În 1918, în urma prăbuşirii Austro-Ungariei, haosul s-a instalat în Ungaria.
Răvăşită de război şi de „minorităţile” care alcătuiau, de fapt – dincolo de ultimele falsificări statistice – majoritatea populaţiei ţării, Ungaria se prăbuşea ca „mini-imperiu” şi devenea, pentru prima dată în istorie, stat naţional. Dar unul frământat de lupte interne teribile.
Trebuie menţionat aici faptul că în discuţiile externe toţi politicienii unguri, indiferent de orientare politică, luptau să apere interesele şi viitorul Ungurimii. O lecţie de patriotism care, dincolo de accentele negative (şovinism, cel mai adesea), are o valoare esenţială pentru cine ştie să vadă binele.
Dar dincolo de această unitate faţă de ne-maghiari – cu binele şi relele ei – clasele superioare ungureşti – politicieni, grofi, industriaşi etc. – se aflau într-un conflict profund, într-o derută profundă.

       Revenirea uluitoare a României – a câta oară? – şi ridicarea Românilor din Transilvania, Bucovina, Maramureş, Banat, Crişana pentru Unirea cu Ţara Mamă, pierderea clară a Croaţiei şi altor ţări tradiţional ocupate de Ungaria, lăsase pe Unguri într-o tulburare totală. Viitorul Ungariei, văzut de multe generaţii exclusiv prin prisma asimilării forţate totale (care ar fi dus la o utopică „epocă de aur”), părea distrus.
Mai mult, izgonirea coloniştilor Maghiar din unele teritorii croate şi sârbe părea să descrie un viitor în care şi coloniştii Unguri din estul Tisei ori Slovacia ar fi avut cel puţin aceeaşi soartă. Ba chiar, după unele gazete îngrozite (sau doar îngrozitoare), Românii şi Slovacii pregăteau răzbunarea masacrelor etnice şi altor persecuţii etnice făcute de Unguri; răzbunare care ar fi urmat să se materializeze prin uciderea a cel puţin un milion de etnici maghiari.

       Este fondul pe care câştigă puterea în Ungaria Bela Kun.
Acesta era unul dintre evreii maghiarizaţi care se declarau „Unguri” la recensăminte, din felurite motive, mai mult sau mai puţin patriotice. Dar, întâmplător, era şi agentul Puterii Roşii (zisă şi Ciuma Bolşevică) în Ungaria.
Preluarea puterii de către el a însemnat înfiinţarea Republicii Sovietice Ungare, ceea ce destul de puţini ştiu, şi a înfiinţării Republicii Sovietice Slovace!
Da, pentru că „patriotul” Bela Kun nu a avut nicio şovăială din a organiza teritorii din sudul Slovaciei – cu importantă minoritate, sau chiar majoritate ungurească – într-o altă ţară, „Republica Sovietică Slovacă”.

       Planul bolşevic era acela de a cuceri cât mai mult din Europa, ca un pas către „Revoluţia Mondială”.
Supunerea Ungariei, devenită republică sovietică aşa-zis independentă – de fapt un pas clasic pentru intrarea în U.R.S.S. – deschidea accesul Revoluţiei Bolşevice către Europa de Vest, şi în primul rând către Bavaria. Ţar în care forţele comuniste erau atât de puternice, încât au proclamat (1918-1919) Republica Sovietică Bavaria, cu Internaţionala ca imn… „naţional”.
Armata Roşie urma să înainteze pe două linii principale. Prima în Lituania şi Polonia (pe teritoriul Bielorusiei şi Poloniei de astăzi), a doua în Maramureş, Ungaria, Austria, Bavaria. Posibilităţile de manevră create erau vaste, iar succesul extrem de probabil. Desigur, visul lui Lenin şi al multor alţi comunişti era cucerirea Germaniei – stat industrializat -, care era esenţială pentru succesul Revoluţiei Bolşevice.

