Procesiune românească la Vârghiş 22.10.2017

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Promisiunea a fost împlinită!
Încă o lucrare marca Mihai Tîrnoveanu dusă la un bun şi frumos capăt!

Promisiunea:

„Cu ajutorul lui Dumnezeu Troița Românilor făcută de Ioan Ilie din Slănic Prahova a ajuns la Brașov. Astăzi la Vârghiș va fi purtată pe umerii țăranilor români într-o procesiune religioasă ce va avea loc între Crucea (ridicată de Înaltpreasfințitul Ioan Selejan în 2001) care însemnează locul în care a fost dărâmată în 1940 biserica ortodoxă sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan în noiembrie 1937 și Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de la 1807, scăpată de prigoana horthystă.
O sută de români cu Troiță, Cruce de Altar, Icoane, Drapele și Flori Albe în mâini vom fi, cu preoți în frunte, cu Dumnezeu înainte, la Doboșeni și Vârghiș, acolo unde Clopotul de la Herculian încă strigă după Neamul Românesc!
Crucea Bisericii dărâmate a fost construită de echipa domnului Marian Știopu, vrednic român din Corul Barbatesc „Voievozii Muntilor” – Valcele„. 

 

Ura faţă de Romani(a). Partea I

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ura faţă de Romani(a)

a) Originile urii faţă de Romani(a)

În trecut Romanii şi Romania (aka Imperiul Roman)1 au fost priviţi cu mult respect, cu admiraţie, chiar şi de vocile critice din lăuntru sau din afară, contemporane sau aparţinătoare posterităţii epocilor descrise, analizate, luate ca model pozitiv sau, dimpotrivă, negativ. Cultura romană, economia romană, dezvoltarea tehnologică şi intelectuală romană, creşterea artelor în lumea romană, dezvoltarea ştiinţei militare şi a cunoştinţelor asupra lumii în epoca romană, iată o serie de domenii în care Europa a căutat şi a găsit exemple pentru viitor, modele şi îndemnuri, în cel mai pozitiv înţeles. Lipsurile sau răutăţile existente în Imperiul Roman, îndelung studiate, au fost văzute pe acest fundal; nu ideal, dar categoric superior altor culturi contemporane acestuia.

Încetul cu încetul s-a răspândit însă o schimbare tot mai puternică şi radicală, întâi în Apusul Europei, apoi şi în părţile sale răsăritene: ura faţă de Romani şi Romania sau Imperiul Roman a devenit fundamentul tot mai izbitor al materialelor pe temă.
De ce? De unde? Cum?
Au fost descoperite noi date istorice, fundamentale?
Nu, nici vorbă de aşa ceva!
Relele şi bunele Imperiului Roman, relele şi bunele Romanilor sunt în esenţă şi astăzi acelea care erau şi înainte. Nuanţe ale unor comploturi, noi date despre unele realizări tehnice şi alte asemenea întregiri ale tabloului istoric nu au schimbat nimic în tuşele principale, nu au transformat culorile, ansamblul.
Atunci, cum de s-a trecut, chiar şi în lumea latină, de la respectul purtat chiar şi de adversari la o ură nivelatoare, ce încearcă să şteargă, dacă se poate, absolut orice afirmaţie pozitivă despre Imperiul Roman şi/sau Romani? De unde vine această ură? Ce o motivează?

Desigur, s-a dezvoltat treptat, în Apusul Europei, o ură faţă de Constantin cel Mare. Pentru Catolicism, antipatia izvorâtă din mutarea capitalei şi plasarea Romei pe un plan secundar a fost amplificată de scoaterea la iveală a falsului donaţiilor constantiniene, unul dintre „argumentele” primatului papal. Şi pentru Catolicism, şi pentru Protestantism, antipatia şi chiar – la nivelul unor grupări – ura faţă de Constantin cel Mare are drept cauză Sinodul I Ecumenic de la Niceea, o mărturie foarte puternică a unei credinţe care nu era nici catolică, nici protestantă, şi care astestă inacceptabil de mult Ortodoxia. Ca urmare, nenumărate acuze la adresa acestui împărat, care, după teologii nemulţumiţi de Istorie, ar fi impus – unor martiri ce rezistaseră celor mai cumplite torturi fără să clipească – versiunea sa de teologie creştină…
Dar această duşmănie sau adversitate este, totuşi, un caz particular, ce nu a atins în esenţă abordarea studiilor privitoare la istoria şi cultura vechiului Senatus Que Populus Romanorum (scris mai mereu Senatus Populusque Romanorum sau S.P.Q.R.)2. Deci nu în studiile catolice sau protestante găsim rădăcinile acestei transformări.

