionali, dar declaraţi ca atare), Unguri cu vieţile distruse de nebunia bolşevică, Unguri ale căror familii sufereau crunt de sărăcie, Unguri îndoctrinaţi şovinist şi ale căror vise de purificare etnică şi dominaţie regională fuseseră spulberate.
Este iraţional? Este. Dar, cum se spune „hoţul crede pe toţi hoţi„. Obişnuiţi să practice purificare etnică şi asimilarea forţată, neferindu-se nici de masacrele cele mai odioase – înfăţişate de propagandă ca „glorioase” – Ungurii se aşteptau de la ceilalţi la aceeaşi purtare.
Aşa că l-au urmat pe Bela Kun şi au atacat România.

       Trupele române, după o scurtă retragere bine realizată, trec la contra-ofensivă şi resping forţele duşmane până pe Tisa. Oprindu-se aici, declarându-şi dorinţa de pace şi cerând oprirea atacurilor ungureşti.
Îngrozit, regimul Bela Kun face declaraţii externe de pace. În acelaşi timp, urlă în interior că a venit sfârşitul, că Românii vor ucide fiecare Maghiar, de la bătrân la copil, până la unul. Şi, când socoteşte că s-a pregătit îndeajuns, atacă iar (20 .

       De această dată Românii răspund eliberând Ungaria (şi sudul Slovaciei) de sub jugul sovietic.
Pe 4 August 1919 trupele române eliberează Budapesta de sub regimul bolşevic. Regimul Bela Kun este încheiat pentru totdeauna.
Republica Sovietică Ungaria şi Republica Sovietică Slovacia dispar în neantul istoriei. Trenurile româneşti aduc grâne în Ungaria, împărţindu-le oamenilor înfometaţi. Ordinea este restabilită, jafurile şi neorânduielile tipic bolşevice încetează. Teatrele se redeschid, fabricile se redeschid, viaţa maghiară îşi revine tot mai mult la normal. (Ciudat cât de bine, cât de frumos ştiu Românii să administreze alte ţări, lăsând însă România… dar asta este altă discuţie!)

       Bela Kun îşi va găsi adăpost în U.R.S.S., fiind unul dintre cei care au condus Teroarea Roşie din Crimeea (1920-1921).
Ungaria merge mai departe, în hotare în care minorităţile erau multe (cca. 500.000 de Români, dar şi mulţi Evrei, Slovaci, Germani, Ţigani etc.), dar Ungurii, în sfârşit, cu adevărat majoritari. Profund nemulţumită de noile hotare, fără să fi cunoscut vreun masacru săvârşit de Români, cu sute de mii de oameni salvaţi de la moartea prin înfometare de grâul românesc, scăpată prin jertfele Românilor de jugul bolşevic şi de iminenta încorporare în U.R.S.S.
Este adevărat, Românii ar fi putut, în urma atacului lui Bela Kun şi a cuceririi Ungariei, să facă multe acte categorice, ca să nu vorbim despre cele radicale. Era extrem de uşor, de pildă, să facă un „schimb de populaţie” – sugerat de câteva ori chiar de politicienii unguri, dar, desigur, în favoarea lor. Şi să transfere la vest de Tisa pe toţi Ungurii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş… Cam aşa cum a făcut Polonia cu Germanii din teritoriile vestice, sau Cehoslovacia cu Germanii Sudeţi…
Românii au ales, ca de atâtea ori în istorie, calea omeniei.
Şi au sperat, mulţi, că astfel rana de veacuri a duşmăniei Ungurilor faţă de Români se va stinge, că cele două naţiuni vor putea avea un altfel de viitor, împreună.

Mihai-Andrei Aldea

Acolo unde numai strămoșii din cimitire mai vorbesc românește!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Articol despre purificarea etnică practicată împotriva Românilor în Harghita şi Covasna şi despre un minimum de măsuri decente ce ar trebui luate; preluat din revista online Magazin Critic