       În calea acestui vis exista însă o piedică, un zid care despărţea Armata Roşie de ţările bolşevizate din Europa Vestică: România.
Ca urmare, Bela Kun concentrează toate forţele pe frontiera cu aceasta.
Deşi Ungaria Sovietică pe care o conducea era într-o mizerie cumplită, deşi ţăranii mureau de foame – ajunseseră să-şi facă supă din pănuşele de porumb cu care umpleau pernele -, Bela Kun este preocupat doar de război. „Justificarea” – manipularea cu care în ultimele sute de ani grofii au făcut din Unguri ce au vrut – a fost cea a „eliberării Ungurilor masacraţi de Români”. Propaganda vorbea despre o apocaliptică dezlănţuire de violenţă împotriva Ungurilor din Transilvania, Maramureş, Crişana. Şi pretindea că după „rezolvarea problemei maghiare” în aceste locuri, urmează invadarea Ungariei de către Români şi măcelărirea tuturor Ungurilor. „Naţiunea Maghiară se confruntă cu extincţia”, se pretindea. Şi mulţi au crezut!
Au crezut această propagandă Unguri cu vieţile distruse de lăcomia grofilor şi industriaşilor conaţionali (sau nu chiar conaţionali, dar declaraţi ca atare), Unguri cu vieţile distruse de nebunia bolşevică, Unguri ale căror familii sufereau crunt de sărăcie, Unguri îndoctrinaţi şovinist şi ale căror vise de purificare etnică şi dominaţie regională fuseseră spulberate.
Este iraţional? Este. Dar, cum se spune „hoţul crede pe toţi hoţi„. Obişnuiţi să practice purificare etnică şi asimilarea forţată, neferindu-se nici de masacrele cele mai odioase – înfăţişate de propagandă ca „glorioase” – Ungurii se aşteptau de la ceilalţi la aceeaşi purtare.
Aşa că l-au urmat pe Bela Kun şi au atacat România.

       Trupele române, după o scurtă retragere bine realizată, trec la contra-ofensivă şi resping forţele duşmane până pe Tisa. Oprindu-se aici, declarându-şi dorinţa de pace şi cerând oprirea atacurilor ungureşti.
Îngrozit, regimul Bela Kun face declaraţii externe de pace. În acelaşi timp, urlă în interior că a venit sfârşitul, că Românii vor ucide fiecare Maghiar, de la bătrân la copil, până la unul. Şi, când socoteşte că s-a pregătit îndeajuns, atacă iar (20 .

       De această dată Românii răspund eliberând Ungaria (şi sudul Slovaciei) de sub jugul sovietic.
Pe 4 August 1919 trupele române eliberează Budapesta de sub regimul bolşevic. Regimul Bela Kun este încheiat pentru totdeauna.
Republica Sovietică Ungaria şi Republica Sovietică Slovacia dispar în neantul istoriei. Trenurile româneşti aduc grâne în Ungaria, împărţindu-le oamenilor înfometaţi. Ordinea este restabilită, jafurile şi neorânduielile tipic bolşevice încetează. Teatrele se redeschid, fabricile se redeschid, viaţa maghiară îşi revine tot mai mult la normal. (Ciudat cât de bine, cât de frumos ştiu Românii să administreze alte ţări, lăsând însă România… dar asta este altă discuţie!)

       Bela Kun îşi va găsi adăpost în U.R.S.S., fiind unul dintre cei care au condus Teroarea Roşie din Crimeea (1920-1921).
Ungaria merge mai departe, în hotare în care minorităţile erau multe (cca. 500.000 de Români, dar şi mulţi Evrei, Slovaci, Germani, Ţigani etc.), dar Ungurii, în sfârşit, cu adevărat majoritari. Profund nemulţumită de noile hotare, fără să fi cunoscut vreun masacru săvârşit de Români, cu sute de mii de oameni salvaţi de la moartea prin înfometare de grâul românesc, scăpată prin jertfele Românilor de jugul bolşevic şi de iminenta încorporare în U.R.S.S.
Este adevărat, Românii ar fi putut, în urma atacului lui Bela Kun şi a cuceririi Ungariei, să facă multe acte categorice, ca să nu vorbim despre cele radicale. Era extrem de uşor, de pildă, să facă un „schimb de populaţie” – sugerat de câteva ori chiar de politicienii unguri, dar, desigur, în favoarea lor. Şi să transfere la vest de Tisa pe toţi Ungurii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş… Cam aşa cum a făcut Polonia cu Germanii din teritoriile vestice, sau Cehoslovacia cu Germanii Sudeţi…
Românii au ales, ca de atâtea ori în istorie, calea omeniei.
Şi au sperat, mulţi, că astfel rana de veacuri a duşmăniei Ungurilor faţă de Români se va stinge, că cele două naţiuni vor putea avea un altfel de viitor, împreună.

Mihai-Andrei Aldea