Spre a înţelege sursa fanatismului anti-roman, a urii faţă de tot ce a fost şi este Romania, o să începem cu un citat dintr-o lucrare apărută întâi la Moscova, în 1950, şi trei ani mai târziu şi la Bucureşti:

„ROMA sclavagistă a ajuns să stăpânească vastele teritorii din jurul Mării Mediterane printr’o serie întreagă de războaie îndelungate şi sângeroase. Cuceririle, subjugarea popoarelor, jefuirea unor provincii – şi uneori chiar a unor state întregi – iată ce stătea la baza dominaţiei Romei celei atotstăpânitoare, constituind temelia desvoltării sclavagiste şi a sporirii bogăţiilor aristocraţiei romane. Comorile jefuite, precum şi sumele uriaşe de bani adunate sub formă de biruri, curgeau ca un şuvoi spre Roma din ţările şi regiunile cucerite. Ele au întărit puterea statului roman. Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.”3

Textul acesta este paradigmatic: ideile sale se regăsesc în imensa majoritate a discursurilor şi lucrărilor protocroniste – fie ele daciste, celtiste, germaniste, ungariste, iliriste etc.– din întreaga Europă. Şi ne arată originea adevărată a urii faţă de Romania şi Romani: propaganda comunistă.

Înainte de a trece la o analiză a afirmaţiilor citate – şi a altora din aceeaşi lucrare – trebuie să precizăm faptul că ura faţă de Roma, Romania şi Romani face parte din doctrina marxistă, fiind unul din elementele vechi ale grupului de „religii civile” cunoscute sub numele de Comunism.
În Capitalul lui Karl Marx apare o diabolică abordare a acestui subiect. Într-o epocă în care incultura istorică nu atinsese cotele uriaşe de astăzi, Karl Marx nu putea prezenta Europenilor un Imperiu Roman zugrăvit ca „dracu’ gol”, fără a se face de râs. Şi, mai mult, printr-o concentrare pe subiect ar fi deviat atenţia – şi criticile – de la subiectul principal (teoriile sale economice şi sociale) către subiectivismul abordării istorice. De asemenea, dorinţa autorului a fost aceea de a prezenta o frescă universală, care să cuprindă întreaga omenire, astfel încât nu se putea concentra foarte mult asupra unui singur stat. Dar toate referinţele esenţiale privitoare la Roma, Imperiul Roman şi Romani sunt, în Capitalul, profund negative, inducând picătură cu picătură cititorului ce ar fi cucerit de lucrare ideea că aici se găseşte rădăcina răului social şi economic al lumii.

În fapt, prezentarea făcută de Mişulin – din care am citat puţin mai sus – este doar o respectare fidelă a abordării marxiste a subiectului!
Extrem de important, cartea lui Mişulin apare la Moscova în vremea în care Stalin este pe culmile gloriei sale: învinsese Germania lui Hitler şi aliaţii acesteia, cucerise ce mai mare parte a Europei şi, dintr-un caz unic, imperiul comunist cunoscut ca U.R.S.S. devenise modelul – şi gardianul – unui (tot mai) mare număr de state. Multe milioane de oameni erau închişi din raţiuni strict comuniste în lagăre şi închisori din U.R.S.S. şi din întreaga lume. Aparatul de represiune funcţiona cu o violenţă maximă. Din România sau Croaţia până în Siberia sau China nu doar opoziţia faţă de sistem, ci o simplă vorbă ce putea fi interpretată ca „incorectă comunist” aducea, auzită de autorităţi, pedepse cumplite: bătăi, închisoare, confiscarea averii, torturarea şi distrugerea membrilor familiei etc., execuţia părând adesea o adevărată eliberare.
În această domnie a terorii, ce a atins performanţele celor mai cumplite regimuri ale Evului Mediu – de la genocidara invazie mongolă4 până la genocidarul război anti-catar5 – publicarea unei cărţi de către regim, cu atât mai mult la Moscova, era o certificare a conformităţii cu doctrina comunistă. De fapt această certificare este exprimată implicit în cuvântul „Redacţiei din Moscova” [Mişulin, 1953:5] şi în „articolul introductiv” realizat de S. L. Utcenco. Acesta din urmă (aflat la paginile 7-17 în lucrare) este mai mult decât lămuritor: în el se arată că poziţia de ură faţă de Romani şi ţara lor ţine de „clasicii marxism-leninismului”. Citate din Marx şi din Lenin întăresc, desigur, „corectitudinea politică” – termen comunist fundamental – a poziţiei. Pentru a înţelege mai bine cât de mare era greutatea corectitudinii politice comuniste în aprecierea oricărei afirmaţii, ipoteze, analize, merită consemnată o frază a lui S. L. Utcenco:

„Cercetătorul sovietic, profesorul A. V. Mişulin, combate pe bună dreptate această părere răspândită în ştiinţa burgheză, dovedind netemeinicia ei din punct de vedere politic şi lipsa ei de autenticitate” [Mişulin, 1953:11]

Trebuie să amintim aici faptul că „această părere” este o părere nu politică, ci istorică (e vorba despre împărţirea răsculaţilor conduşi de Spartacus şi Crixos pe criterii etnice). Corectă sau falsă, ea se bazează pe izvoare şi interpretarea lor. Dar criteriul fundamental pentru Utcenco nu este acela al instrumentelor ştiinţifice pe care se construieşte teoria, ci corectitudinea politică! Istoriografia ce are „această părere” este din start condamnată ca „ştiinţă burgheză”, ceea ce însemna, din punct de vedere comunist, o crimă teribilă. Din clipa când o asemenea pecete se punea unei teorii încercarea de a o susţine, chiar şi indirect – ba chiar şi realizată involuntar – se pedepsea în cel mai bun caz cu pierderea de drepturi, vot de blam al Partidului, retrogradare etc.; adesea pedeapsa era puşcăria sau chiar moartea.
Pentru cititorul care nu cunoaşte regimul sovietic şi teroarea acestuia afirmaţiile pot părea dure. Există însă o documentaţie istorică extrem de bogată a subiectului, care tratează şi general, şi particular, situaţia a zeci de milioane de deţinuţi închişi în U.R.S.S. din motive de conştiinţă. Acelaşi regim îl întâlnim în Republica România, unde peste un milion de oameni au plătit cu libertatea şi viaţa – a lor şi a familiilor lor – nu doar opoziţia faţă de comunism, ci chiar şi simpla „origine nesănătoasă” (tată sau bunic preot, rude implicate în altă politică decât cea comunistă, părinţi sau bunici „burghezi” sau „boieri” sau „chiaburi” etc.). Poetul pro-comunist Tudor Arghezi, care saluta în perioada interbelică publicarea materialelor marxiste, a ajuns în puşcărie pentru că a avut iluzia dreptului la liberă exprimare în Comunism.
Pe scurt, în clipa în care Partidul (aka Partidul Comunist) decreta prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – că o anumită părere este corectă politic, aceasta devenea dogmă comunistă – desigur, „bună”, nu ca dogmele religioase, „rele” – şi trebuia însuşită ca adevăr absolut. În clipa în care Partidul, prin „marii arhierei” – Conducerea de Partid – decreta că o anumită părere este incorectă politic (fie ea „burgheză”, „mistică”, „anti-comunistă” etc.), decretul devenea de asemenea dogmă comunistă şi orice aderenţă, chiar şi involuntară, la părerea damnată era socotită o trădare a Partidului, sau cel puţin o dovadă de slabă pregătire ideologică şi cunoaştere a învăţăturii Partidului (sancţionabilă, aspru).