  Satele și orașele din Covasna și Harghita sunt baricade într-un război ce se poartă în timp de ”pace”.
Atunci când într-o localitate nu mai există școală (sau secție) cu predare în limba română și enoriași ortodocși în biserică, România pierde de facto acel teritoriu, locul respectiv devenind un factor de mare risc pentru siguranța națională, paradigma străină înlocuind-o pe cea românească. Acest lucru ar trebui să fie conștientizat pe deplin de factorii de putere ai statului român.
Sunt zeci de astfel de ”enclave” de pustiu etnic românesc, unde nimeni nu se mai declară român, acolo unde procesul de maghiarizare a fost desăvârșit, frații noștri de sânge pierzându-și atât limba cât și credința.
Sunt alte zeci de localități în care paradigma românească mai supraviețuiește prin doi, trei copii care frecventează școala în limba maternă sau prin câțiva ortodocși ce spun ”Tatăl nostru” în limba română. În acest ritm, nu peste mult timp vom avea în mijlocul țării un teritoriu de peste 10 000 km pătrați (Harghita și Covasna) în care aproape nimeni (cu excepția efectivelor militare și a preoților ortodocși) nu se va mai declara, considera, etnic român. Fără implicarea serioasă a forțelor de decizie din statul român, acest proces cu greu poate fi oprit, mai ales în condițiile în care, printre altele, statul ungar stimulează financiar înscrierea copiilor în unitățile de învățământ cu predare în limba maghiară, alocând în acest sens, în fiecare an, sume enorme.
Soluții românești există, soluții pentru siguranța națională; aș enumera doar două: asigurarea locuințelor de serviciu profesorilor din alte județe care aleg să predea în școli, secțiile de limbă română din Covasna și Harghita odată cu alocarea unei prime consistente de încadrare cu condiția să nu părăsească locul de muncă o anumită perioadă de timp și sprijinirea financiară corespunzătoare a preoților ortodocși acolo unde există puțini enoriași, finanțarea construirii de biserici ortodoxe în localitățile în care acestea nu mai există sau renovarea celor care sunt într-o stare de degradare accentuată și bineînțeles instalarea și sprijinirea preoților slujitori. Odată creată forma (școala și biserica) ar veni cu siguranță și fondul, căci li s-ar crea românilor maghiarizați sau în curs de maghiarizare posibilitatea să revină la matcă în condițiile în care vor simți din partea statului un climat de siguranță și susținere.
Mulți ar spune că toate acestea costă prea mult. Da, costă mult să ții în granițele țării un teritoriu de zece mii km pătrați, dar dacă l-am pierde ne-ar costa infinit mai mult, asta judecând strict din punct de vedere pragmatic. Nu mai vorbesc de jertfa de sânge care s-a dat de-a lungul istoriei ca acest pământ să rămână românesc. Dacă nu va exista o mobilizare masivă în sensul pomenit mai sus, de reromânizare a românilor și de sprijinire a celor care încă se mai consideră români, copiii noștri vor veni în Covasna și Harghita pentru a face parastase pentru cei de același sânge ce au fost cândva pe aici… și s-ar putea să aibă nevoie si de pașaport.

Mihai Tîrnoveanu

Copii Români din Nordul Maramureşului la Paltin – Petru Vodă

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre Mânăstirea Paltin – Petru Vodă am mai scris (aici şi aici).
La cele deja povestite, adaug un material despre copii din Maramureşului primiţi în ospeţie la această mânăstire (preluat de pe site-ul Revistei „Atitudini„):

 

Copii volohi in pelerinaj in Romania

În data de 20 iulie, anul acesta, manastirea Paltin Petru Voda a primit vizita unor copii cuminţi care au nevoie să facă legături cu copii şi oameni de suflet din România.

Un grup de 10 copii români din Ucraina, din comunitatea volohă din Poroskovo, regiunea Transcarpatia, au făcut o vizită prin România, trecând şi pe la mănăstirea noastră. Ei doresc să studieze în România, să dobândească cât mai multe legături cu poporul din care se trage comunitatea volohă, dar mai ales să vadă istoria, geografia, tradiţiile şi altele despre ţara noastră. Pelerinajul pe care îl fac în România l-au intitulat: “Copiii volohi – o călătorie spre rădăcini”.

La mănăstrirea Paltin Petru Vodă au fost primiţi cu multă dragoste. Au vizitat azilul şi cabinetele medicale, căminul pentru copii – unde au şi dormit peste noapte.

 
„Cei care doresc să susţină activităţi în scopul educativ, social, material etc. al volohilor, să contacteze pe ieromonahul Eftimie Mitra de la Schitul „Sfinţii Români”, jud. Hunedoara, pe adresa de email eftimie.mitra@yahoo.com sau telefonic la 0765.769.790 sau 0737.648.249 (se poate si SMS)”

Mai multe despre aceşti copii, se poate găsi pe grupul facebook: VOLOHII…

Despre Ceangăi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

     Citind şi ascultând publicaţiile şi interviurile având ca temă populaţia cunoscută sub numele de “ceangăi” am simţit nevoia să ne exprimăm punctul de vedere. Hotărârea a fost determinată de existenţa unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor. Investigaţiile le-am început în arhive în anii 1974-1975 şi le-am continuat în august 1975 printr-o cercetare de teren în localităţile rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume. Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor, considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel ce-şi asumă această delicată misiune, ne-am continuat munca în vara anului 1978, când aflându-ne pentru scurt timp la Budapesta, am consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema ce ne interesa. Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra” am publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe care le-am continuat (independent de Asociaţia “Dumitru Mărtinaş”). În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, putem să aprofundăm primele concluzii.

     Ţinem să precizăm că scriem aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăeşti, aşa cum s-a întâmplat, în majoritatea cazurilor, înaintea noastră.

     Consultarea bibliografiei referitoare la originea ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub această denumire locuieşte, în afară de unele zone din Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc, în zona “Întorsăturii Oltului”. Totodată, am remarcat surprinşi că prin termenul de ceangăi o serie de autori, mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova. Termenii de ceangău şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici similari. Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi – după cum bine se ştie – de orice origine etnică. Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor ci numai la credinţa lor. Probabil sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o suficientă analiză a situaţiei.