Din acest punct de vedere constatăm că ura faţă de Romani şi Romania este o parte a doctrinei comuniste. Înşişi ideologii comunişti reiterează aceasta, oficial, inclusiv în epoca în care Stalin dicta peste mai mult de jumătate din lume.
Aici este sursa schimbării amintite la începutul cuvântului nostru, aici este cauza trecerii de la o poziţie nuanţată, în care critica scăderilor însoţeşte admiraţia realizărilor, spre o poziţie totalitară, în care singura abordare a subiectului Romania/Romani este aceea de exclusivă denigrare, de diabolizare fără margini.

Această ură comunistă faţă de Romani şi Romania a produs o literatură corespunzătoare, nu doar la nivel istoric, politic sau economic, ci şi în domeniul beletristic. Feluriţi autori au scris cărţi în care, sistematic, Imperiul Roman era prezentat ca iadul pe pământ, izvorul tuturor relelor, cloaca putreziciunii etc. Cu cât descrierea era mai sumbră, cu atât era mai corectă politic. Şi, bineînţeles, pe fundalul întunecat erau zugrăvite „imaginile luminoase” ale unor eroi „din popor” – preferabil sclavi – care ţineau discursuri perfect comuniste.
Unii dintre aceşti „eroi comunişti anti-romani” sunt pur şi simplu figuri prelucrate de sclavi răsculaţi – şi în primul rând Spartacus, în conformitate cu cerinţele lui Karl Marx şi Vladimir Lenin [Mişulin, 1950:7-8] –, ori ale unor sclavi sau luptători imaginari. Dar s-a dezvoltat şi o literatură a „eroilor băştinaşi”, care rezistă „cotropitorilor imperialişti”. Literatura de acest fel a fost tolerată deoarece corespundea nevoilor de mobilizare ale lagărului comunist în timpul Celui de-al treilea război mondial (cunoscut şi ca „Războiul rece”, deşi se estimează să fi produs peste douăzeci de milioane de victime). Aceşti eroi literari deveneau, astfel, prototipul eroului comunist local; şi, în conformitate cu doctrina comunistă, ei erau văzuţi nu doar ca eroi locali, ci şi ca parte a unei „lupte anti-imperialiste” ce mobiliza, într-un fel sau altul „păturile largi ale oprimaţilor din întreaga lume”. Contradicţia între aceste închipuiri literare şi realitate – izolarea răsculaţilor lui Spartacus este amintită, fără a se înţelege consecinţele, chiar de Utcenco şi Mişulin – nu deranja pe nimeni; ideologic, dogmele nu se discută, iar la nivelul maselor cunoştinţele istorice erau cele furnizate de Partid (excepţiile, cei care se informau independent, aveau de ales între tăcere şi moarte). Ca urmare, apar în Franţa scrieri de inspiraţie comunistă despre lupta Galilor împotriva „invadatorilor Romani”, în Iugoslavia despre „rezistenţa Ilirilor” în faţa „cotropitorilor Romani” – –, în Bulgaria despre „rezistenţa Tracilor” împotriva „cuceritorilor Romani”, în România despre lupta Dacilor împotriva „invadatorilor Romani” etc., etc. În ce măsură corespund aceste scrieri adevărului istoric nu a interesat mai pe nimeni. Oamenii le citeau, sufereau cu eroii, îi urau pe Romani: era simplu şi eficient. Ce rost avea să te complici cu înţelegerea adevărului istoric, mai ales dacă riscai să te aşezi în contradicţie cu Partidul? Iar în ţările în care dictatura comunistă nu era făţişă ori căuta să se răspândească sub acoperirea legii (Franţa, Spania etc.), propagada a folosit mijloace de infiltrare eficiente: benzi desenate, romane de aventuri, comedii etc.

Desigur, literatura amintită a avut şi o serie lungă de materializări cinematografice, în care s-au aplicat aceleaşi criterii. Este cumva între amuzant şi tragic – date fiind circumstanţele de teroare ce însoţeau epoca – să-l vezi în filmul Burebista pe cel care cucerise un mare regat şi măcelărise triburi întregi – adică pe regele Burebista – ţinând cu înflăcărare un discurs comunist clasic. Unul în care se păstrează doar cele două clase sociale acceptate în ceea ce se socotea perioada de trecere către comunism – ţăranii şi muncitorii („meşteşugarii” în discurs) – (ţinta finală a comunismului fiind, bineînţeles, uniformizarea oamenilor într-o singură clasă, aceea a „proletariatului”). Ironia scenei poate fi văzută însă doar de către cunoscătorii istorie adevărate. Pentru populaţia aflată sub comunism, dar mai ales pentru copiii şi tinerii deja îndoctrinaţi în şcoli şi societate, discursul este receptat între firesc şi „patriotic”, „mobilizator”, „revoluţionar” (în înţelesul de conform cu principiile comuniste) etc.
Pe scurt, propaganda comunistă din aproape întreaga lume a prezentat şi prezintă pe Romani şi Romania în cea mai întunecată formă posibilă. Există şi excepţii, acolo unde s-a renunţat la formele comuniste de obedienţă marxistă sau marxist-leninistă, acolo unde au apărut forme de comunism distanţate sau chiar ostile faţă de aceste curente „clasice”. În rest însă, în conformitate cu principiile marxist-leniniste, Imperiul Roman a fost privit ca exemplul fundamental a tot ceea ce urăşte comunistul. Şi a fost receptat ca atare de către publicul larg, ajungându-se pas cu pas la însuşirea paradigmelor marxist-leniniste privitoare la Romani(a) chiar şi de către anticomunişti convinşi. Denigrează, denigrează, până la urmă sigur ceva se prinde…

(Partea a II-a aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Pentru numele date Imperiului Roman se pot vedea şi Romania a.k.a. Imperiul Roman, scurtă istorie (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/romania-a-k-a-imperiul-roman-scurta-istorie/), România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2017/05/22/romania-romania-imperiul-roman-cateva-surse/) şi The Roman Empire, aka Romania, still exists? (online la adresa https://mihaiandreialdea.org/blog/the-roman-empire-aka-romania-still-exists/).

2 La Romani conjuncţia que – adică şi – putea să stea şi după cuvântul pe care îl lega de cel dinainte. Ca urmare, Senatul şi Poporul Romanilor – unul din numele străvechi ale Ţării Romanilor (Terra Romanorum) – se scrie mai ales în forma Senatus Populusque Romanorum, ca şi cum ar fi trei cuvinte, deşi se folosesc cele patru iniţiale.

3 A. V. Mişulin, Spartacus, Editura de Stat Pentru Literatura Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 20.

4 Care, în secolul al XIII-lea, a ras de pe faţa pământului oraşe, cetăţi, sate, triburi şi chiar popoare întregi.

5 La începutul secolului al XIII-lea Papalitatea a declanşat un război împotriva Catarilor din Galia/Franţa, încheiat prin exterminarea sistematică a acestora (Catarii erau adepţii unei religii gnostice cu unele elemente biblice).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Trădarea şi Românii (II)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Începusem cu ceva timp în urmă un cuvânt despre trădare şi Români (aici). Continuăm cu discutarea „acuzaţiilor” aduse în această privinţă de către unii rasişti, fanatizaţi de o ură anti-românească absurdă şi preluaţi de etnofobii românofoni.

Una dintre cele mai răspândite şi absurde acuzaţii de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliaţii – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar şi confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât şi trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” şi drept exemplu şi dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privinţă pentru a cunoaşte adevărul?