     Populaţia ceangăiască, având o serie de particularităţi derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei, făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor, etnografilor, folcloriştilor. În paginile scrise de aceştia în cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială, aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de origine maghiară, fie de origine română. Între aceia care au socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek, Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza, Koss Laslo, Filep Antal etc. Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M. Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C. C. Giurescu ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română. Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.

     Etimologia cuvântului “ceangău” a fost explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar proveni de la sovago (tăietor de sare). A Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului. Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni de la csango (rătăcitor, hoinar). Ballagy credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor, vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor. Momentul apariţiei termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul 1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos. Putem preciza însă că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin două decenii mai devreme.

     El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să vorbim de ceangăi înainte de această dată. Dacă ar fi existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descriptio Moldaviae datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir. Ambii au cunoscut bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage datele care îi interesau. Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe ceangăi dacă i-ar fi întâlnit. În scrierea lui întâlnim însă pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii, numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau “ungureni”. Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că ar fi vorba de populaţie de origine maghiară. În realitate însă, numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat în Transilvania. La rândul său, eruditul principe Dimitrie Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi, dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei moldoveneşti.

     Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs în părţile de est ale Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova? Este cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza a acceptat propunerea generalului A. von Buccov şi a poruncit să se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti. În Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş. Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie şi o eventuală împroprietărire. Secuii s-au opus înrolării lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) – cu valoare de constituţie a Transilvaniei – erau socotiţi oameni liberi, iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube. Autorităţile austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în 1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud, dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie. Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc din zona Sf. Gheorghe. Văzând că românii şi secuii înrolaţi în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău (Siculeni) la 7 ianuarie 1764.

   Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri, unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în localităţi noi pentru ei. Interesant poate fi numărul noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina. Ei au surprins în partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene, dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din regimentul 2 secuiesc. În legătură cu ultimul se impune observaţia că ofiţerii români care au participat la alcătuirea Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său dedicat regimentului 2 grăniceresc, a susţinut aceeaşi idee. În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.

     În stadiul actual al cercetărilor este dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septembrie şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i retituie 30.000 de fugari din Moldova şi 16.000 din Ţara Românească.

     După acest prim mare val de ceangăi sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele versante ale Munţilor Carpaţi.

     Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii locuitori ai “ţărilor româneşti” Vlăhiţa şi Breţcu, parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică), români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au părăsit ortodoxia, care a rămas credinţa majorităţii populaţiei româneşti din Transilvania.

     Urmărirea atentă a costumului popular ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”. În schimb, Nicolae Iorga – şi după el cunoscutul etnograf şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu – au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud există un port tipic românesc. Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.

     O problemă delicată, viu discutată şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor. Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău este bilingv. O parte a lui vorbeşte un grai de origine română transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică a acesteia. Probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti. Păstrarea în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani, ne-a arătat că în luna august 1975 din 2.300 familii, circa 1.800 erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română. Bilingvismul demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.

     Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200.000 ceangăi moldoveni, circa 40.000 (adică 20 la sută) erau de origine secuiască. Am acceptat ultima cifră ca ipotetică şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal (A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148). Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992 arată că în Moldova s-au declarat circa 274.000 catolici. Din aceştia numai 2.100 au afirmat că aparţin ceangăilor. Dintre ei circa 1.800 au declarat că sunt ceangăi de origine română şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare procentele etnice. Însă, ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea – toţi s-au declarat clar apartenenţi ai catolicismului.

     Încheind expunerea constatărilor noastre pe care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate. Putem cita în acest sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme ceangăieşti realizată de Farago Janos. La Arhivele Statului din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează un manuscris-emoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy, care îi declarase maghiari. În memoriu se cerea explicit ca protestul să fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii sunt români.

     Iosif Petre M. Pal, într-o cunoscută lucrare a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani – Roman) apărută în două ediţii – 1941 şi 1942 – ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare înscrise ca atare în registrele bisericilor. Provincialul franciscanilor a relevat că însuşi numele familiei sale – Dumitru – a fost transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia Tisza.

     Istoricul şi filologul P. Cancel, de origine ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M. Pal. Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.) arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.

     În stadiul actual al cunoştinţelor, credem că în legătură cu această populaţie se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune. Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti – net majoritare.

Conf. Univ. Dr. Radu Ştefan Vergatti

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Materialul acesta apare pentru prima oară în Revista „Flacăra”, anul XXXI(1982), p. 10, fiind mai târziu preluat, cu sau fără editări, pe mai multe site-uri. Forma aceasta este preluată şi corectată din cea de pe pagina online http://www.dacoromania-alba.ro/nr12/puncte.htm
Date despre autor – Radu Ştefan Vergatti – se pot consulta la adresa http://bursedoc.valahia.ro/Istorie/Conducatori%20de%20doctorat/CV_prof_Vergatti.pdf

Înapoi sus