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voinţa poporului înainte de război şi, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.
Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Mihai I nu au ţinut seama de voinţa populară. Orice opoziţie a fost reprimată cu o violenţă dementă; primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, pieţe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziţie sau din familiile opozanţilor, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanţilor la focul inamic etc., etc.
Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, şi a fost impusă de aceeaşi clasă politică minoritară, prin forţă, împotriva voinţei populare (care era alături de Regina Maria şi Mihai I şi împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).
Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voinţa populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelităţii” faţă de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista o consultare cu reprezentanţii grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi şi servicii secrete.
Ca urmare, în toate aceste situaţii, voinţa Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare şi persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetăţeni şi direcţii politice şi militare independente de voinţa poporului. A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât şi cum au putut – ţine fie de neştiinţă crasă (dar arogantă), fie de ticăloşie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania şi ceilalţi membri ai Axei – în afară de Japonia şi Finlanda – au acţionat trădător, agresiv şi criminal împotriva României. Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârşăvie fără margini şi este îndeajuns spre a justifica orice acţiune împotriva celor vinovaţi de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinaţi de Ungaria lui Horthy şi Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost şi sunt pe conştiinţa – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliţiei tâlhăreşti care a realizat acest dictat.
Merită observat că şi în acest caz voinţa populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicaţi. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României şi chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – şi o trădare şi mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susţinut Dictatul cu şi mai mare îndârjire şi răutate decât Germania hitleristă. Asemenea „aliaţi” merită un cuţit în spate în orice clipă. Doar că acest „cuţit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susţinut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni şi agenţi secreţi pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădaţi… Nu din voia Românilor, nu prin acţiunea Românilor, ci prin acţiunea „oamenilor lor”…
Este hazliu, dacă nu tragic, să constaţi că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoştinţă că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe„, ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autorităţile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul! Românii, care nu au fost consultaţi, Românii, cărora li s-a încălcat voinţa prin forţă, Românii, care au dat mii şi mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovaţii” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deşi Germania şi ceilalţi membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca şi U.R.S.S., iar România şi Românii au fost prinşi între nişte bestii la fel de inumane, la fel de duşmănoase. Asta deşi hotărârile de alianţă sau ieşire din alianţă nu au fost luate de Români, ci de dictatori…

3) În afară de trădarea României de către Germania şi Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai ruşinoase împrejurări pentru un aliat.
Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – şi-a încălcat sistematic angajamentele faţă de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria şi garantarea drepturilor lor de către Germania şi până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (plătit, bineînţeles, de către Români).
Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofiţerii români şi conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligaţiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise). Cu toate acestea în foarte multe lupte esenţiale Românii au luptat împotriva blindatelor şi tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînţeles, ineficient pentru tancurile grele şi super-grele…
În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldaţi. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe faţă de cele germane (consecinţa „Afacerii Skoda” şi a altora asemenea) – şi Divizia 22 de tancuri germană, unite în „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forţe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziţia trupelor germane „învecinate”!
Din nou Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!
Mai mult, Germania a impus existenţa unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-şi expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor. Evident, în cel mai bun caz transporturile româneşti erau tratate ca lipsite de prioritate, deşi adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Ca urmare, Românii au fost lipsiţi de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane. Cei aproape un sfert de milion de osaşi român erau îmbrăcaţi în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmaţi cu puşti şi grenade, lipsiţi de artilerie anti-tanc, de tancuri şi alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).
Nesfârşitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor româneşti prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.
În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaţilor” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 şi 21 tancuri (sovietice). În faţa unui număr de peste 1.000 tancuri sovietice, multe fiind tancuri grele, imposibil de oprit fără armament greu, Românii erau siliţi – de „aliaţii” Germani – să lupte cu puşca, mitraliera şi grenada.
Trebuie subliniat aici eroismul total al Românilor, recunoscut şi de sovieticii care i-au înfruntat, dar şi faptul că nu exista nicio şansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută şaizeci de mii) de ostaşi!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial faţă de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic şi cinstit – să le înşirăm pe toate, spre a se constata existenţa şi adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deşi poate să pară neaşteptat, nu am înfăţişat aici aceste pagini de trădare spre a reproşa ceva Germaniei: şi-a urmat interesul, aşa cum a crezut ea; este ceea ce face orice ţară şi orice putere (politică, militară). Unii cred că interesul suprem este onoarea, alţii au alte interese; este alegerea lor.
Mai mult, rolul bancherilor în defecţiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanţă atenuată pentru o parte din trădările germane faţă de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.
Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este neruşinarea totală (sau aroganta neştiinţă) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăţi s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăţi s-a făcut fără consultarea populaţiei;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (făţişă sau mascată), fiind puşi în imposibilitatea de a se conduce după propria voinţă (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei şi U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 şi de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând de situaţia cumplită în care se găseau poporul şi ţara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenţilor ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzaţi, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situaţii.
Este şi pricina pentru care, printr-o tipică justiţie supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureşul, sudul Bucovinei şi Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, aşa cum îşi dorea aceasta şi fusese plănuit iniţial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu”1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul „vrăjitorie”, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279